A venit să locuiască în mijlocul nostru

A treia predică de Advent a card. Raniero Cantalamessa (18 decembrie 2020)

„În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!”. Este strigătul trist al lui Ioan Botezătorul ascultat în Evanghelia din a treia Duminică din Advent pe care am vrea să-l facem să răsune în această ultimă întâlnire înainte de Crăciun.

În memorabilul mesaj Urbi et orbi din 27 martie 2020 în Piaţa „Sfântul Petru”, după ce a citit evanghelia despre furtuna potolită, Sfântul Părinte se întreba în ce anume a constat „puţina credinţă” pe care Isus o reproşează discipolilor şi explica: „Ei nu încetaseră să creadă în el, de fapt îl invocă. Dar să vedem cum îl invocă: «Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?» (v. 38). Nu-ţi pasă: ei cred că Isus nu este interesat de ei, că nu se îngrijeşte de ei. Printre noi, în familiile noastre, unul din lucrurile care face mai mult rău este atunci când auzim spunându-ni-se: «Nu-ţi pasă de mine?». Este o frază care răneşte şi dezlănţuie furtuni în inimă. Probabil l-a zdruncinat şi pe Isus. Pentru că nimănui nu-i pasă mai mult de noi decât lui”.

Putem observa şi o altă nuanţă în reproşul lui Isus. Nu au înţeles cine era acela care era cu ei în barcă; nu au înţeles că, avându-l pe el în barcă, ea nu se putea scufunda pentru că Dumnezeu nu poate să piară. Noi, discipolii de astăzi, am comite aceeaşi greşeală a apostolilor şi am merita acelaşi reproş al lui Isus dacă în furtuna violentă care s-a abătut asupra lumii cu pandemia am uita că nu suntem singuri în barcă şi în voia valurilor.

Sărbătoarea Crăciunului ne permite să lărgim orizontul: de la Marea Galileei la lumea întreagă, de la apostoli la noi: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14). Verbul grec la aorist, eskenosen (literalmente, „şi-a instalat cortul”) exprimă ideea unei acţiuni împlinite şi ireversibile. Fiul lui Dumnezeu a coborât pe acest pământ şi Dumnezeu nu poate să piară. Creştinul poate să proclame cu mai multă motivaţie decât psalmistul:

„Dumnezeu este pentru noi loc de refugiu şi putere,
ajutor uşor de găsit în timp de încercare.
De aceea, nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul
şi ar cădea munţii în mijlocul mării […]
Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină” (Ps 46,2-4).

„Dumnezeu este cu noi”, adică de partea omului, prieten şi aliat al său împotriva forţelor răului. Trebuie să regăsim semnificaţia primordială şi simplă a Întrupării Cuvântului, dincolo de toate explicaţiile teologice şi dogmele construite pe ea. Dumnezeu a venit să locuiască în mijlocul nostru! A voit să facă din acest eveniment numele său propriu: Emanuel, Dumnezeu-cu-noi. Ceea ce a profeţit Isaia: „Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, care se va numi Emanuel” (Is 7,14) a devenit un fapt împlinit.

Spuneam că trebuie să mergem înaintea tuturor controverselor cristologice din secolul al V-lea – înainte de Efes şi de Calcedon – pentru a regăsi paradoxul şi scandalul cuprins în afirmaţia: „Cuvântul s-a făcut trup”. Merită reascultată reacţia unui păgân cult din secolul al II-lea, aflând de acea afirmaţie a creştinilor[1]. „Fiu al lui Dumnezeu – exclama filozoful Celsus înmărmurit – un om care a trăit cu câţiva ani în urmă?”. Logos veşnic unul „de ieri şi de alaltăieri”, un om „născut într-un târg din Iudeea, dintr-o sărmană creatură”. Nu trebuie să fim uimiţi. unirea perfectă a dumnezeirii şi a omenităţii în persoana lui Cristos era cea mai mare dintre toate noutăţile posibile, „singurul lucru nou sub soare”[2], o defineşte sfântul Ioan Damaschin.

Prima mare bătălie pe care credinţa în Cristos a trebuit s-o înfrunte n-a fost aceea a dumnezeirii sale, ci aceea a omenităţii sale şi a adevărului Întrupării. La originea acestui refuz era dogma lui Platon conform căreia „niciun Dumnezeu nu se amestecă cu omul”[3]. Sfântul Augustin a descoperit, prin experienţă proprie, rădăcina ultimă a dificultăţii de a crede în Întrupare, adică lipsa de umilinţă. „Nefiind umil – scrie el în Confesiuni – nu înţelegeam umilinţa lui Dumnezeu”[4].

