Sărbătoarea Întâmpinării Domnului

A XXV-a Zi a Vieţii Consacrate (2 februarie 2021)

Omilia Sfântului Părinte Francisc

Simeon - scrie Sfântul Luca - "aştepta mângâierea lui Israel" (Lc 2,25). Urcând la templu, în timp ce Maria şi Iosif îl aduc pe Isus, primeşte în braţele sale pe Mesia. Cel care recunoaşte în Prunc lumina venită pentru a lumina neamurile este de acum un bătrân, care a aşteptat cu răbdare împlinirea promisiunilor Domnului. A aşteptat cu răbdare.

Răbdarea lui Simeon. Să privim îndeaproape răbdarea acestui bătrân. Toată viaţa el a rămas în aşteptare şi a exercitat răbdarea inimii. În rugăciune a învăţat că Dumnezeu nu vine în evenimente extraordinare, ci împlineşte lucrarea sa în aparenta monotonie a zilelor noastre, în ritmul uneori obositor al activităţilor, în micile lucruri pe care le ducem înainte cu tenacitate şi umilinţă încercând să facem voinţa sa. Mergând cu răbdare, Simeon nu s-a lăsat uzat de scurgerea timpului. Este de acum un om încărcat de ani, şi totuşi flacăra inimii sale este încă aprinsă; în viaţa sa lungă poate că a fost uneori rănit, dezamăgit, şi totuşi n-a pierdut speranţa; cu răbdare, el păstrează promisiunea - a păstra promisiunea -, fără a se lăsa consumat de amărăciune datorită timpului trecut sau de acea melancolie resemnată care apare atunci când se ajunge la amurgul vieţii. În el speranţa aşteptării s-a tradus în răbdarea zilnică a celui care, în pofida a toate, a rămas vigilent, până când, în sfârşit, "ochii săi au văzut mântuirea" (cf. Lc 2,30).

Şi eu mă întreb: de unde a învăţat Simeon această răbdare? A primit-o de la rugăciune şi de la viaţa poporului său, care în Domnul a recunoscut mereu pe "Dumnezeul plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr" (Ex 34,6); l-a recunoscut pe Tatăl care şi în faţa refuzului şi a infidelităţii nu renunţă, dimpotrivă "are răbdare mulţi ani" (cf. Neh 9,30), aşa cum spune Nehemia, pentru a acorda de fiecare dată posibilitatea convertirii.

Aşadar, răbdarea lui Simeon este oglindă a răbdării lui Dumnezeu. De la rugăciune şi de la istoria poporului său, Simeon a învăţat că Dumnezeu este răbdător. Cu răbdarea sa - afirmă Sfântul Paul - el ne "îndeamnă la convertire" (Rom 2,4). Îmi place să-l amintesc pe Romano Guardini, care spunea: răbdarea este un mod cu care Dumnezeu răspunde la slăbiciunea noastră, pentru a ne dărui timpul de a schimba (cf. Glaubenserkenntnis, Würzbur 1949, 28). Şi mai ales Mesia, Isus, pe care Simeon îl strânge în braţe, ne dezvăluie răbdarea lui Dumnezeu, Tatăl care se milostiveşte de noi şi ne cheamă până la ultima oră, care nu cere perfecţiunea ci elanul inimii, care deschide noi posibilităţi unde totul pare pierdut, care caută să facă o breşă înlăuntrul nostru şi atunci când inima noastră este închisă, care lasă să crească grâul bun fără a smulge neghina. Acesta este motivul speranţei noastre: Dumnezeu ne aşteaptă fără a înceta vreodată. Dumnezeu ne aşteaptă fără a înceta vreodată. Şi acesta este motivul speranţei noastre. Atunci când ne îndepărtăm vine să ne caute, atunci când cădem la pământ ne ridică, atunci când ne întoarcem la el după ce ne-am pierdut ne aşteaptă cu braţele deschise. Iubirea sa nu se măsoară după cântarul calculelor noastre umane, ci ne insuflă mereu curajul de a reîncepe. Ne învaţă rezilienţa, curajul de a reîncepe. Mereu, în toate zilele. După căderi, mereu, să reîncepem. El este răbdător.

