Scrisoarea Sfântului Părinte adresată preoţilor din Dieceza de Roma

Iubiţi fraţi,

În acest timp pascal mă gândeam să vă întâlnesc şi să celebrăm împreună Liturghia crismei. Nefiind posibilă o celebrare cu caracter diecezan, vă scriu această scrisoare. Faza nouă pe care o începem ne cere înţelepciune, clarviziune şi angajare comună, în aşa fel ca toate eforturile şi jertfele făcute până acum să nu fie zadarnice.

În acest timp de pandemie, mulţi dintre voi au împărtăşit cu mine, prin poştă electronică sau telefon, ce însemna această situaţie neprevăzută şi descumpănitoare. Astfel, fără a putea să ieşiţi şi nici să aveţi un contact direct, mi-aţi permis să cunosc "la prima mână" ceea ce trăiaţi. Această împărtăşire a hrănit rugăciunea mea, în multe cazuri pentru a mulţumi pentru mărturia curajoasă şi generoasă pe care o primeam de la voi; în altele, era implorarea şi mijlocirea încrezătoare în Domnul care întotdeauna întinde mâna sa (cf. Mt 14,31). Deşi era necesar să se menţină distanţarea socială, asta n-a împiedicat să se întărească simţul de apartenenţă, de comuniune şi de misiune care ne-a ajutat să facem în aşa fel încât caritatea, în special cu persoanele şi comunităţile mai dezavantajate, să nu fie pusă în carantină. Am putut constata, în acele dialoguri sinceră, că distanţa necesară nu era sinonim cu egoism sau închidere în sine care anesteziază, adoarme şi stinge misiunea.

Încurajat de aceste schimburi, vă scriu pentru că vreau să fiu mai aproape de voi pentru a însoţi, a împărtăşi şi a confirma drumul vostru. Speranţa depinde şi de noi şi cere ca să ne ajutăm s-o menţinem vie şi activă; acea speranţă contagioasă care se cultivă şi se întăreşte în întâlnirea cu alţii şi care, ca dar şi misiune, ne este dată pentru a construi noua "normalitate" pe care o dorim atât de mult.

Vă scriu privind la prima comunitate apostolică, ce a trăit şi ea momente de îndepărtare, izolare, frică şi incertitudine. Au petrecut cincizeci de zile între imobilitate, închidere şi vestirea incipientă care avea să schimbe pentru totdeauna viaţa lor. Discipolii, în timp ce erau încuiate uşile locului unde se aflau de frică, au fost surprinşi de Isus care "a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!». Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi». Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Primiţi pe Duhul Sfânt»" (In 20,19-22). Fie ca şi noi să ne lăsăm surprinşi!

"Deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate" (In 20,19)

Astăzi ca şi ieri simţim că "bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor" (Gaudium et spes, 1). Cât de bine cunoaştem toate acestea! Toţi am ascultat numerele şi procentele care zi după zi ne asaltau; am atins cu mâna durerea oamenilor noştri. Ceea ce venea nu erau date îndepărtate: statisticile aveau nume, feţe, istorii împărtăşite. Ca o comunitate prezbiterală n-am fost străini de această realitate şi n-am stat s-o privim la fereastră; îmbibaţi de furtuna care era dezlănţuită, voi v-aţi implicat pentru a fi prezenţi şi a însoţi comunităţile voastre: aţi văzut lupul venind şi n-aţi fugit şi nici n-aţi părăsit turma (cf. In 10,12-13).

Am îndurat pierderea bruscă a celor din familie, vecinilor, prietenilor, enoriaşilor, duhovnicilor, punctelor de referinţă ale credinţei noastre. Am văzut feţele nemângâiate ale celor care n-au putut să fie aproape şi să spună adio celor dragi ai lor în ultimele ore. Am văzut suferinţa şi neputinţa lucrătorilor sanitari care, terminaţi, se epuizau în interminabile zile de muncă preocupaţi să satisfacă aşa de multe cereri. Toţi am simţit nesiguranţa şi frica lucrătorilor şi voluntarilor care se expuneau zilnic pentru ca serviciile esenţiale să fie asigurate; precum şi pentru a însoţi şi a se îngriji de cei care, din cauza excluderii şi vulnerabilităţii lor, îndurau şi mai mult consecinţele acestei pandemii. Am ascultat şi am văzut dificultăţile şi greutăţile izolării sociale: singurătatea şi izolarea mai ales a bătrânilor; neliniştea, angoasa şi sentimentul de neprotejare în faţa incertitudinii de muncă şi de locuinţă; violenţa şi uzura în relaţii. Frica ancestrală a infectării a lovit din nou cu putere. Am împărtăşit şi preocupările neliniştite ale unor familii întregi care nu ştiu ce să pună în farfurii săptămâna viitoare.