Experienţa sa ne ajută să înţelegem rădăcina ultimă a ateismului modern şi ne indică unicul mod posibil pentru a-l depăşi. Pornind de la Hermann Samuel Reimarus în secolul al XVIII-lea, a fost un întreg asalt la adresat adevărului istoric al Evangheliei şi a dumnezeirii lui Cristos. Isus a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). Odată declarată nepracticabilă această singură cale de acces la Dumnezeu, a fost uşor de a trece mai întâi la deism şi apoi la ateism.

Experienţa lui Augustin – spuneam – indică şi calea pentru a depăşi obstacolul: renunţarea la orgoliu şi acceptarea umilinţei lui Dumnezeu. „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (Mt 11,25): toată istoria necredinţei umane este explicată de aceste cuvinte ale lui Cristos. Umilinţa furnizează cheia pentru a înţelege Întruparea. Avem nevoie de puţină putere pentru a ne expune; în schimb, avem nevoie de multă putere pentru a ne pune deoparte şi a ne şterge. Dumnezeu este această nelimitată putere de ascundere de sine: „S-a despuiat pe sine luând firea sclavului… S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,7-8).

Dumnezeu este iubire, pentru aceasta este umilinţă! Iubirea creează dependenţă de persoana iubită, o dependenţă care nu umileşte, ci face fericiţi. Cele două fraze, „Dumnezeu este iubire” şi „Dumnezeu este umilinţă” sunt ca două feţe ale aceleiaşi medalii. Însă ce înseamnă cuvântul umilinţă aplicat lui Dumnezeu şi în ce sens Isus poate să spună: „învăţaţi de la mine că sunt blând şi umil cu inima” (Mt 11,29)? Explicaţia este că umilinţa esenţială nu constă în a fi mici (de fapt putem fi mici fără a fi umili); nu constă în a ne considera mici (asta poate depinde de o rea idee de sine); nu constă în a ne proclama mici (se poate spune asta fără a crede); constă în a ne face mici şi a ne face mici din iubire, pentru a-i ridica pe ceilalţi. În acest sens, cu adevărat umil este numai Dumnezeu.

„Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru,
care locuieşte atât de sus,
care îşi pleacă privirea să vadă
ce se petrece în cer şi pe pământ?
El ridică pe cel slab din ţărână,
înalţă din mizerie pe cel sărac” (Ps 113,5-7).

Înţelesese asta, fără atâtea studii, Francisc de Assisi care în „Laudele lui Dumnezeu Preaînalt”, la un moment dat, adresându-se lui Dumnezeu spune: „Tu eşti umilinţă!” şi în „Scrisoare către tot Ordinul” exclamă: „Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu”. „În fiecare zi – scrie el în unul din Îndemnurile sale – el se umileşte, ca atunci când de pe scaunul regal a coborât în sânul Fecioarei”[5].

Crăciunul este sărbătoarea umilinţei lui Dumnezeu. Pentru a o celebra în duh şi adevăr trebuie să ne facem mici, aşa cum trebuie să ne înjosim pentru a intra pe poarta strâmtă care introduce în Bazilica Naşterii la Betleem.

„În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!”

Dar să ne întoarcem la inima misterului: „Cuvântul s-a făcut trup şi a venit să locuiască între noi”. Dumnezeu este cu noi pentru totdeauna, irevocabil. Acesta este, de acum încolo, obiectul central al profeţiei creştine. Zaharia îl salută pe precursor numindu-l „profet al Celui Preaînalt” (Lc 1,76) şi Isus spune despre el că este „mai mult decât un profet” (Mt 11,9). Însă în ce sens Ioan Botezătorul este un profet? Unde este profeţia în cazul său? Profeţii biblici vesteau o mântuire viitoare; Ioan Botezătorul nu vesteşte o mântuire viitoare; dimpotrivă, îl arată pe unul care este prezent acolo în faţa lui. Profeţii din vechime ajutau poporul să depăşească bariera, încă mai densă, a aparenţelor contrare. Mesia atât de aşteptat – aşteptat de patriarhi, vestit de profeţi, cântat de psalmi – ar fi aşadar acel om cu aparenţe şi cu origini aşa de umile şi obişnuite, despre care se ştie totul, inclusiv localitatea de origine?

