Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Cursul despre Forul Intern promovat de Penitenţiaria Apostolică (12 martie 2021)

Iubiţi fraţi, bună ziua!

Cardinalul - îi mulţumesc pentru cuvintele sale - a insistat asupra Sfântului Iosif. Timp de multe luni [îmi spunea]: "Scrieţi ceva despre Sfântul Iosif, scrieţi ceva despre Sfântul Iosif". Şi Scrisoarea despre Sfântul Iosif este opera sa, în mare parte. Şi astfel, mulţumesc...

Îmi cer iertare pentru că stau aşezat, însă m-am gândit: ei sunt aşezaţi, mă aşez şi eu... N-ar trebui, însă după călătorie, picioarele încă se fac simţite. Scuzaţi-mă.

Sunt bucuros să vă primesc cu ocazia Cursului despre Forul Intern, organizat de Penitenţiaria Apostolică şi care anul acesta a ajuns la a 31-a ediţie. Cursul este o întâlnire obişnuită care, în mod providenţial, cade în timpul Postului Mare, timp penitenţial şi timp de deşert, de convertire, de pocăinţă şi de primire a milostivirii - şi pentru noi. Îl salut pe cardinalul Mauro Piacenza, penitenţiar major, şi îi mulţumesc pentru cuvintele sale, aşa cum am spus mai înainte, şi cu el îl salut pe regent, pe prelaţi, pe oficiali şi personalul de la Penitenţiarie, pe colegii penitenţiarilor ordinari şi extraordinari din bazilicile papa din Urbe şi pe voi toţi participanţi la curs care, din cauza necesităţii pandemiei, a trebuit să se desfăşoare on-line însă cu participarea însemnată de 870 de clerici! Număr frumos!

Aş vrea să mă opresc cu voi asupra a trei expresii, care explică bine sensul sacramentului Reconcilierii; pentru că a merge să ne spovedim nu înseamnă a merge la curăţătorie pentru ca să-mi scoată o pată. Nu, este un alt lucru. Să ne gândim bine la ce anume este. Prima expresie care explică acest sacrament, acest mister este: "a ne abandona iubirii"; a doua: "a ne lăsa transformaţi de iubire"; şi a treia: "a corespunde iubirii". Însă întotdeauna iubirea: dacă nu este iubire în sacrament, nu este aşa cum îl vrea Isus. Dacă este funcţionalitate, nu este aşa cum îl vrea Isus. Iubire. Iubire de frate păcătos iertat - aşa cum a spus cardinalul - faţă de fratele, sora păcătos şi păcătoasă iertaţi. Acesta este raportul fundamental.

A ne abandona iubirii înseamnă a face un adevărat act de credinţă. Credinţa nu poate fi redusă niciodată la o listă de concepte sau la o serie de afirmaţii de crezut. Credinţa se exprimă şi se înţelege în cadrul unei relaţii: relaţia dintre Dumnezeu şi om şi dintre om şi Dumnezeu, conform logicii chemării şi răspunsului: Dumnezeu cheamă şi omul răspunde. Este adevărat şi inversul: noi îl chemăm pe Dumnezeu când avem nevoie, iar el răspunde mereu. Credinţa este întâlnirea cu milostivirea, cu Dumnezeu însuşi care este milostivire - numele lui Dumnezeu este milostivire - şi este abandonare în braţele acestei iubiri, misterioase şi generoase, de care avem atâta nevoie, dar căreia, uneori, ne este frică să ne abandonăm.

Experienţa învaţă că acela care nu se abandonează iubirii lui Dumnezeu ajunge, mai devreme sau mai târziu, să se abandoneze altuia, ajungând "în braţele" mentalităţii lumeşti, care la sfârşit aduce amărăciune, tristeţe şi singurătate, şi nu se vindecă. Aşadar, primul pas pentru o Spovadă bună este tocmai actul de credinţă, de abandonare, cu care penitentul se apropie de milostivire. Şi, prin urmare, fiecare duhovnic trebuie să fie capabil să se uimească mereu pentru fraţii care, prin credinţă, cer iertarea lui Dumnezeu şi, tot numai prin credinţă, se abandonează lui, încredinţându-se pe ei înşişi în Spovadă. Durerea pentru propriile păcate este semnul acestei abandonări încrezătoare iubirii.

