Papa Francisc: Duminica a II-a a Paştelui (sau a Milostivirii Divine) (19 aprilie 2020)

Duminica trecută am celebrat învierea Învăţătorului, astăzi asistăm la învierea discipolului. A trecut o săptămână, o săptămână pe care discipolii, deşi l-au văzut pe Cel Înviat, au petrecut-o în teamă, stând "cu uşile încuiate" (In 20,26), fără măcar să reuşească să-l convingă de înviere pe unicul absent, Toma. Ce face Isus în faţa acestei necredinţe temătoare? Se întoarce, se pune în aceeaşi poziţie, "în mijlocul" discipolilor, şi repetă acelaşi salut: "Pace vouă!" (In 20,19.26). Începe de la capăt. Învierea discipolului începe de aici, de la această milostivire fidelă şi răbdătoare, de la descoperirea că Dumnezeu nu încetează să ne întindă mâna pentru a ne ridica din căderile noastre. El vrea ca să-l vedem aşa: nu ca un stăpân cu care trebuie să reglementăm conturile, ci ca pe Tăticul nostru care ne ridică mereu. Mâna care ne ridică mereu este milostivirea: Dumnezeu ştie că fără milostivire rămânem la pământ, că pentru a merge avem nevoie să fim puşi din nou pe picioare.

Şi tu poţi să obiectezi: "Dar eu nu încetez niciodată să cad!". Domnul ştie asta şi este gata mereu să te ridice iarăşi. El nu vrea ca să ne gândim încontinuu la căderile noastre, ci să privim la El, care în căderi vede nişte fii care trebuie ridicaţi, în mizerii vede nişte fii care trebuie iubiţi cu milostivire. Astăzi, în această biserică devenită sanctuar al milostivirii în Roma, în duminica pe care în urmă cu douăzeci de ani sfântul Ioan Paul al II-lea a dedicat-o Milostivirii Divine, să primim încrezători acest mesaj. Isus i-a spus sfintei Faustina: "Eu sunt iubirea şi milostivirea însăşi; nu există mizerie care să se poată măsura cu milostivirea mea" (Jurnal, 14 septembrie 1937). După aceea, odată sfânta i-a spus lui Isus, cu satisfacţie, că i-a oferit toată viaţa, tot ceea ce avea. Însă răspunsul lui Isus a surprins-o: "Nu mi-ai oferit ceea ce este efectiv al tău". Ce anume ţinuse pentru ea sora aceea sfântă? Isus i-a spus cu amabilitate: "Fiică, dă-mi mizeria ta" (10 octombrie 1937). Şi noi putem să ne întrebăm: "I-am dat Domnului mizeria mea? I-am arătat căderile mele pentru ca să mă ridice?". Sau există ceva ce încă ţin înlăuntrul meu? Un păcat, o remuşcare din trecut, o rană pe care o am înăuntru, o supărare faţă de cineva, o idee despre o anumită persoană... Domnul aşteaptă ca să-i ducem mizeriile noastre, pentru a ne face să descoperim milostivirea sa.

Să ne întoarcem la discipoli. Îl părăsiseră pe Domnul în timpul Pătimirii şi se simţeau vinovaţi. Însă Isus, întâlnindu-i, nu face predici lungi. Lor, care erau răniţi înăuntru, le arată rănile sale. Toma le poate atinge şi descoperă iubirea, descoperă cât a suferit Isus pentru el, care îl părăsise. În acele răni atinge cu mâna apropierea duioasă a lui Dumnezeu. Toma, care a venit mai târziu, când îmbrăţişează milostivirea îi depăşeşte pe ceilalţi discipoli: nu crede numai în înviere, ci în iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Şi face mărturisirea de credinţă cea mai simplă şi cea mai frumoasă: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (v. 28). Iată învierea discipolului: se împlineşte atunci când omenitatea sa fragilă şi rănită intră în aceea a lui Isus. Acolo se risipesc îndoielile, acolo Dumnezeu devine Dumnezeul meu, acolo reîncepem să ne acceptăm pe noi înşine şi să iubim propria viaţă.