Este relativ uşor a crede în ceva măreţ şi divin, când se prospectează într-un viitor nedefinit: „în acele zile”, „în timpurile din urmă”, într-un cadru cosmic, cu cerurile care picură dulceaţă şi pământul care se deschide pentru a-l odrăsli pe Mântuitorul (cf. Is 45,8). Este mai dificil când trebuie să se spună: „Iată-l! El este!”. Suntem imediat tentaţi să spunem: Asta-i tot? „Din Nazaret poate să vină ceva bun?” (In 1,46); „Ştim de unde este acesta” (In 7,27).

Aceasta era o misiune profetică supraumană şi se înţelege de ce precursorul este definit „mai mult decât un profet”. El este omul care îndreaptă degetul spre o persoană şi rosteşte un decisiv „Ecce, Iată-l! Iată Mielul lui Dumnezeu!” (In 1,29). Ce fior a trebuit să treacă prin corpul celor care au primit cei dintâi această revelaţie. O acţiune puternică a Duhului Sfânt însoţea cuvintele precursorului şi revela adevărul inimilor bine dispuse. Trecut şi viitor, aşteptare şi împlinire se atingeau. Arcul de boltă al istoriei mântuirii se închidea.

Eu cred că Ioan Botezătorul ne-a lăsat însăşi misiunea sa profetică: să continuăm să strigăm: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!” (In 1,26). El a inaugurat noua profeţie care nu constă – spuneam – în a vesti o mântuire viitoare, ci în revelarea prezenţei lui Cristos în istorie: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Cristos nu este prezent în istorie numai pentru că se scrie şi se vorbeşte încontinuu despre el, ci pentru că a înviat şi trăieşte după Duh. Nu numai intenţional, ci realmente. Evanghelizarea începe de aici.

În timpul Botezătorului, ceea ce crea dificultate era trupul fizic al lui Isus, carnea sa aşa de asemenea cu a noastră, în afară de păcat. Astăzi mai ales trupul său mistic, Biserica, creează dificultate şi scandalizează. Aşa, de asemenea, cu restul omenirii, nefiind exclus nici păcatul! Aşa cum precursorul i-a făcut pe contemporanii săi să-l recunoască pe Cristos sub umilinţa cărnii, tot aşa este necesar să-l facem recunoscut în sărăcia şi în mizeria Bisericii sale, precum şi în sărăcia şi mizeria fiecăruia dintre noi.

Ceea ce Paul adaugă la Ioan

Însă trebuie adăugat ceva la cele spuse până aici. De fapt, nu contează a şti numai că Dumnezeu s-a făcut om; contează să ştim şi ce tip de om s-a făcut Dumnezeu. Este semnificativ modul diferit şi complementar în care Ioan şi Paul descriu fiecare evenimentul Întrupării. Pentru Ioan ea constă în faptul că acel Cuvânt care era Dumnezeu s-a făcut trup (cf. In 1,1-14); pentru Paul, în faptul că „Cristos, fiind de natură divină, a asumat formă de slujitor” (cf. Fil 2,5 şu). Pentru Ioan, Cuvântul, fiind Dumnezeu, s-a făcut om; pentru Paul, „Cristos, bogat cum era, s-a făcut sărac” (cf. 2Cor 8,9).

Distincţia dintre faptul întrupării şi modul ei, dintre dimensiunea sa ontologică şi cea existenţială, ne interesează pentru că aruncă o lumină singulară asupra problemei actuale a sărăciei şi a atitudinii creştinilor faţă de ea. Ajută să se dea un fundament biblic şi teologic alegerii preferenţiale a săracilor, proclamate la Conciliul al II-lea din Vatican. „Părinţii conciliari – a scris Jean Guitton, observator laic la Conciliu – au regăsit sacramentul sărăciei, adică prezenţa lui Cristos sub speciile celor care suferă”[6].

„Sacramentul” sărăciei! Sunt cuvinte puternice, dar întemeiate. Dacă prin faptul întrupării, Cuvântul, într-un anumit sens, a asumat pe fiecare om (aşa gândeau unii Părinţi greci), prin modul în care ea s-a realizat, el a asumat, cu un titlu complet particular, pe cel sărac, pe cel umil, pe cel suferind. A „instituit” acest semn, aşa cum a instituit Euharistia. De fapt, Cel care a rostit asupra pâinii cuvintele: „Acesta este trupul meu”, a rostit aceleaşi cuvinte şi despre săraci. A făcut asta atunci când, vorbind despre ceea ce s-a făcut – sau s-a omis să se facă – pentru cel înfometat, cel însetat, cel închis, cel gol şi cel străin, a declarat solemn: „Mie mi-aţi făcut” şi „Mie nu mi-aţi făcut” (Mt 25,31 şu).

