Creştinii să fie uniţi în timp de pandemie

Interviu cu arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby

de Alessandro Gisotti

În urmă cu un an, la 13 noiembrie 2019, arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, era primit de Papa Francisc în Vatican. După douăsprezece luni, situaţia din lume s-a schimbat radical din cauza pandemiei. Totuşi, erupţia dramatică a virusului Covid-19 nu a diminuat, ci chiar a întărit acele teme - de la solidaritate la ecologie, de la libertatea religioasă la pace - care au înregistrat de-a lungul anilor o sintonie deosebită între episcopul de Roma şi primatul Comuniunii Anglicane. La un an de la acea vizită şi puţin mai mult de o lună de la publicarea enciclicei Fratelli tutti, arhiepiscopul Welby a acordat un interviu la "L'Osservatore Romano" şi Vatican News despre temele de actualitate mai mare pornind reflecţia de la contribuţia pe care creştinii o pot da într-un timp aşa de profund marcat de suferinţă.

Cucernicia Voastră, ultima dată când l-aţi întâlnit pe Sfântul Părinte a fost chiar în urmă cu un an, la 13 noiembrie, în Vatican. De atunci lumea s-a schimbat în mod radical din cauza izbucnirii pandemiei. Ce anume pot face liderii creştini, precum dumneavoastră şi papa, pentru a promova speranţa într-un timp de frică şi de suferinţă globală?

În mod fundamental, speranţa noastră este în Isus Cristos, care este "acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna" (Evr 13,8). În timp ce lumea se poate schimba, iubirea lui Dumnezeu prin Isus Cristos este imutabilă. "Îndurările Domnului nu s-au terminat" (Lam 3,22). Misiunea celor care conduc Biserica este de a mărturisi speranţa în timpuri dificile. Isus n-a venit să aducă speranţă unei lumi în care lucrurile mergeau bine, ci unei lumi fragile şi frânte, o lume plină de persoane fragile, rănite, păcătoase. Şi ceea ce Isus ne spune să facem este "să nu ne temem". El este speranţa noastră. Creştinii sunt chemaţi să fie persoane de speranţă, demonstrată în modul în care trăiesc împreună drept comunităţi. Mesajul de speranţă în Cristos priveşte dincolo de aici şi acum, priveşte la ceea ce va veni, la veşnicie şi la promisiunea de viaţă veşnică. Viaţa umană este fragilă şi boala şi moartea răspândite ne fac să înţelegem asta în mod brusc şi dramatic. Totuşi, viaţa veşnică este tocmai asta, veşnică. Dumnezeu ne cheamă să facem în aşa fel încât şi viaţa pământească să oglindească mai bine viaţa cerească, deoarece una conduce la alta. Urmând exemplul lui Isus şi învăţătura sa de a-l iubi pe aproapele, putem contribui să facem asta. Dacă trăim credinţa noastră în Cristos şi punem în centru pe cel care este vulnerabil, sărac şi marginalizat, atunci trăim mesajul de speranţă.

În acest timp de pandemie a fost publicată ultima enciclică a Papei Francisc, "Fratelli tutti". Ce v-a rămas imprimat din mesajul pe care papa doreşte să-l transmită cu acest document centrat pe fraternitate şi prietenie socială?

Fratelli tutti este un document foarte intens şi propune o viziune sistematică, ambiţioasă şi curajoasă pentru o lume viitoare mai bună. Este bazat în întregime pe cristologie, cu Cristos în centru. Este şi o scrisoare care înfruntă serios vastitatea şi complexitatea omenirii. Referinţele papei la întâlnirile sale cu figuri precum patriarhul ecumenic şi marele imam, inspiraţia pe care o scoate de la Mahatma Gandhi şi referinţele la dr. Martin Luther King jr. şi la arhiepiscopul Desmond Tutu evidenţiază că viziunea as nu este numai pentru Biserica Catolică, ci pentru întreaga omenire; este unul din motivele pentru care viziunea sa este fie ambiţioasă fie convingătoare.

Pe Sfântul Părinte îl interesează toate aspectele vieţii umane de la individ la multinaţională, de la familie la lumea comerţului şi a industriei sau la cea a politicii. Explică pericolele gemene ale "comunitarismului" şi individualismului, acea "Scilla şi Caribda [A fi între Scilla şi Caribda este o expresie provenită din mitologia greacă, ce înseamnă «a alege între două rele»]" a politicii şi a filozofiei. Ambele conduc la tiranie şi la anarhie.

În contactele sale cu persoane precum marele imam, pe care-l cunosc şi eu, el demonstrează că nu există inevitabilitate în conflictul interreligios sau cultural. Ciocnirea civilizaţiilor este un concept care ignoră realitatea naşterii, vieţii, morţii, învierii şi înălţării lui Cristos, capabilă să transforme universul: o transformare care permite ca lucrarea creativă a Tatălui prin Fiul să continue în puterea Duhului făcând vizibilă Împărăţia lui Dumnezeu.