A trăi astfel Spovada înseamnă a ne lăsa transformaţi de iubire. Este a doua dimensiune, a doua dimensiune asupra căreia aş vrea să reflectez. Ştim bine că nu legile salvează, este suficient a citi capitolul 23 din Matei: individul nu se schimbă printr-o serie aridă de precepte, ci prin fascinaţia Iubirii percepute şi oferite gratuit. Este iubirea care s-a manifestat pe deplin în Isus Cristos şi în moartea sa pe cruce pentru noi. Astfel, iubirea, care este însuşi Dumnezeu, s-a făcut vizibilă oamenilor, într-un mod inimaginabil înainte, totalmente nou şi de aceea capabil de a reînnoi toate lucrurile. Penitentul care întâlneşte, în colocviul sacramental, o rază a acestei iubiri primitoare, se lasă transformat de iubire, de har, începând să trăiască acea transformare a inimii de piatră în inimă de carne, care este o transformare care are loc la fiecare spovadă. Şi în viaţa afectivă este aşa: se schimbă prin întâlnirea cu o mare iubire.

Duhovnicul bun este chemat mereu să observe miracolul schimbării, să-şi dea seama de lucrarea harului în inimile penitenţilor, favorizând cât mai mult posibil acţiunea sa transformatoare. Integritatea acuzării este semnul acestei transformări pe care o realizează iubirea: totul este încredinţat, pentru ca totul să fie iertat.

A treia şi ultima expresie este: a corespunde iubirii. Abandonarea şi a ne lăsa transformaţi de iubire au drept consecinţă necesară o corespundere la iubirea primită. Creştinul are mereu prezent acel cuvânt al Sfântului Iacob: "Arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele!" (2,18). Voinţa reală de convertire devine concretă în corespunderea la iubirea lui Dumnezeu primită şi acceptată. Este vorba de o corespundere care se manifestă în schimbarea vieţii şi în faptele de milostenie care urmează. Cel care a fost primit de iubire, nu poate să nu-l primească pe fratele. Cel care s-a abandonat iubirii, nu poate să nu mângâie pe cei mâhniţi. Cel care a fost iertat de Dumnezeu, nu poate să nu ierte din inimă pe fraţi.

Dacă este adevărat că noi nu vom putea corespunde niciodată pe deplin iubirii divine, din cauza diferenţei de neumplut între creator şi creaturi, este la fel de adevărat că Dumnezeu ne indică o iubire posibilă, în care să trăim această corespundere imposibilă: iubirea faţă de fratele. Iubirea faţă de fratele este locul corespunderii reale la iubirea lui Dumnezeu: iubindu-i pe fraţi arătăm nouă înşine, lumii şi lui Dumnezeu că-l iubim cu adevărat pe el şi corespundem, mereu în mod neadecvat, milostivirii sale. Duhovnicul bun indică mereu, alături de primatul iubirii lui Dumnezeu, iubirea indispensabilă faţă de aproapele, ca sală de antrenament zilnică în care să antrenăm iubirea faţă de Dumnezeu. Propunerea actuală de a nu comite iar păcatul este semnul voinţei de a corespunde Iubirii. Şi de atâtea ori oamenii, şi noi înşine, ne ruşinăm că am promis, că săvârşim păcatul şi ne întoarcem încă o dată, încă o dată... Îmi vine în minte o poezie a unui paroh argentinian, bun, un paroh bun, foarte bun. Era un poet, a scris atâtea cărţi. O poezie către Sfânta Fecioară Maria, în care îi cerea Fecioarei Maria, în poezie, să-l păzească, pentru că el ar fi voit să se schimbe însă nu ştia cum. Îi făcea promisiunea de a se schimba, Sfintei Fecioare Maria, şi termina aşa: "În seara aceasta, Stăpână, promisiunea este sinceră. Însă pentru orice eventualitate, lasă-mi cheia de la uşă în afară. ["Esta tarde, Señora, la promesa es sincera. Por las dudas, no olvide dejar la llave afuera"]. Ştia că va fi mereu cheia pentru a deschide, pentru că Dumnezeu, duioşia lui Dumnezeu, o lasă în afară. Astfel, celebrarea frecventă a sacramentului Reconcilierii devine, atât pentru penitent cât şi pentru duhovnic, o cale de sfinţire, o şcoală de credinţă, de abandonare, de schimbare şi de corespundere la Iubirea milostivă a Tatălui.