Să tragem consecinţa care derivă din toate acestea asupra planului ecleziologiei. Sfântul Ioan al XXIII-lea, cu ocazia Conciliului, a creat expresia „Biserica săracilor”[7]. Ea îmbracă o semnificaţie care merge dincolo de ceea ce se înţelege de obicei. Biserica săracilor nu este constituită numai din săracii Bisericii! Într-un anumit sens, toţi săracii din lume – fie ei botezaţi sau nu – îi aparţin. „Însă – se obiectează – nu au avut credinţa, nici n-au primit botezul!”. Este adevărat, dar nici Pruncii Nevinovaţi pe care-i sărbătorim după Crăciun nu le-au avut. Sărăcia şi suferinţa lor, dacă este nevinovată, în ochii lui Dumnezeu este botezul lor de sânge. Dumnezeu are mult mai multe moduri de a mântui decât ne imaginăm noi, chiar dacă toate aceste moduri – fără să fie exclus cineva – „într-un mod cunoscut numai de Dumnezeu”[8], trec prin Cristos.

Săracii sunt „ai lui Cristos”, nu pentru că sunt declaraţi apartenenţi lui, ci pentru că el i-a declarat apartenenţi lui, i-a declarat trupul său. Asta nu înseamnă că este suficient a fi săraci şi înfometaţi în această lume pentru a intra automat în împărăţia finală a lui Dumnezeu. Cuvintele: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu” sunt adresate celor care s-au îngrijit de cei săraci, nu în mod necesar săracilor înşişi, datorită simplului fapt că au fost din punct de vedere material săraci în viaţă.

Aşadar, Biserica lui Cristos este imens mai vastă decât ceea ce spun cifrele şi statisticile. Nu prin simplu mod de a spune, sau printr-un triumfalism nepotrivit. Nimeni, în afară de Isus, n-a proclamat: „Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40), unde „fratele mai mic” nu indică numai pe cel care crede în Cristos, ci pe fiecare om.

Rezultă că papa – şi cu el ceilalţi păstori ai Bisericii – este cu adevărat „părintele săracilor”. Este o bucurie şi un stimulent pentru noi toţi să vedem cât de mult a fost îndrăgit acest rol de ultimii Suverani Pontifi şi în mod cu totul deosebit de păstorul care se află astăzi la catedra lui Petru. El este glasul cel mai autoritar care se ridică în apărarea lor, într-o lume care cunoaşte numai selecţia şi rebutul. El nu „a uitat de cei săraci”, nu, cu adevărat! Scriptura conţine o binecuvântare specială pentru cei care îndrăgesc soarta săracului:

„Fericit este acela care se îngrijeşte de cel sărman…
Domnul îl păzeşte şi îl ţine în viaţă,
îl face fericit pe pământ
şi nu-l lasă la bunul plac al vrăjmaşilor săi” (Ps 41,2-3).

Despre Maria şi Iosif se citeşte în Evanghelie că „nu era loc pentru ei la han” (Lc 2,7). Şi astăzi nu este loc pentru săraci în hanul lumii, însă istoria a arătat de care parte era Dumnezeu şi de care parte trebuie să fie Biserica. A merge spre cei săraci înseamnă a imita umilinţa lui Dumnezeu. Înseamnă a ne face mici din iubire, pentru a înălţa pe cel care este jos.

Însă să nu ne înşelăm: acesta este un lucru mai uşor de spus decât de făcut. Un vechi părinte din deşert, Isac de Ninive, dădea acest sfat celui care este constrâns să vorbească despre lucruri spirituale la care încă nu a ajuns cu viaţa: „Vorbeşte despre ele ca unul care aparţine la clasa discipolilor şi nu cu autoritate, după ce ai umilit sufletul tău şi te-ai făcut mai mic decât orice ascultător al tău”[9]. Aşa am vorbit eu despre faptul de a merge spre cei săraci.