Am experimentat însăşi vulnerabilitatea şi neputinţa noastră. Aşa cum cuptorul încearcă vasele olarului, tot aşa am fost puşi la încercare (cf. Sir 27,5). Asurziţi de tot ceea ce se întâmpla, am simţit în mod amplificat precaritatea vieţii noastre şi a activităţilor apostolice. Imprevizibilitatea situaţiei a scos în evidenţă incapacitatea noastră de a împărtăşi şi a ne confrunta cu necunoscutul, cu ceea ce nu putem conduce sau controla şi, asemenea tuturor, ne-am simţit dezorientaţi, înfricoşaţi, lipsiţi de apărare. Trăim şi acea mânie sănătoasă şi necesară care ne determină să nu lăsăm să ne cadă mâinile în faţa nedreptăţilor şi ne aminteşte că am fost visaţi pentru Viaţă. Asemenea lui Nicodim, noaptea, surprinşi pentru că "vântul suflă unde vrea; îi auzi sunetul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge", ne-am întrebat: "Cum se poate întâmpla asta?"; şi Isus ne-a răspuns: "Tu eşti învăţător al lui Israel şi nu ştii acestea" (cf. In 3,8-10).

Complexitatea a ceea ce trebuia să înfruntăm nu tolera reţete sau răspunsuri de manual; ceream mult mai mult decât îndemnuri uşoare sau discursuri edificatoare, incapabile să se înrădăcineze şi să asume conştient tot ceea ce viaţa concretă cerea de la noi. Durerea oamenilor noştri ne făcea rău, incertitudinile lor ne loveau, fragilitatea noastră comună ne despuia de orice falsă complăcere idealistă sau spiritualistă, precum şi de orice tentativă de fugă puritană. Nimeni nu este străin de tot ceea ce se întâmplă. Putem spune că am trăit comunitar ora plânsului Domnului: am plâns în faţa mormântului prietenului Lazăr (cf. In 11,35), în faţa închiderii poporului său (cf. Lc 13,14; 19,41), în noaptea întunecată din Ghetsemani (cf. Mc 14,32-42; Lc 22,44). Este şi ora plânsului discipolului în faţa misterului Crucii şi al răului care loveşte atâţia nevinovaţi. Este plânsul amar al lui Petru după tăgăduire (cf. Lc 22,62), cel al Mariei Magdalena în faţa mormântului (cf. In 20,11).

Ştim că în aceste circumstanţe nu este uşor de găsit drumul de parcurs şi nici nu vor lipsi voci care vor spune tot ceea ce s-ar fi putut face în faţa acestei realităţi necunoscute. Modurile noastre obişnuite de a ne relaţiona, a organiza, a celebra, a ne ruga, a convoca şi chiar a înfrunta conflictele au fost modificate şi puse în discuţie de o prezenţă invizibilă care a transformat cotidianitatea noastră în adversitate. Nu este vorba numai de un fapt individual, familial, de un anumit grup social sau de o ţară. Caracteristicile virusului fac să dispară logicile cu care eram obişnuiţi să împărţim sau să clasificăm realitatea. Pandemia nu cunoaşte adjective, graniţe şi nimeni nu poate gândi că se descurcă singur. Toţi suntem loviţi şi implicaţi.

