Cardinalul Filoni: "Cu vizita papei irakienii nu se vor mai simţi la marginile geopoliticii"

de Domenico Agasso

"Cu vizita papei irakienii, şi îndeosebi creştinii, nu se vor mai simţi uitaţi" în dramele lor zilnice, "margine nesemnificativă a geopoliticii internaţionale". Şi pentru aceasta este preţioasă călătoria Papei Francisc la Bagdad, considerată cea mai importantă şi periculoasă (din cauza pandemiei şi a terorismului) a pontificatului. Se va ţine de mâine, 5 martie 2021, până luni, 8 martie 2021 (cu excepţia neprevăzutelor de ultimă oră). Cardinalul Fernando Filoni, mare maestru al Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim, cunoaşte bine Irakul, unde a fost ambasador din 2001 până în 2006 - fără a părăsi ţara bombardată de SUA - şi apoi în misiune ca reprezentant al lui Bergoglio în timp ce califatul alunga creştinii din casele lor în câmpia Ninive, în 2014. Şi mâine va fi în avionul papal, în suita episcopului de Roma.

Eminenţă, cât de importantă este călătoria papei în Irak?

Irakul este o ţară cu doar o sută de ani de istorie; înainte era o provincie a imperiului otoman. Istoria sa centenară este tulburată; noi cunoaştem mai ales perioada regimului lui Saddam Hussein, cele trei mari războaie (cu Iranul 1980-1988, Kuwait 1990 şi cel mai recent din 2003); dar foarte crunte şi profunde au fost şi luptele interne cu kurzii în nord şi şiiţii în sud. Irakul este o ţară care caută o cale politică de relaţii non-conflictuale fie cu vecinii, fie în interior. Totuşi, ani de violenţe nu se rezolva în scurt timp şi reapariţiile sunt continue. Şi totuşi, este o ţară potenţial bogată, deşi sărăcită de războaie, de corupţie, de incapacitatea de a da răspunsuri politice la unirea multiplelor etnii, culturi şi religii care locuiesc acolo. Călătoria este importantă pentru că readuce atenţia internaţională asupra acestei ţări şi încurajează dorinţa de a ajunge la convieţuirea paşnică şi la dezvoltarea economică dorită. Există deja paşi, însă toţi au datoria de a contribui la asta. Irakul este legătura dintre Orientul apropiat şi Asia centro-orientală.

De ce Irakul nu este o ţară oarecare?

Nicio ţară nu este "una oarecare". În experienţa mea diplomatică trebuie să spun că toate ţările au o dimensiune unică şi nu comună. Irakul este astfel nu numai datorită istoriei sale, ci şi datorită unei culturi lungi de peste cinci milenii; ei îi datorează şi Occidentul aspecte pe care se întemeiază convieţuirea şi progresul civil: mă gândesc de exemplu la Codul lui Hammurabi, care, fiind cod scris, stabileşte potenţialitatea unei legi egale pentru toţi. Acest lucru este la baza oricărei civilizaţii, inclusiv cele mai familiare nouă (greco-romană şi următoarele). Irakul este o ţară care ne interesează şi ne priveşte.

Care este rolul geopolitic al Irakului? Şi cum este situaţia politică în ţară?

Democratic este o ţară tânără. Multiplele sale răni sunt încă vii şi profunde; echilibrele paşnice şi stabile încă n-au intrat profund în viaţa civilă; este nevoie de noi generaţii bine formate care să se gândească la o patrie diferită, în afara certurilor etnice şi a contrastelor religioase, în special între sunniţi şi şiiţi; celelalte minorităţi mici nu au dificultăţi la convieţuire. Irakul este ţara în care s-a născut "Partidul" (Shia) care făcea referinţă, cu Alí şi Hussein, la familia lui Mahomed, în opoziţie faţă de califat. Moartea lor violentă apasă şi astăzi; este necesar să se înceapă un dialog care să ducă şi la o reconsiderare a raporturilor între sunniţi şi şiiţi. În afară de asta, există marea minoritate kurdă, care ocupă nord-estul ţării, care cere integritatea regională şi respectarea autonomiilor ample.

Dumneavoastră aţi împărtăşit cu poporul irakian, îndeosebi cu creştinii, viaţa, dramele şi speranţele din ultimii douăzeci de ani: de ce anume are mai mare nevoie?

Problema minorităţilor este un capitol din cadrul marii lumi civile şi religioase irakiene. Este vorba de mici minorităţi. cele mai consistente sunt cele creştine şi a. cele mai consistente sunt cele creştine şi a yazidilor; însă există după aceea mandeii, shebak, kakai, turkmenii. Prezenţa creştinilor este la fel de articulată: pentru catolici avem caldeenii (majoritate de 70%), sirienii, armenii, latinii şi câteva familii de rit grec; pentru necatolici avem asirienii, siro-ortodocşii, armenii şi câteva familii de rit copt, grec şi grupuri protestante. Toate minorităţile au nevoie să trăiască în pace şi să vadă respectate propriile drepturi native. Ele nu provin din exterior, ci sunt originare, chiar anterioare venirii islamului (secolul al VII-lea). Pacea şi recunoaşterea drepturilor - şi nu prin toleranţă - vor evita migraţiile şi sărăcirea culturală şi socială a ţării.

Cum este situaţia prezenţei creştine în Irak?

