A fi preot pentru a deveni sfânt

29 mai: comemorarea liturgică a sfântului Paul al VI-lea în centenarul hirotonirii sale prezbiterale

De Giselda Adornato

Tapiseria lui Paul al VI-lea, expusă la 14 octombrie 2018 pe faţada bazilicii "Sfântul Petru" în cursul ceremoniei solemne de canonizare, îl arată pe papa Montini cu stolă, adică semnul preoţiei. Această alegere, sugerată de postulatorul cauzei, redemptoristul Antonio Marrazzo, apare deosebit de potrivită amintind vocaţia sacerdotală personală a lui Montini şi dăruirea sa pentru toţi preoţii, inclusiv cei aflaţi în criză, în decursul experienţei sale pastorale extraordinare de episcop şi pontif.

Giovanni Battista Montini este hirotonit preot la 29 mai 1920 de episcopul de Brescia, Monseniorul Giacinto Gaggia, în catedrala din oraş. Alegerea sa de a deveni preot se inserează încă de la început într-un parcurs de aspiraţie la sfinţenie, înţeleasă ca răspuns fidel şi exigent la darul lui Dumnezeu şi ca "sinteză" - termen pe care-l foloseşte adesea - între acţiune şi contemplaţie, ordine exterioară şi interioară. La 26 mai 1920, cu trei zile înainte de a fi hirotonit, le scrie celor din familie: "Mă simt bine şi n-am nevoie de altceva decât să ştiu că vă rugaţi şi îndemnaţi să se roage pentru mine [...]. Scuzaţi-mă pentru tot ceea ce n-aţi fi voit să aveţi de la mine, şi mai ales ceea ce în mine aţi văzut mai puţin demn ca să mă pregătesc pentru sfinţenia noii mele vieţi şi gândiţi-vă mai mult, pentru asta, la bunătatea lui Dumnezeu".

Viaţa lui Montini - Paul al VI-lea poate fi desigur considerată o viaţă "surprinzătoare", caracterizată - aşa cum tânărul părinte Battista scrie în 1922 directorului său spiritual, oratorianul Paolo Caresana - de atâtea "rostogoliri" neaşteptate: Montini trebuie să le accepte treptat ca voinţe ale Providenţei şi să se angajeze să le trăiască într-o perspectivă de perfecţiune spirituală.

Prima "rostogolire" este impunerea din partea superiorilor, la sfârşitul anului 1921, să abandoneze Facultatea de Litere şi Filozofie de la Sapienza, la Roma, unde el a voit să se înscrie în acelaşi timp cu studiile de la Gregoriana: spera să devină în viitor un preot angajat în caritatea pastorală, spirituală şi intelectuală. Scrie el cu această ocazie părintelui Caresana rugându-l să adune "sughiţul vieţii mele frânte". După aceea Montini trebuie să intre la Academia Ecleziastică Pontificală, să se pregătească pentru slujirea în diplomaţia Sfântului Scaun şi să înfrunte "dreptul canonic rece", aşa cum îl numeşte Monseniorul Gaggia, care dorea pentru el o întoarcere în dieceză. După trei ani, la 24 octombrie 1924, Montini intră în oficiul Secretariatului de Stat în Vatican: la 4 decembrie este numit ataşat, la 9 aprilie 1925 secretar, apoi la 13 decembrie 1937 devine substitut şi la 29 noiembrie 1952 pro-secretar de stat pentru Afacerile ordinare.

Aspiraţia la o slujire apropiată de oamenii din timpul său va rămâne o constantă în reflecţia sa spirituală. Ca papă, va scrie în câteva notiţe că ar fi dorit o viaţă sacerdotală ca "un vice-paroh, sau un paroh umil, înţelept şi zelos". Prietenul Jean Guitton, după un colocviu cu el despre "ce este un preot", va comenta: "Ghiceam că una din suferinţele vieţii sale a fost renunţarea: că a fost limitat datorită unei înlănţuiri de circumstanţe, datorită docilităţii faţă de semne, faţă de funcţii administrative foarte depărtate de preoţie, în timp ce era născut pentru a vorbi omului".

Cu trecerea anilor, în locul său în Vatican printre "lucruri şi proiecte, vizite şi telefoane" care se "înghesuie din toate părţile". Montini se teme că se ofileşte darul preoţiei; le scrie celor din familie: "Slujirea la altar este aşa de redusă încât simt nostalgie şi necesitate de ea".