Naraţiunea despre o societate a profilaxiei, imperturbabilă şi gata mereu pentru consumul nedefinit a fost pusă în discuţie, revelând lipsa de imunitate culturală şi spirituală în faţa conflictelor. O serie de întrebări şi probleme vechi şi noi (pe care multe regiuni le considerau depăşite şi le catalogau lucruri din trecut) au ocupat orizontul şi atenţia. Întrebări care nu vor găsi răspuns pur şi simplu cu redeschiderea diferitelor activităţi; mai degrabă va fi indispensabil să se dezvolte o ascultare atentă dar plină de speranţă, senină dar tenace, constantă dar nu neliniştită care să poată pregăti şi netezi căile pe care Domnul ne cheamă să le parcurgem (cf. Mc 1,2-3). Ştim că din suferinţă şi din experienţele dureroase nu ieşim la fel cum eram înainte. Trebuie să fim vigilenţi şi atenţi. Însuşi Domnul, în ora sa crucială, s-a rugat pentru asta: "Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău" (In 17,15). Expuşi şi loviţi personal şi comunitar în vulnerabilitatea şi fragilitatea noastră şi în limitele noastre, riscăm grav să ne retragem şi să "rumegăm" dezolarea pe care pandemia ne prezintă, precum şi să ne exasperăm într-un optimism nelimitat, incapabil să accepte dimensiunea reală a evenimentelor (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 226-228).

Orele de suferinţă fac apel la capacitatea noastră de discernământ pentru a descoperi care sunt ispitele care ameninţă să ne închidă într-o atmosferă de descumpănire şi dezorientare, pentru a ne face să cădem după aceea într-o modă care va împiedica să promoveze comunităţile noastre viaţa nouă pe care Domnul Înviat vrea să ne-o dăruiască. Sunt diferite ispitele, tipice ale acestui timp, care pot să ne orbească şi să ne facă să cultivăm anumite sentimente şi atitudini care nu permit speranţei să stimuleze creativitatea noastră, inteligenţa noastră şi capacitatea noastră de răspuns. De la faptul de a voi să asumăm gravitatea situaţiei, însă încercând s-o rezolvăm numai cu activităţi substitutive sau paliative aşteptând ca totul să revină la "normalitate", ignorând rănile profunde şi numărul de persoane între timp; până la faptul de a rămâne cufundaţi într-o anumită nostalgie paralizantă de trecutul recent care ne face să spunem "nimic nu va fi ca înainte" şi ne face incapabili să invităm pe alţii să viseze şi să elaboreze noi drumuri şi noi stiluri de viaţă.

"A venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!». Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: «Pace vouă!»" (In 20,19-22).

Domnul n-a ales sau n-a căutat o situaţie ideală pentru a intra năvalnic în viaţa discipolilor săi. Desigur, am fi preferat ca tot ceea ce s-a întâmplat să nu se fi petrecut, dar s-a petrecut; şi ca discipolii din Emaus, putem continua şi să murmurăm întristaţi de-a lungul drumului (cf. Lc 24,13-21). Prezentându-se în cenacol cu uşile încuiate, în mijlocul izolării, fricii şi nesiguranţei în care trăiau, Domnul a fost în măsură să transforme orice logică şi să dea o nouă semnificaţie istoriei şi evenimentelor. Orice timp este potrivit pentru vestirea păcii, nicio circumstanţă nu este lipsită de harul său. Prezenţa sa în mijlocul izolării şi al absenţelor forţate anunţă, pentru discipolii de ieri ca şi pentru noi astăzi, o nouă zi capabilă să pună în discuţie imobilitatea şi resemnarea şi să mobilizeze toate darurile în slujba comunităţii. Cu prezenţa sa, izolarea a devenit rodnică dând viaţă noii comunităţi apostolice.

S-o spunem cu încredere şi fără frică: "Unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul" (Rom 5,20). Să nu ne temem de scenariile complexe în care ne aflăm pentru că acolo, în mijlocul nostru, este Domnul; Dumnezeu a făcut mereu miracolul de a genera roade bune (cf. In 15,5). Bucuria creştină se naşte tocmai din această certitudine. În mijlocul contradicţiilor şi incomprehensibilului pe care în fiecare zi trebuie să le înfruntăm, cufundaţi şi chiar asurziţi de atâtea cuvinte şi conexiuni, se ascunde glasul Celui Înviat care ne spune: "Pace vouă!".