Aşa cum am spus, prezenţa creştină este bogată şi variată. Ea dăinuie de la originile creştinismului şi îndeosebi, conform unei tradiţii antice, de la predica apostolului Toma şi de la cea a discipolilor Addai (în Mesopotamia superioară) şi Mari (la Ctesifonte, Mesopotamia inferioară); dincolo de Eufrat, asemenea tradiţiei siriace, s-a dezvoltat Biserica din Orient (adică la Orient de Eufrat) care a avut o istorie glorioasă, independentă de Constantinopol şi de Roma, şi s-a extins cu peste două sute de sedii episcopale până în China antică. Astăzi, după două milenii de istorie, aici rămâne un rest; mulţi creştini au emigrat începând de la crearea Irakului şi datorită războaielor şi gherilelor reiterate. Ei s-au răspândit în Europa, America şi Australia. Nu există statistici care să poată confirma date, care se consideră fluctuante între patru sute şi două sute de mii. Creştinătatea din aceste ţinuturi are o rădăcină culturală de mare frumuseţe şi vitalitate. Noi ar trebui s-o cunoaştem şi s-o iubim ("La Chiesa in Iraq" [Biserica din Irak], LEV, 2015).

Ce vă amintiţi din cei cinci ani de serviciu ca reprezentant diplomatic al Scaunului Apostolic în Irak şi din misiunea dumneavoastră în Irak în 2014?

În Irak am petrecut cinci ani ca nunţiu apostolic (2001-2006): îmi amintesc fiecare lucru din viaţa politică şi socială a ţării; îmi amintesc de multele persoane cu care am trăit şi am convieţuit momente frumoase şi teribile; de comunităţile sale creştine extraordinar de vii, de locurile de caritate şi de credinţă, de locurile de cultură memorabilă (Babilonia, Ashur, Ninive, Ctesifonte), de tradiţie biblică (mormintele lui Ezechiel profetul, al lui Iona, al lui Naum, sinagogile antice), de nenumăratele situri arheologice paleocreştine, dar mai ales de oamenii săi cordiali şi ospitalieri. În 2014, în nord-vest, cu venirea teroriştilor din Isis, totul era schimbat: Mosul era semi-distrus, populaţia înfricoşată, creştinii fugiţi, yazidi ucişi, reduşi la sclavie şi raminghi; dezorientarea era generală, dar şi primirea a fost generoasă din partea populaţiei, a autorităţilor din Erbil şi a satelor din Kurdistanul de nord. Momentele cele mai puternice au fost cele ale rugăciunii cu participarea tuturor. Despre irakieni păstrez amintirea unui popor cu caracter puternic, capabilă să-şi revină după vicisitudini atât de dure şi deosebit de ospitalier; când am ajuns pentru prima dată la Bagdad, înainte de a ajunge în oraş, un grup de credincioşi şi de călugări a venit ca să mă întâlnească şi să mă salute pe drum (atunci nu erau zboruri, interzise de sancţiunile ONU), era o după-amiază foarte caldă de mai, oferindu-mi iaurt tradiţional şi curmale. Mi-a amintit primirea biblică a lui Abraham făcută vizitatorilor săi.

Care este noutatea pe care o va putea duce Papa Francisc?

Aspectul cel mai semnificativ constă în faptul că pentru irakieni, şi pentru creştini în mod deosebit, ei nu au fost uitaţi; nu reprezintă o margine nesemnificativă a geopoliticii internaţionale (ca atunci când au fost astfel datorită celei mai recente strategii militare a marilor puteri) sau a vieţii Bisericii. Ei sunt în centru. Ei sunt fraţi şi parte, cu titlu deplin, a vieţii fie internaţionale, fie economice, fie religioase. Oamenii irakieni, la oricare grup etnic sau religios ar aparţine, trebuie să asume şi ei însă o viziune inclusivă şi să se deschidă la un vis nou; este necesar să meargă dincolo de actualul capitol al istoriei lor. Noi ar trebui să-i susţinem.

Cât va conta Documentul despre Fraternitatea umană semnat la Abu Dhabi?

Contează, contează. Însă trebuie să se maturizeze. Trebuie să fie bine înţeles. Este un punct de plecare care poate contribui la construirea unei ţări unde multiplicitatea prezenţelor o va îmbogăţi.

Cât de relevantă va fi întâlnirea papei cu marele ayatollah Ali al Sistani?

Este o întâlnire care deschide, sau mai bine zis, consolidează o relaţie între creştini şi şiiţi în Irak. Până acum Al Sistani a fost interlocutor atent şi reciproc respectuos al patriarhilor caldeeni de Bagdad. Îmi amintesc bine fie acelea cu patriarhul Emmanuel Delly, fie acelea cu actualul patriarh Louis Sako. În lumea şiită irakiană marele ayatollah este cea mai înaltă autoritate religioasă şi cuvântul său este ţinut mereu în mare consideraţie şi la nivel politic. Este considerat un om cu profundă spiritualitate islamică şi om de dialog care a vorbit în apărarea drepturilor tuturor. Îmi place să mă gândesc la această întâlnire între doi lideri spirituali importanţi ca la o uşă care se deschide, bună pentru astăzi şi pentru mâine. Viitorul va spune mai bine asta, însă premisa este cu siguranţă foarte interesantă.

(După Vatican Insider, 4 martie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 263.