"Fratelli tutti" se termină cu o rugăciune ecumenică. Ce contribuţie poate da mişcarea ecumenică pentru a construi un viitor mai bun într-o lume fragmentată, zdruncinată de războaie şi de acte de terorism ca acelea la care am asistat recent în Europa?

Una din problemele care îi chinuieşte pe mulţi creştini este ideea că Biserica lor este unicul organism creştin existent, sau, dacă recunosc prezenţa altor creştini, cred că în general ei nu au dreptate. Din când în când acest lucru este valabil pentru anglicani, dar şi pentru alţii. Când privim la fraţii şi la surorile creştini de care suntem separaţi din cauza unui eveniment istoric sau din motive doctrinale, vedem adevărate persoane ale lui Cristos, alţi pelerini aflaţi pe cale şi persoane, iubite de Dumnezeu şi slujite de Dumnezeu, de la care putem învăţa. Un imn englez spune asta:

În Cristos nu există est nici vest,
în el niciun nord nici sud,
ci o mare companie de iubire
în toată lumea mare.
În el inimile sincere pretutindeni
vor găsi înalta lor
comuniune;
slujirea sa este firul de aur,
care leagă strâns omenirea.
Uniţi, aşadar, mâinile,
fii ai credinţei,
la oricare rasă
aţi aparţine;
cel care îl slujeşte pe Tatăl meu ca fiu al său
este cu siguranţă din familia mea.
(Imn de John Oxenham, 1908).

Fiinţele umane au tendinţa de a construi bariere şi de a marca teritoriul. Asta se întâmplă în Biserică precum şi în domeniul politic. Graniţele implică, şi uneori impun în mod fals, diferenţa. ceea ce a făcut mişcarea ecumenică şi continuă să facă este să zgârie lent acele graniţe. Din când în când se face un pas înainte mai important, aşa cum am văzut cu Declaraţia comună despre doctrina justificării catolico-luterană, la care acum au aderat anglicani, metodişti şi reformaţi. Din când în când graniţa este deschisă şi frontiera devine permeabilă.

Una din binefacerile reale şi tangibile ale mişcării ecumenice este că, la nivel individual, au fost construite raporturi de încredere şi de prietenie depăşind diferenţele denominaţionale; barierele care au fost dărâmate de prietenie (sau de "fraternitate"). Trăiesc în fiecare zi într-o comunitate ecumenică, pentru că aproape de la începutul prezenţei mele la Lambeth Palace este cu noi un grup rezident al Comunităţii "Chemin Neuf". În decursul anilor printre ei au fost şi catolici, anglicani şi luterani. Am un director spiritual catolic, cu care am colaborat recent la prefaţa unei ediţii franceze a Fratelli tutti. În toate aceste raporturi celălalt nu este un străin ci un coleg de pelerinaj, un prieten, o soră sau un frate.

Într-o scrisoare recentă adresată naţiunii britanice dumneavoastră aţi scris că există trei răspunsuri la întrebările pe care pandemia ni le-a adresat nouă tuturor: a fi calmi, a avea curaj, a fi milostivi. De ce aţi evidenţiat aceste trei aspecte?

Într-un duşman ascuns există ceva ce provoacă frică. Însă frica nu se înfrânge cu panica, dimpotrivă, este amplificată. În schimb, calmul ne oferă spaţiul pentru a face constatări şi a acţiona în mod ponderat. Duce la termenul ebraic shalom şi readuce în minte "liniştea deplină" după ce Isus a potolit furtuna în Mt 8,26. Lipsa de calm în inimile lor duce la reproşul său. Însă trebuie să fim curajoşi. în perioadele de lockdown au fost multe titluri din ziare care spuneau că bisericile erau închise. Probabil edificiile erau închise, iar viaţa sacramentală a Bisericii a fost tulburată, însă Biserica era deschisă. Creştinii de toate denominaţiunile au căutat şi au ajutat pe ceilalţi: pe vecinii lor şi pe ceilalţi aflaţi în nevoie. Este clar că în faţa unei pandemii de coronavirus toţi suntem implicaţi.

Papa Francisc a repetat de multe ori anul acesta că vom ieşi din această criză numai dacă ne vom îngriji de celălalt şi dacă vom recunoaşte că toţi suntem în aceeaşi barcă. Totuşi, în Europa, şi nu numai în Europa, vedem că obţine teren populismul şi naţionalismul. Care este răspunsul creştin la acest egoism alimentat de frica pe care o trăim?