Este încurajator să luăm Evanghelia şi să-l contemplăm pe Isus în mijlocul poporului său, în timp ce primeşte şi îmbrăţişează viaţa şi persoanele aşa cum se prezintă. Gesturile sale dau trup cântului foarte frumos al Mariei: "I-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor. I-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei umiliţi" (Lc 1,51-52). El însuşi a oferit mâinile sale şi coasta sa rănită ca o cale de înviere. Nu ascunde şi nici nu disimulează rănile sale; dimpotrivă, îl invită pe Toma să atingă cu mâna cum o coastă rănită poate să fie izvor de Viaţă din belşug (cf. In 20,27-29).

În repetate ocazii, ca însoţitor spiritual, am putut să fiu martor al faptului că "persoana care vede lucrurile aşa cum sunt realmente, se lasă străpunsă de durere şi plânge în inima sa este capabilă să ajungă la profunzimile vieţii şi să fie cu adevărat fericită. Acea persoană este mângâiată, dar cu mângâierea lui Isus şi nu cu aceea a lumii. Astfel poate să aibă curajul de a împărtăşi suferinţa celuilalt şi încetează să fugă de situaţiile dureroase. În acest mod descoperă că viaţa are sens în ajutarea altuia în durerea sa, în înţelegerea angoasei altuia, în a da alinare altora. Această persoană simte că celălalt este carne din carnea sa, nu se teme să se apropie până la atingerea rănii sale, are compasiune până la experimentarea că distanţele se elimină. Aşa este posibilă să se primească acel îndemn al sfântului Paul: «Plângeţi cu cei care plâng» (Rom 12,15). A şti să plângem cu alţii, asta este sfinţenie" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 76).

"«Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi». Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Primiţi pe Duhul Sfânt»" (In 20,19-22).

Iubiţi fraţi, fiind comunitate prezbiterală suntem chemaţi să vestim şi să profeţim viitorul, ca sentinela care anunţă zorii care aduc o nouă zi (cf. Is 21,11): ori va fi ceva nou, ori va fi mai mult, mult mai mult şi mai rău decât de obicei. Învierea nu este numai un eveniment istoric din trecut de amintit şi celebrat; este mai mult, mult mai mult: este vestea mântuirii a unui timp nou care răsună şi deja intră năvalnic astăzi: "Încolţeşte, nu-l recunoaşteţi?" (Is 43,19); este viitorul pe care Domnul ne cheamă să-l construim. Credinţa ne permite o imaginaţie realistă şi creativă, capabilă să abandoneze logica repetiţiei, a înlocuirii sau a conservării; ne invită să instaurăm un timp mereu nou: timpul Domnului. Dacă o prezenţa invizibilă, tăcută, expansivă şi virală ne-a pus în criză şi ne-a tulburat, să lăsăm ca această altă Prezenţă discretă, respectuoasă şi non-invadentă să ne cheme din nou şi să ne înveţe să nu ne fie frică să înfruntăm realitatea. Dacă o prezenţă impalpabilă a fost în stare să dezorganizeze şi să răstoarne priorităţile şi agendele globale aparent inamovibile care atât de mult sufocă şi devastează comunităţile noastre şi sora noastră pământul, să nu ne temem ca prezenţa Celui Înviat să traseze parcursul nostru, să deschidă orizonturi şi să ne dea curajul de a trăi acest moment istoric şi singular. O mână de oameni fricoşi a fost capabilă să înceapă un curent nou, veste vie a lui Dumnezeu cu noi. Nu vă temeţi! "Forţa mărturiei sfinţilor se află în trăirea Fericirilor şi a regulii de comportament a judecăţii finale" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 109).

