A muri în Domnul
De Federico Lombardi
Una dintre cele mai mari intuiții spirituale ale sfântului Ioan Paul al II-lea a fost aceea de a ne îndemna să reînsuflețim și să păstrăm amintirea martirilor din secolul al XX-lea, unul dintre secolele cele mai violente din istorie. Și desigur, amintindu-i în fața lui Dumnezeu pe martorii foarte mulți ai credinței, am fost conduși să amintim cu ei victime nenumărate, și mai pe larg femei și bărbați din orice rasă, timp și condiție care și-au pierdut viața în circumstanțe dramatice, pe uscat și pe mare, în timp de război și în timp de pace, departe de orice încurajare umană, victime ale unor violențe nesăbuite sau ale catastrofelor de nestăvilit, sau în abandonare și în singurătate. Un strigăt imens de durere pare să se înalțe în tăcere din țărâna din fiecare colț al pământului pentru cei care au urechi ca să-l asculte de milioane și miliarde de uitați. Strigăt al creaturilor care se simt prăbușiți într-un abis de gol și de uitare. Pentru ei și cu ei vrem și noi să înălțăm un strigăt de cerere de milostivire.
Imaginile rândurilor de sicrie aliniate în bisericile din Lombardia, cele ale marii gropi comune aproape de New York, gândul atâtor persoane, îndeosebi al atâtor persoane bătrâne care au murit în condiții de izolare și de singurătate în cursul ultimelor luni ne-au impresionat profund. Nu numai față de durerea justă a celor apropiați care n-au putut să vadă despărțirea de cei dragi ai lor cu întăririle umane și creștine, ci și mai mult față de răposații înșiși, față de cei care au murit și mor în singurătate.
Toate acestea ne-au făcut să înțelegem o dată în plus cât sunt de prețioase apropierea și afectul sincer în timpul fragilității, al bătrâneții și al bolii. Însă ne-au făcut să reflectăm și că probabil fiecare deces, inclusiv al nostru, poartă mereu în sine o dimensiune de singurătate. Pentru că la sfârșit fiecare întărire și apropiere a altora devine neputincioasă și nimeni nu mai este capabil să ne sustragem de la trecerea finală.
Cum putem să ne pregătim pentru un asemenea moment, care ne unește pe toți, care pentru victimele lui coronavirus a fost anticipat, dar care oricum era în fața lor așa cum este în fața noastră? Cum să scăpăm de angoasa de a ne prăbuși în nimic?
În urmă cu puține zile am avut harul de a retrăi moartea lui Isus. În fiecare zi o retrăim unindu-ne sacramental sau spiritual cu Isus în împărtășanie. Însă Vinerea și Sâmbăta Sfinte poartă cu sine un har special. Moartea lui Isus este una foarte adevărată și foarte crudă, care poartă asupra sa toată experiența abandonării oamenilor precum și a unei abandonări misterioase din partea lui Dumnezeu, așa cum spune versetul din Psalm pe care Isus îl exclamă pe cruce. O moarte așa de adevărată încât după ea urmează faptul de a fi cadavru într-un mormânt în ziua de sâmbătă. În Crez afirmăm: "... s-a răstignit, a murit și s-a îngropat; a coborât în iad...". Coborârea în iad spune că el devine aproape și frate al tuturor celor care au coborât în abisul morții. Nu uită nici măcar pe unul. Pentru Isus nu există morți uitați, în niciun loc de pe pământ și din istorie, în niciun colț lovit de pandemie. Isus a murit cu adevărat ca ei și cu ei.
După moartea lui Isus, coborârea sa în iad și învierea sa, moartea nu mai este același lucru ca înainte. "Unde este, moarte, victoria ta?", exclamă sfântul Paul. Acum moartea poate să fie trăită cu Isus, care revelează o iubire a lui Dumnezeu mai puternică decât moartea. Și asta merge dincolo de orice singurătate umană. Moartea, chiar și cea mai necunoscută și uitată, poate să devină astfel o încredințare a propriului suflet în mâinile unui Tată.
În urmă cu puține zile, papa Francisc la "Sfânta Marta", comentând cuvintele lui Isus adresate lui Nicodim, i-a invitat pe toți să privească la Răstignit. Este punctul central al credinței și al vieții creștine. Cel care le-a văzut, nu va putea uita niciodată imaginile sfântului Ioan Paul al II-lea îmbrățișat de crucea din capela sa cu puține zile înainte de moartea sa, în timp ce la Colosseum poporul era unit cu el în rugăciunea în Via Crucis din Vinerea Sfântă. Nu există alt mod de a ne pregăti să trăim moartea decât să privim cu tot sufletul Răstignitul care moare cu noi și pentru noi, și să rămânem îmbrățișați cu el cu toată inima. Atunci moartea trăită cu Isus va putea să-și piardă fața sa înspăimântătoare și să lase să se intuiască un mister de iubire și de milostivire. Atunci poate că nu vom mai simți impulsul de a refuza gândul la el și de a-l șterge din cotidianitatea noastră, ba chiar, cu credință și cu trecerea timpului va putea să ne fie familiar ajungând să devină "soră", așa cum spune sfântul Francisc.
Și în lumea secularizată moartea vine, cu coronavirusul sau în alt mod. Însă să nu uităm că grație lui Isus moartea nu mai are ultimul cuvânt, ci fiecare moarte, chiar și cea mai uitată și solitară, nu este o cădere în nimic, ci în mâinile Tatălui.
(După L'Osservatore Romano, 29 aprilie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
lecturi: 1846.