Rana leagănului gol şi Ziua Mamei

Dragi prietene, pentru multe dintre noi, zilele acestea cuvântul "mamă" răsună ca un pumn în stomac, nu ca cel al unui copil care se mişcă în sânul mamei sale, ci ca durerea unei absenţe care aminteşte mereu un gol.

Ştiu ce trăiţi, însă doresc să vă invit să medităm la ceea ce ne povesteşte evanghelistul Ioan despre întâlnirea dintre Isus şi Maria Magdalena în dimineaţa duminicii de Paşte, în faţa mormântului gol.

"Iar Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt şi a văzut doi îngeri în haine albe care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. Ei i-au zis: «Femeie, de ce plângi?». Ea le-a spus: «L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus». Spunând acestea şi întorcându-se, l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus. Isus i-a zis: «Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?». Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: «Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua!». Isus i-a zis: «Maria!». Ea, întorcându-se, i-a spus în evreieşte: «Rabbuní!» - care înseamnă «Învăţătorule!». Isus i-a zis: «Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: 'Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru'!». Maria Magdaléna a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea" (In 20,11-18).

Îmi place să mă gândesc că suntem noi Maria Magdalena întâlnită de Isus imediat după Înviere, cea pe care a dorit să o întâlnească mai întâi, să o cheme pe nume şi să o trimită pentru ca toată lumea să ştie că moartea a fost înfrântă pentru totdeauna.

Maria plânge lângă mormântul gol. De câte ori golul din braţele noastre ne-a făcut să plângem... De câte ori l-am simţit ca pe un loc steril, un loc fără viaţă, şi ne-am disperat că nu mai este nimic de făcut, nu mai există speranţă, viaţa noastră pare doar un mormânt gol...

Însă de câte ori apoi mi-am dat seama că s-a făcut prezent în alte persoane şi poate nu l-am recunoscut imediat, însă m-a îmbrăţişat, m-a mângâiat, mi-a adresat cuvinte de încurajare şi de speranţă şi în final m-a chemat pe nume şi mi-a anunţat Paştele.

M-a făcut să înţeleg că dincolo de acea moarte, este viaţă, dincolo de acea moarte există el care doreşte să-mi dea viaţa, nu aceea în carne şi oase pe care o doream eu, ci viaţa pe care doar el mi-o poate da.

Trupurile noastre locuite de Duhul Sfânt sunt catedrale ale Bunei-Vestiri.

Dumnezeu ne-a chemat să fim mame ale mulţimilor şi cine ne întâlneşte să se poată mereu simţi fiu iubit, mai mult decât de noi, de însuşi Dumnezeu. Rana este profundă pentru că trebuie să-l găzduiască pe Dumnezeu. "Cuibul gol", care poate însemna neputinţa de a fi fecunde, dacă acceptăm durerea şi suferinţa, pe care acesta din punct de vedere uman le aduce, nu este niciodată ultimul cuvânt pentru că tocmai aici ne aşteptă Paştele nostru personal, întâlnirea noastră cu Domnul, care vrea să ne vindece prin această cale a noastră, vrea să acţioneze concret în viaţa noastră.

Să fim fecunde precum Maria, deschise la voinţa Domnului şi la planul său personal pentru fiecare dintre noi.

Eugenia Dămătăr

lecturi: 1385.