Să ne lăsăm surprinşi încă o dată de Cel Înviat. El, din coasta sa rănită, semn a cât de dură şi nedreaptă devine realitatea, să fie cel care ne determină să nu întoarcem spatele la realitatea dură şi dificilă a fraţilor noştri. El să fie cel care ne învaţă să însoţim, să îngrijim şi să pansăm rănile poporului nostru, nu cu teamă ci cu îndrăzneala şi generozitatea evanghelică a înmulţirii pâinilor (cf. Mt 14,15-21); cu curajul, atenţia şi responsabilitatea samariteanului (cf. Lc 10,33-35); cu bucuria şi sărbătoarea păstorului pentru oaia sa regăsită (cf. Lc 15,4-6); cu îmbrăţişarea împăciuitoare a tatălui care cunoaşte iertarea (cf. Lc 15,20); cu evlavia, delicateţea şi duioşia Mariei din Betania (cf. In 12,1-3); cu blândeţea, răbdarea şi inteligenţa discipolilor misionari ai Domnului (cf. Mt 10,16-23). Fie ca mâinile rănite ale Celui Înviat să mângâie tristeţile noastre, să ridice speranţa noastră şi să ne determine să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu dincolo de refugiile noastre obişnuite. Să ne lăsăm surprinşi şi de poporul nostru fidel şi simplu, de atâtea ori încercat şi sfâşiat, dar şi vizitat de milostivirea Domnului. Fie ca acest popor să ne înveţe să plăsmuim şi să temperăm inima noastră de păstori cu blândeţea şi compasiunea, cu umilinţa şi mărinimia rezistenţei active, solidare, răbdătoare şi curajoase, care nu rămâne indiferentă, ci dezminte şi demască orice scepticism şi fatalism. Cât de mult este de învăţat de la forţa poporului credincios al lui Dumnezeu care găseşte mereu modul de a ajuta şi de a însoţi pe cel care este căzut! Învierea este vestea că lucrurile pot să se schimbe. Să lăsăm ca Paştele său, care nu cunoaşte graniţe, să ne conducă în mod creativ în locurile unde speranţa şi viaţa luptă, unde suferinţa şi durerea devin un spaţiu propice pentru corupţie şi speculă, unde agresivitatea şi violenţa par să fie singura cale de ieşire.

Ca preoţi, fii şi membri ai unui popor sacerdotal, ne revine să asumăm responsabilitatea pentru viitor şi să-l proiectăm ca fraţi. Să punem în mâinile rănite ale Domnului, ca ofrandă sfântă, fragilitatea noastră, fragilitatea poporului nostru, cea a întregii omeniri. Domnul este Cel care ne transformă, care se foloseşte de noi ca de pâine, ia viaţa noastră în mâinile sale, ne binecuvântează, ne frânge şi ne împarte şi ne dă poporului său. Şi cu umilinţă să ne lăsăm unşi de cuvintele lui Paul pentru ca să se răspândească asemenea uleiului parfumat în diferitele colţuri ale oraşului nostru şi astfel să trezească speranţa discretă pe care mulţi - tacit - o păstrează în inima lor: "Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi; suntem în cumpănă, dar nu disperaţi; persecutaţi, dar nu abandonaţi; doborâţi, dar nu ucişi. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru" (2Cor 4,8-10). Să participăm cu Isus la pătimirea sa, pătimirea noastră, pentru a trăi cu El şi forţa învierii: certitudine a iubirii lui Dumnezeu capabilă să mişte măruntaiele şi să iasă la intersecţiile străzilor pentru a împărtăşi "Vestea Bună cu săracii, pentru a vesti prizonierilor eliberarea şi celor orbi vederea, pentru a libertate celor asupriţi şi a proclama un an de har de la Domnul" (cf. Lc 4,18-19), cu bucuria că toţi pot participa activ cu demnitatea lor de fii ai Dumnezeului celui viu.

Toate aceste lucruri, pe care le-am gândit şi le-am simţit în timpul acesta de pandemie, vrea să le împărtăşesc frăţeşte cu voi, pentru ca să ne ajute în drumul laudei aduse Domnului şi al slujirii aduse fraţilor. Sper ca nouă tuturor să ne folosească pentru "a iubi şi a sluji mai mult".

Domnul Isus să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară să vă ocrotească. Şi, vă rog, vă cer să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Cu fraternitate,

Franciscus

Roma, la "Sfântul Ioan din Lateran", 31 mai 2020, Solemnitatea Rusaliilor.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 779.