Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 13 mai 2020

Cateheze despre rugăciune: 2. Rugăciunea creştinului

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Facem astăzi al doilea pas pe drumul de cateheză despre rugăciune, început săptămâna trecută.

Rugăciunea aparţine tuturor: oamenilor de orice religie, şi probabil şi celor care nu practică niciuna. Rugăciunea se naşte în secretul fiinţei noastre, în acel loc interior pe care adesea autorii spirituali îl numesc "inimă" (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2562-2563). Aşadar, a ne ruga, în noi nu este ceva periferic, nu este vreo facultate secundară şi marginală a noastră, ci este misterul mai interior decât noi înşine. Acest mister se roagă. Emoţiile se roagă, dar nu se poate spune că rugăciunea este numai emoţie. Inteligenţa se roagă, dar rugăciunea nu este numai un act intelectual. Trupul se roagă, dar se poate vorbi cu Dumnezeu şi în cea mai gravă invaliditate. Aşadar, tot omul se roagă, dacă se roagă "inima" sa.

Rugăciunea este un elan, este o invocaţie care merge dincolo de noi înşine: ceva ce se naşte în interiorul persoanei noastre şi se prelungeşte, pentru că simte nostalgia unei întâlniri. Acea nostalgie care este mai mult decât o nevoie, mai mult decât o necesitate: este un drum. Rugăciunea este glasul unui "eu" care şovăie, care înaintează pe bâjbâite, în căutarea unui "tu". Întâlnirea între "eu" şi "tu" nu se poate face cu calculatoarele: este o întâlnire umană şi de atâtea ori se înaintează pe bâjbâite pentru a-l găsi pe acel "tu" pe care "eul" meu îl caută.

În schimb rugăciunea creştinului se naşte dintr-o revelaţie: acel "tu" n-a rămas învăluit în mister, ci a intrat în relaţie cu noi. Creştinismul este religia care celebrează încontinuu "manifestarea" lui Dumnezeu, adică epifania sa. Primele sărbători din anul liturgic sunt celebrarea acestui Dumnezeu care nu rămâne ascuns, dar care oferă oamenilor prietenia sa. Dumnezeu revelează gloria sa în sărăcia din Betleem, în contemplaţia magilor, în botezul de la Iordan, în minunea de la nunta din Cana. Evanghelia lui Ioan se încheie marele imn din prolog cu o afirmaţie sintetică: "Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat" (1,18). Isus ni l-a revelat pe Dumnezeu.

Rugăciunea creştinului intră în relaţie cu Dumnezeul cu faţă foarte duioasă, care nu vrea să provoace nicio frică oamenilor. Aceasta este prima caracteristică a rugăciunii creştine. Dacă oamenii erau obişnuiţi din totdeauna să se apropie de Dumnezeu un pic temători, un pic înspăimântaţi de acest mister fascinant şi cutremurător, dacă s-au obişnuit să-l venereze cu o atitudine servilă, asemenea aceleia a unui supus care nu vrea să fie lipsit de respect faţă de stăpânul său, creştinii, în schimb, i se adresează lui îndrăznind să-l numească în mod confident cu numele de "Tată". Ba chiar, Isus foloseşte celălalt cuvânt: "tătic".

Creştinismul a îndepărtat din legătura cu Dumnezeu orice raport "feudal". În patrimoniul credinţei noastre nu sunt prezente expresii cum ar fi "supunere", "sclavie" sau "vasalitate"; ci sunt cuvinte ca "alianţă", "prietenie", "promisiune", "comuniune", "apropiere". În lungul său discurs de rămas-bun adresat discipolilor, Isus spune aşa: "Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea" (In 15,15-16). Însă acesta este un cec în alb: "orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea"!

Dumnezeu este prietenul, aliatul, mirele. În rugăciune se poate stabili un raport de destăinuire cu el, şi în felul acesta în "Tatăl nostru" Isus ne-a învăţat să-i adresăm o serie de cereri. Lui Dumnezeu putem să-i cerem tot, tot; să-i explicăm tot, să-i relatăm tot. Nu contează dacă în relaţia cu Dumnezeu ne simţim în greşeală: nu suntem prieteni buni, nu suntem fii recunoscători, nu suntem soţi fideli. El continuă să ne iubească. Este ceea ce Isus demonstrează definitiv la Ultima Cină, atunci când spune: "Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi" (Lc 22,20). În acel gest Isus anticipă în cenacol misterul crucii. Dumnezeu este aliat fidel: dacă oamenii încetează să iubească, el însă continuă să iubească, deşi iubirea îl conduce la Calvar. Dumnezeu este mereu aproape de uşa inimii noastre şi aşteaptă ca să-i deschidem. Şi uneori bate la uşa inimii, dar nu agresează: aşteaptă. Răbdarea lui Dumnezeu faţă de noi este răbdarea unui tătic, a unuia care ne iubeşte mult. Aş spune, este răbdarea unui tătic şi a unei mame împreună. Mereu aproape de inima noastră şi atunci când bate la uşă face asta cu duioşie şi cu multă iubire.

Să încercăm toţi să ne rugăm astfel, intrând în misterul alianţei. Să stăm în rugăciune în braţele milostive ale lui Dumnezeu, să ne simţim învăluiţi de acel mister de fericire care este viaţa trinitară, să ne simţim ca nişte invitaţi care nu meritau atâta onoare. Şi să-i repetăm lui Dumnezeu, în uimirea rugăciunii: e posibil ca tu să cunoşti numai iubire? El nu cunoaşte ura. El este urât, dar nu cunoaşte ura. Cunoaşte numai iubirea. Acesta este Dumnezeul căruia ne rugăm. Acesta este nucleul incandescent al oricărei rugăciuni creştine. Dumnezeul iubirii, Tatăl nostru care ne aşteaptă şi ne însoţeşte.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 443.