Şi să privim la răbdarea noastră. Să privim la răbdarea lui Dumnezeu şi la cea a lui Simeon pentru viaţa noastră consacrată. Şi să ne întrebăm: ce este răbdarea? Desigur, nu este simpla tolerare a dificultăţilor sau o suportare fatalistă a adversităţilor. Răbdarea nu este semn de slăbiciune: este tăria sufletului care ne face capabili să "purtăm povara", să suportăm: să suportăm povara problemelor personale şi comunitare, ne face să primim diversitatea celuilalt, ne face să perseverăm în bine chiar şi atunci când totul pare inutil, ne face să rămânem pe cale chiar şi atunci când plictiseala şi lenea ne asaltează.

Aş vrea să indic trei "locuri" în care răbdarea se concretizează.

Primul este viaţa noastră personală. Într-o zi am răspuns la chemarea Domnului şi, cu elan şi generozitate, ne-am oferit lui. De-a lungul drumului, împreună cu mângâierile, am primit şi dezamăgiri şi frustrări. Uneori, entuziasmului muncii noastre nu-i corespunde rezultatul sperat, semănatul nostru pare că nu produce roadele adecvate, fervoarea rugăciunii slăbeşte şi nu întotdeauna suntem imunizaţi împotriva aridităţii spirituale. Se poate întâmpla, în viaţa noastră de consacraţi, ca speranţa să se uzeze din cauza aşteptărilor dezamăgite. Trebuie să avem răbdare cu noi înşine şi să aşteptăm încrezători timpurile şi modurile lui Dumnezeu: el este fidel faţă de promisiunile sale. Aceasta este piatra de temelie: el este fidel faţă de promisiunile sale. A ne aminti de acest lucru ne permite să regândim parcursurile, să revigorăm visurile noastre, fără a ceda în faţa tristeţii interioare şi a neîncrederii. Fraţi şi surori, tristeţea interioară în noi cei consacraţi este un vierme, un vierme care ne mănâncă dinăuntru. Fugiţi de tristeţea interioară!

Al doilea loc în care răbdarea se concretizează: viaţa comunitară. Relaţiile umane, în special atunci când este vorba de a împărtăşi un proiect de viaţă şi o activitate apostolică, nu sunt mereu paşnice, ştim cu toţii acest lucru. Uneori se nasc conflicte şi nu se poate cere o soluţie imediată, nici nu trebuie judecată în grabă persoana sau situaţia: trebuie ştiut să se ia distanţele corecte, să se încerce să nu se piardă pacea, să se aştepte timpul mai bun pentru a se clarifica în caritate şi în adevăr. Să nu ne lăsăm încurcaţi de furtuni. În lectura din breviar este un text frumos - pentru mâine - un text frumos de Diadoh de Fotice despre discernământul spiritual, şi spune asta: "Când marea este agitată nu se văd peştii, însă când marea este calmă se pot vedea". Niciodată nu vom putea să facem un discernământ bun, să vedem adevărul, dacă inima noastră este agitată şi nerăbdătoare. Niciodată. În comunităţile noastre este nevoie de această răbdare reciprocă: să suportăm, adică să purtăm pe umerii proprii viaţa fratelui sau a sorei, chiar şi slăbiciunile sale şi defectele sale. Toţi. Să ne amintim de asta: Domnul nu ne cheamă să fim solişti - sunt atâţia, în Biserică, ştim asta -, nu, nu ne cheamă să fim solişti, ci să fim parte dintr-un cor, care uneori distonează, însă mereu trebuie să încerce să cânte împreună.

În sfârşit, al treilea "loc", răbdarea faţă de lume. Simeon şi Ana cultivă în inimă speranţa vestită de profeţi, chiar dacă întârzie să se realizeze şi creşte lent în cadrul infidelităţilor şi ruinelor lumii. Ei nu intonează plângerea pentru lucrurile care nu merg, ci cu răbdare aşteaptă lumina în întunericul istoriei. A aştepta lumina în întunericul istoriei. A aştepta lumina în întunericul propriei comunităţi. Avem nevoie de această răbdare, pentru a nu rămâne prizonieri ai plângerii. Unii sunt maeştri ai plângerilor, au doctorat în plângeri, sunt foarte buni să se plângă! Nu, plângerea închide: "lumea nu ne mai ascultă" - de atâtea ori ascultăm asta -, "nu mai avem vocaţii, trebuie să închidem prăvălia", "trăim timpuri dificile" - "ah, nu-mi spuneţi mie!...". Aşa începe duetul plângerilor. Uneori se întâmplă că răbdării cu care Dumnezeu lucrează terenul istoriei, şi lucrează şi terenul inimii noastre, noi opunem nerăbdarea celui care judecă imediat: acum sau niciodată, acum, acum, acum. Şi astfel pierdem acea virtute, "mică", dar cea mai frumoasă: speranţa. Atâţia consacraţi şi consacrate am văzut care pierd speranţa. Pur şi simplu din nerăbdare.