În 1933 intervine o altă "rostogolire", adică demisia forţată de la asistenţa acordată tinerilor de la FUCI (Federaţia Universitară Catolică Italiană): Monseniorul Montini, atât de iubit de universitari, îndură acuzele de "liturgism" şi "metode din săli protestante", pe care el le defineşte cu părinţii "grave şi ridicole", şi trăieşte o adevărată Via crucis. Se încheie în mod trist acel deceniu cu FUCI, între 1924 şi 1933, pe care Paul al VI-lea îl va descrie ca "ani zbuciumaţi, dificili; dar ani preţioşi, ani magnifici".

Numirea neaşteptată şi grea ca arhiepiscop de Milano, în noiembrie 1954 - care după treizeci de ani îl va face să părăsească Secretariatul de Stat - este trăită cu zbucium, dar mereu într-o perspectivă de chemare vocaţională: o etapă a preoţiei sale, care este "scara pe care Providenţa lui Dumnezeu a fixat-o pentru a urca la cer", aşa cum spune în ziua consacrării sale ca episcop, la 12 decembrie 1954, în timpul lui Te Deum în "San Carlo al Corso". În vara anului 1955, noul arhiepiscop Montini răspunde astfel la o scrisoare a lui Thomas Merton: "Perfecţiunea nu constă în circumstanţele care o favorizează, ci mai degrabă în caritatea sufletului care o caută; circumstanţe providenţiale schimbă programul practic al vieţii noastre; şi trebuie până la urmă iubită şi slujită acea formă de viaţă pe care evenimentele providenţiale din pelerinajul nostru ne-o impun".

În marea arhidieceză ambroziană, care are circa 3.700 de preoţi şi călugări, prima recomandare a arhiepiscopului Montini adresată clerului, chemat să fie în stare de misiune şi de apostolat, este să fie sfinţi: "Sfinţenia trebuie să însoţească acest travaliu al nostru pentru a-i salva pe cei îndepărtaţi". Arhiepiscopul îi întreabă pe preoţii săi: "Unde sunt eroii, unde sunt sfinţii?". Şi recomandă o sfinţenie simplă, care se exprimă în slujirea zilnică: "Să începem să celebrăm bine Liturghia, şi restul va veni". Mărturiile secretarilor şi ale medicilor curanţi ai lui Paul al VI-lea sunt unanimi în a spune că papa, de la o anumită vârstă, ascundea suferinţele sale pentru că nu voia să fie împiedicat să celebreze; şi celebra cu o concentrare absolută. În domul din Milano, în 1957, arhiepiscopul îi îndeamnă pe preoţi să nu fie "ca nişte păstori obosiţi care nu văd nimic, ca nişte rutinari leneşi care se mulţumesc să repete: «Mereu s-a făcut aşa. Mereu tot înainte aşa!»". Le solicită preoţilor săi să abandoneze atitudini de comoditate: "Preferinţa faţă de propria libertate, calcularea efortului minim, arta de a evita plictiselile, visul unei singurătăţi dulci şi liniştite, scuza propriei timidităţi, incapacitatea sprijinită de lene, apărarea a ceea ce este cuvenit şi nimic mai mult, orarele protectoare ale propriei comodităţi şi nu a altuia, şi aşa mai departe". Şi îi încurajează astfel: "Preoţia ori este trăită la temperatură ridicată, şi este un lucru foarte frumos care umple de bucurie pe cei care o trăiesc, ori este trăită într-o temperatură scăzută şi lâncedă şi este un lucru foarte dificil". În 1961, în bilanţul situaţiei diecezane pe care arhiepiscopul Montini îl prezintă lui Ioan al XXIII-lea în timpul vizitei ad limina, prioritatea este încă aceea de "a da preoţiei creştere în sfinţenie şi în număr".

La 21 iunie 1963, cardinalul Montini trăieşte ultima "rostogolire" decisivă a vieţii sale, alegerea pontificală, pe care el o va defini mai târziu "misterul enorm trăit". Şi într-o reculegere pe care o face la puţine săptămâni după numire, din nou se angajează pe calea sfinţeniei, adică "dăruirii totale, efortului continuu, iubirii exclusive, devoţiunii intense". Sintetizează cu vorbe lapidare şi incisive programul său spiritual: "Religie absolută. Încredere completă. Idee unică. Perfecţiune căutată şi trăită la gradul maxim". Papa pare să prevadă cât de mult îl va consta această fidelitate: "Trebuie să îndrăznesc să cer Domnului ca de pe cruce să-mi dea cunoaşterea, dorinţa, experienţa, forţa, bucuria".