Şi eu am spus că suntem în aceeaşi barcă (sau că deşi suntem în bărci diferite, suntem pe aceeaşi mare şi înfruntăm aceeaşi furtună) şi că va trebui să încercăm să ne îngrijim de noi înşine şi de comunităţile noastre, luând forţă şi curaj unii de la alţii şi mergând împreună. Frica duce la construirea barierelor despre care am vorbit mai înainte. Cu cât persoanele sunt mai încleştate de frică şi cu cât aceste frici sunt folosite sau manipulate de liderii politici, cu atât mai mult Biserica este chemată să demonstreze altceva: primire, slujire şi iubire.

În toată Fratelli tutti Papa Francisc împleteşte individul şi socialul, respingând extremele amândurora şi subliniind interdependenţa lor. Preotul anglican şi poet din secolul al XVII-lea, John Donne, a scris că "niciun om nu este o insulă, complet în el însuşi". Fiecare persoană este legată cu altele şi atunci când una suferă, altele suferă cu ea. Sfântul Părinte arată în toată enciclica faptul că acest lucru este valabil astăzi ca acum patru sute de ani şi în întreaga istorie umană.

În enciclică este un capitol foarte intens care examinează parabola bunului samaritean. Bunul samaritean a depăşit naţionalismul şi prejudecata cu iubirea necondiţionată. În acel raport de iubire şi îngrijire nu existau nici un evreu nici un samaritean, ci două fiinţe umane, unul aflat în nevoie şi celălalt care se îngrijeşte de acea nevoie. Răspunsul creştin la egoism este iubirea, un mesaj care străbate întreaga scrisoare a Sanctităţii Sale.

Dumneavoastră aţi spus într-un interviu că vă rugaţi în fiecare zi pentru primul ministru britanic Boris Johnson. În timpul unei Liturghii la "Sfânta Marta", Papa Francisc a cerut să se facă rugăciuni pentru liderii politici care în această perioadă trebuie să ia decizii dificili. După părerea dumneavoastră, ce loc ocupă astăzi rugăciunea, sau şi raportul cu Dumnezeu, într-o lume tot mai secularizată?

Mă rog zilnic pentru primul ministru şi pentru toţi ceilalţi care în fiecare zi trebuie să ia decizii politice aproape imposibile. După acel interviu, conform unor titluri din social media eu am "admis" că mă rog pentru primul ministru. Nu am admis asta ca şi cum ar fi un secret vinovat; este datoria mea, şi este ceva ce fac prompt şi cu plăcere pentru el şi pentru alţii.

Rugăciunea este limfa vitală a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Rugăciunea este frumoasă, intimă şi mereu surprinzătoare. Rugăciunea este participare la creaţie şi re-creaţie; în rugăciune ne schimbăm pe noi şi se schimbă lumea. Însă dacă vrem să schimbăm lucrurile, să începem de la rugăciune, nu trimiţând o listă de cereri în cer, ci permiţând lui Dumnezeu să ne schimbe, să ne facă mai asemănători cu Cristos.

Pace, ecologie şi dreptate socială sunt printre temele asupra cărora dumneavoastră şi papa Francisc sunteţi mai angajaţi. Care este speranţa dumneavoastră pentru viitorul raportului cu papa, pe care deja l-aţi întâlnit de mai multe ori şi cu care împărtăşiţi dorinţa de a merge împreună în Sudanul de Sud exprimată după întâlnirea cu liderii sud-sudanezi la "Sfânta Marta" în aprilie 2019?

Apreciez profund prietenia mea cu Papa Francisc. Am început slujirea noastră aproape în acelaşi timp şi împărtăşi multe preocupări comune. Pentru amândoi pacea şi reconcilierea sunt esenţiale. Reculegerea la care Sfântul Părinte şi eu am participat cu diferiţii lideri politici din Sudanul de Sud este şi astăzi una din experienţele cele mai intense din viaţa mea. A putea să mergem împreună în Sud Sudan rămâne o speranţă concretă. Până acum n-a fost posibil, însă Bisericile, catolică, anglicană şi prezbiteriană, din Sudanul de Sud şi la nivel internaţional, au continuat să lucreze pentru pace şi pentru un viitor drept şi durabil pentru ţara aceea. Este speranţa mea că, atunci când va fi posibil din nou să călătorim, vor fi fost aşa progrese în procesul de pace din Sudanul de Sud încât să ne permită să mergem acolo pentru a-l celebra şi a încuraja aprofundarea păcii şi creşterea în societate.

La sfârşitul uneia din întâlnirile mele cu papa, el mi-a spus să-mi amintesc de "cele trei P: preghiera, pace e povertà [rugăciune, pace şi sărăcie]". Sper ca în continuarea prieteniei noastre aceste "trei P" să poată continua să ne unească: rugăciune reciprocă unul pentru altul şi pentru lume şi angajarea fie pentru pace şi reconciliere, fie pentru a căuta să îmbunătăţim viaţa săracilor.

(După L'Osservatore Romano, 17 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 379.