Răbdarea ne ajută să ne privim pe noi înşine, comunităţile noastre şi lumea cu milostivire. Putem să ne întrebăm: Primim răbdarea Duhului în viaţa noastră? În comunităţile noastre, ne purtăm reciproc pe umeri şi arătăm bucuria vieţii fraterne? Şi faţă de lume, ducem înainte slujirea noastră cu răbdare sau judecăm cu asprime? Sunt provocări pentru viaţa noastră consacrată: noi nu putem rămâne pe loc în nostalgia trecutului sau să ne limităm să repetăm lucrurile din totdeauna, nici în plângerile de fiecare zi. Avem nevoie de răbdarea curajoasă de a merge, de a explora căi noi, de a căuta ce anume ne sugerează Duhul Sfânt. Şi asta se face cu umilinţă, cu simplitate, fără mare propagandă, fără mare publicitate.

Să contemplăm răbdarea lui Dumnezeu şi să implorăm răbdarea încrezătoare a lui Simeon precum şi a Anei, pentru ca şi ochii noştri să poată vedea lumina mântuirii şi s-o ducem întregii lumi, aşa cum au dus-o în laudă aceşti doi bătrânei.

______________________

Cuvintele Sfântului Părinte la sfârşitul celebrării

Aşezaţi-vă, vă rog.

Aş vrea să-i mulţumesc domnului cardinal pentru cuvintele sale care sunt o exprimare a tuturor, a tuturor concelebranţilor şi a tuturor asistenţilor. Suntem puţini: acest Covid ne pune la colţ, însă purtăm asta cu răbdare. Este nevoie de răbdare. Şi să mergem înainte, oferind Domnului viaţa noastră.

Acea călugăriţă tânără care tocmai intrase în noviciat era fericită... A găsit o călugăriţă bătrână, bună, sfântă... "Cum te simţi?" - "Acesta este paradisul, maică!", îi spune tânăra. "Aşteaptă un pic: este purgatoriul". Viaţa consacrată, viaţa de comunitate: este un purgatoriu, însă este nevoie de răbdare pentru a-l duce înainte.

Aş vrea să indic două lucruri care vor putea ajuta: vă rog, fugiţi de bârfă. Ceea ce ucide viaţa comunitară este bârfa. A nu vorbi rău de alţii. "Nu este uşor, părinte, pentru că uneori îţi vine din inimă!" Da, îţi vine din inimă: îţi vine din invidie, vine din atâtea păcate capitale pe care le avem înăuntru. A fugi. "Însă, spuneţi-mi părinte, nu există vreun medicament? Rugăciunea, bunătatea...?" Da, există un medicament, care este foarte "casnic": muşcă-ţi limba. Înainte de a vorbi rău de alţii, muşcă-ţi limba, astfel se va umfla limba şi va ocupa gura şi tu nu vei putea vorbi de rău. Vă rog, fugiţi de bârfa care distruge comunitatea!

Şi apoi, celălalt lucru pe care vi-l recomand în viaţa în comunitate: există atâtea lucruri care nu merg bine, mereu. La superior, la superioară, la consultant, la consultantă, la acela... Mereu avem lucruri care nu ne plac, nu-i aşa? Nu pierde simţul umorului, vă rog: asta ne ajută mult. Este anti-bârfa: a şti să râdem de noi înşine, de situaţii, chiar şi de alţii - cu inimă bună - însă a nu pierde simţul umorului. Şi a fugi de bârfă. Asta ce vă recomand eu nu este un sfat prea clerical, să spunem aşa, ci este uman: este uman pentru a duce înainte răbdarea. A nu vorbi de rău de alţii niciodată: muşcă-ţi limba. Şi apoi, a nu pierde simţul umorului: ne va ajuta mult.

Vă mulţumesc vouă pentru ceea ce faceţi, mulţumesc pentru mărturie. Mulţumesc, multe mulţumiri pentru dificultăţile voastre, pentru modul în care le duceţi înainte şi pentru multa durere în faţa vocaţiilor care nu vin. Înainte, curaj: Domnul este mai mare, Domnul ne iubeşte. Să mergem în urma Domnului!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 797.