De fapt, istoria nu va fi miloasă şi Paul al VI-lea, după câţiva ani de "succes" la poporul lui Dumnezeu - graţie conducerii Conciliului, călătoriilor apostolice, principiului dialogului cu lumea... - îndură toate contraloviturile crizei ecleziale şi sociale. În această privinţă, Monseniorul Carlo Bresciani scrie în 2014: "Papa Francisc, într-o conversaţie cu un mic grup de episcopi, cu o glumă a spus că-i rămânea numai o îndoială pentru ceremonia beatificării lui Paul al VI-lea: dacă să îmbrace veşminte roşii sau albe, făcând aluzie desigur la faptul că îl consideră aproape un martir pentru cât a suferit din iubire faţă de Biserică în timpul pontificatului său".

Preoţii sunt în centrul proiectelor şi meditaţiilor lui Paul al VI-lea, care vrea să trezească în ei aspiraţia la sfinţenie ca principiu al misiunii lor în lume, pentru ca să insufle în oameni dorinţa după aşteptarea lui Dumnezeu. Preoţii trebuie să fie promotorii unei sfinţenii actuale, umile, răspândite şi evanghelizatoare. Deci conciliul trebuie să-i ducă înainte de toate la o reformă interioară. Atunci când, în plină contestare, la 30 iunie 1968, Paul al VI-lea trimite un mesaj - pe care el îl defineşte "o simplă revărsare din inimă" - la încheierea Anului Credinţei tuturor preoţilor catolici, reafirmă: "Cum arde în noi candela contemplaţiei?".

Papa aprofundează identitatea preoţilor şi episcopilor în Biserică şi în societate şi cere o reînnoire sinceră a fidelităţii lor. În 1967 este publicată enciclica Sacerdotalis caelibatus, însă se pot aminti şi scrisorile arhiepiscopului Montini pentru Joia Sfântă adresate preoţilor ambrozieni; preoţia este tema (împreună cu dreptatea) celui de-al doilea Sinod al Episcopilor din 1971 şi a omiliilor de Rusalii; şi de două ori pontiful o alege ca temă de reflecţie şi rugăciune pentru exerciţiile spirituale de Postul Mare.

În anii cei mai întunecaţi de după Conciliu, papa Montini ajunge la o identificare completă cu slujirea sa, pe care pe bună dreptate o defineşte o adevărată "petrificatio". Şi este şi un drum de sfinţenie: "În atmosfera de criză îi revine lui Petru să se arate pe sine însuşi fortis in fide, sincer şi sigur, aprig în prudenţă, fără îndoieli şi fără teamă, plin de credinţă şi de Duh Sfânt, capabil de sinteză şi de acţiune, expus riscului şi jertfei; şi să insufle în fraţi certitudinea profetică, energia, curajul, bucuria, credinţa şi speranţa şi dragostea în Cristos Domnul".

Este cunoscut de acum că cea mai grea cruce a lui Paul al VI-lea au fost dispensele sacerdotale. Însă trebuie să amintim şi că sunt frecvente cuvintele sale despre bucuria vocaţiei sacerdotale, a mandatului apostolic, a liturgiei şi a rugăciunii. Şi deja la 1 decembrie 1960, cardinalul Montini le recomanda preoţilor din Varese: "A ne bucura de Dumnezeu! Ce cuvânt! Să ne facem datoria, să ne purtăm crucea, să ne facem treburile... Domnul va ţine cont de asta şi este ceva foarte mare: nimeni să nu se îndoiască. Însă să ne oprim un moment pentru a ne bucura! Repet, trebuie să reînvăţăm să ne bucurăm de lucrurile noastre".

De altfel, tânărul seminarist Montini, într-o scrisoare adresată unui prieten, cu opt zile înainte de a primi diaconatul, scria: "Simt vibraţiile din Magnificat". Guitton, în colocviul citat mai sus, adaugă: "Auzindu-l pe Sfântul Părinte vorbind despre preoţie cu o emoţie aşa de intensă, eu îmi spuneam că acesta trebuia să fie secretul său, însăşi substanţa sa". Toate celelalte lucruri pe care papa le făcea nu erau decât o "expansiune" a acestei vocaţii a lui, a faptului de a fi preot.

Paul al VI-lea - primul papă care a scris o exortaţie despre bucuria creştină, Gaudete in Domino, în mijlocul Anului Sfânt 1975 - se va încrede mereu în această bucurie pascală intimă, care trebuie să însufleţească înainte de toate viaţa slujitorilor lui Dumnezeu, pentru a se răspândi printre oameni. Aşa cum îi spune lui Guitton, aceasta va fi "o preoţie adevărată, bună, umană şi sfântă, capabilă să mântuiască lumea".

(După L'Osservatore Romano, 29 mai 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 889.