Iubiţi fraţi şi surori, în încercarea prin care trecem, şi noi, asemenea lui Toma, cu temerile noastre şi îndoielile noastre, ne-am simţit fragili. Avem nevoie de Domnul, care vede în noi, dincolo de fragilităţile noastre, o frumuseţe de nesuprimat. Cu El ne redescoperim preţioşi în fragilităţile noastre. Descoperim că suntem ca nişte cristale foarte frumoase, fragile şi preţioase în acelaşi timp. Şi dacă, aşa cum este cristalul, suntem transparenţi în faţa Lui, lumina sa, lumina milostivirii, străluceşte în noi şi, prin noi, în lume. Iată motivul pentru a fi, aşa cum ne-a spus Scrisoarea lui Petru, "plini de bucurie, chiar dacă acum [...], pentru puţin timp, trebuie să ne întristăm de felurite încercări" (1Pt 1,6).

În această sărbătoare a Milostivirii Divine, vestea cea mai frumoasă vine prin discipolul venit mai târziu. Lipsea numai el, Toma. Însă Domnul l-a aşteptat. Milostivirea nu părăseşte pe cel care rămâne în urmă. Or, în timp ce ne gândim la o refacere lentă şi obositoare din pandemie, se strecoară tocmai acest pericol: a uita pe cel care a rămas în urmă. Riscul este ca să ne lovească un virus şi mai rău, cel al egoismului indiferent. Se transmite pornind de la ideea că viaţa se îmbunătăţeşte dacă îmi merge mie mai bine, că totul va fi bine dacă va fi bine pentru mine. Se porneşte de aici şi se ajunge la selecţionarea persoanelor, la rebutarea celor săraci, la jertfirea celui care se află în urmă pe altarul progresului. Însă această pandemie ne aminteşte că nu există diferenţe şi graniţe între cei care suferă. Toţi suntem fragili, toţi suntem egali, toţi suntem preţioşi. Ceea ce se întâmplă ne zdruncină înăuntru: este timpul de a înlătura inegalităţile, de a vindeca nedreptatea care ameninţă la rădăcină sănătatea întregii omeniri! Să învăţăm de la comunitatea creştină de la începuturi, descrisă în cartea Faptele Apostolilor. A primit milostivire şi trăia cu milostivire: "Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (Fap 2,44-45). Nu este ideologie, este creştinism.

În comunitatea aceea, după învierea lui Isus, numai unul rămăsese în urmă şi ceilalţi l-au aşteptat. Astăzi pare contrariul: o mică parte a omenirii a mers înainte, în timp ce majoritatea a rămas în urmă. Şi fiecare ar putea să spună: "Sunt probleme complexe, nu-mi revine mie să mă îngrijesc de cei nevoiaşi, alţii trebuie să se gândească la asta!". Sfânta Faustina, după ce l-a întâlnit pe Isus, a scris: "Într-un suflet suferind trebuie să-l vedem pe Isus Răstignit şi nu un parazit sau o povară... [Doamne], ne dai posibilitatea de a ne exercita în faptele de milostenie şi noi ne exercităm în judecăţi" (Jurnal, 6 septembrie 1937). Însă ea însăşi, într-o zi i s-a plâns lui Isus că, fiind milostivi, suntem consideraţi naivi. A spus: "Doamne, abuzează adesea de bunătatea mea". Şi Isus: "Nu contează, fiica mea, nu-ţi face griji, tu fii mereu milostivă cu toţi" (24 decembrie 1937). Cu toţi: să nu ne gândim numai la interesele noastre, la interesele de parte. Să profităm de această încercare ca de o oportunitate pentru a pregăti ziua de mâine a tuturor, fără a rebuta pe nimeni: a tuturor. Pentru că fără o viziune de ansamblu nu va exista viitor pentru nimeni.

Astăzi iubirea dezarmată şi dezarmantă a lui Isus învie inima discipolului. Şi noi, asemenea apostolului Toma, să primim milostivirea, mântuire a lumii. Şi să folosim milostivire faţă de cei care sunt mai slabi: numai aşa vom reconstrui o lume nouă.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 888.