Iubiţi fraţi, să ne amintim mereu că fiecare dintre noi este un păcătos iertat - dacă unul dintre noi nu se simte aşa, mai bine să nu meargă să spovedească, mai bine să nu fie duhovnic - un păcătos iertat, pus în slujba altora, pentru ca şi ei, prin întâlnirea sacramentală, să poată întâlni acea Iubire care a fascinat şi a schimbat viaţa noastră. Cu această conştiinţă, vă încurajez să perseveraţi cu fidelitate în slujirea preţioasă pe care o desfăşuraţi, sau care în curând vă va fi încredinţată: este o slujire importantă pentru sfinţirea poporului sfânt al lui Dumnezeu. Încredinţaţi această slujire a voastră a reconcilierii ocrotirii puternice a Sfântului Iosif, om drept şi fidel.

Şi aici aş vrea să mă opresc pentru a sublinia atitudinea religioasă care se naşte din această conştiinţă de a fi păcătos iertat pe care trebuie s-o aibă duhovnicul. A primi în pace, a primi cu paternitate. Fiecare va şti cum este exprimarea paternităţii: zâmbetul, ochii în pace... A primi oferind linişte, şi apoi a lăsa să vorbească. Uneori, duhovnicul îşi dă seama că există o anumită dificultate de a merge înainte cu un păcat, însă dacă înţelege asta, nu pune întrebări indiscrete. Eu am învăţat de la cardinalul Piacenza un lucru: el mi-a spus că atunci când vede că acestor persoane le este greu şi se înţelege despre ce este vorba, el imediat le opreşte şi spune: "Am înţeles. Mergem înainte". A nu da mai multă durere, mai multă "tortură" în asta. Şi apoi, vă rog, a nu pune întrebări. Eu uneori mă întreb: acei duhovnici care încep: "Şi cum asta, asta, asta...". Dar spune-mi, ce faci, tu? Faci filmul în mintea ta? Vă rog. După aceea, în bazilici există o oportunitate atât de mare de spovadă, însă din păcate seminariştii care sunt în colegiile internaţionale îşi spun unii altora, chiar şi preoţii tineri: "În bazilica aceea poţi să mergi la toţi în afară de acela şi acela; în acel confesional să nu mergi, pentru că acela va fi şeriful care te va tortura". Se pasează, vorba...

A fi milostiv nu înseamnă a fi cu mânecă largă, nu. Înseamnă a fi frate, părinte, consolator. "Părinte, eu nu reuşesc, nu ştiu cum voi face..." - "Tu roagă-te şi întoarce-te ori de câte ori ai nevoie, pentru că aici vei găsi un părinte, un frate, vei găsi asta". Aceasta este atitudinea. Vă rog, nu faceţi tribunalul de examen academic: Şi cum, când...". A nu o face pe băgăcioşii în sufletul celorlalţi. Părinţi, fraţi milostivi.

În timp ce vă las aceste idei de reflecţie, urez vouă şi penitenţilor voştri un rodnic Post Mare de convertire. Vă binecuvântez din inimă şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 419.