„Ne vom face locuinţă la el”

„Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Înainte de a încheia, trebuie să trecem de la plural la singular. N-a venit în mod generic în lume, ci personal în fiecare suflet credincios. Isus a spus: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu: Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14,23). Aşadar, Cristos nu este prezent numai în barca lumii sau a Bisericii; este prezent în barca mică a vieţii mele. Ce gând, dacă am reuşi cu adevărat să credem asta! Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi a găsit în el secretul propriei sfinţenii. „Mi se pare – scria ea unei prietene – că am găsit cerul meu pe pământ, pentru că cerul este Dumnezeu şi Dumnezeu este în sufletul meu. Ziua în care am înţeles asta totul s-a luminat”[10].

Cu restricţiile pe care le pune cultului public şi frecventarea bisericilor, pandemia ar putea să fie pentru mulţi ocazia de a descoperi că pe Dumnezeu nu-l întâlnim numai mergând la biserică; că putem să-l adorăm pe Dumnezeu „în duh şi adevăr” şi să ne întreţinem cu Isus chiar şi stând în casă, sau în camera noastră. Creştinul nu va putea niciodată să se lipsească de Euharistie şi de comunitate, însă atunci când acesta este împiedicat de forţă majoră nu trebuie să creadă că se întrerupe viaţa sa creştină. Dacă n-a fost întâlnit niciodată Cristos în propria inimă, nu va fi întâlnit niciodată în altă parte, în sensul puternic al termenului.

Există o afirmaţie puternică despre Crăciun care a trecut din epocă în epocă, pe buzele marilor învăţători şi maeştri spirituali ai Bisericii: Origene, Sfântul Augustin, Sfântul Bernard, Angelo Silesio, şi alţii. Ea, în substanţă, spune aşa: „Ce îmi foloseşte mie că Cristos s-a născut odată la Betleem din Maria, dacă el nu se naşte prin credinţă şi în inima mea?”[11]. „Unde se naşte Cristos, în sensul cel mai profund, dacă nu în inima ta şi în sufletul tău?”, scrie Sfântul Ambroziu[12]. „Cuvântul lui Dumnezeu, face ecou Sfântul Maxim Mărturisitorul, vrea să repete în toţi oamenii misterul întrupării sale”[13]. Un adevăr ecumenic, după cum se vede.

Făcând ecou tot la această tradiţie, Sfântul Ioan al XXIII-lea, în mesajul de Crăciun din 1962, înălţa această rugăciune arzătoare: „O, Cuvânt veşnic al Tatălui, Fiu al lui Dumnezeu şi al Mariei, reînnoieşte şi astăzi, în secretul sufletelor, miracolul minunat al naşterii tale”.

Să ne însuşim această rugăciune, însă, în situaţia dramatică în care ne aflăm, să adăugăm şi rugăciunea arzătoare din liturgia de Crăciun: „O, rege al neamurilor, dorit de toate popoarele, piatră din capul unghiului, care le uneşti pe toate, vino şi mântuieşte-l pe omul pe care l-ai plămădit din ţărână”[14]. Vino şi ridică omenirea epuizată de lunga încercare a acestei pandemii.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] În Origene, Împotriva lui Celsus, I,26.28; VI,10.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Credinţa ortodoxă, 45.

[3] Platon, Simpozion, 203°; cf. Apuleius, De deo Socratis, 4: „Nullus deus miscetur ho minibus”.

[4] Confesiuni, VII, 18.24.

[5] Fonti Francescane, 221.

[6] J. Guitton, cit. de R. Gil, Presencia de los pobres en el concilio, în „Proyección” 48, 1966, pag. 30.

[7] În AAS 54, 1962, pag. 682.

[8] Gaudium et spes, 22.

[9] Isacco di Ninive, Discorsi ascetici 4 , Città Nuova, Roma 1984, pag. 89.

[10] Scrisoarea 107 din 1902 către contesa De Sourdon.

[11] Cf. Origene, Comentariu la Evanghelia lui Luca 22,3 (SCh 87, pag. 302); Angelus Silesius, Pelerinul heruvic, I, 61: „Wird Christus tausendmal zu Bethlehem geborn / und nicht in dir: du bleibst noch ewiglich verlorn”.

[12] Sfântul Ambroziu, In Lucam, 11,38.

[13] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua (PL 91, 1084).

[14] Antifonul la Vesperele din 22 decembrie.

* * *

A doua predică de Advent 2020 a card. Raniero Cantalamessa: "Vă vestim viaţa veşnică" (11 decembrie)

Prima predică de Advent 2020 a card. Raniero Cantalamessa: "Învaţă-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înţelepciunea inimii" (4 decembrie)

lecturi: 1807.