Vinerea Sfântă: "Via Crucis" a capelanilor

De M. Michela Nicolais

"Adevăraţii eroi", i-a definit papa Francisc. Împreună cu medicii, cu infirmierii şi cu lucrătorii sanitari ei stau în tranşee, alături de bolnavii de coronavirus. De obicei în spatele cortinei, gata să slujească în tăcere, astăzi vrem să-i facem protagonişti ai unei "Via Crucis" specială, dislocată în teritoriu, care se alătură de aceea a Sfântului Părinte din această seară, într-o Piaţă "Sfântul Petru" încă o dată goală. "Staţiunile" sunt cele şapte cuvinte ale lui Isus pe cruce, comentate de capelanii - şi de o şefă de sală - din Spitalele Covid răspândite în Italia.

"Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac". Dintre ultimele fraze rostite de Isus pe cruce, prima aminteşte pe deplin sensul deplin al predicii sale, al experienţei sale pământeşti printre oameni. Iertare, hiper-dar, dar foarte mare, nemăsurat, care nu numai că iartă păcatele ci aduce mântuirea, dorinţă profundă a lui Dumnezeu pentru omenirea rănită. Adevărata putere a lui Dumnezeu se află aici, în a putea acorda iertarea. Isus pe cruce face o concesie ulterioară, justificându-i pe cei care l-au răstignit, cei care-l batjocoresc şi îl insultă, încredinţându-i Tatălui pentru că nu-şi dau seama de ceea ce fac. Din superficialitate şi din egoism nu au acceptat revelaţia adevăratei feţe a Tatălui. Iertarea, acest dar mare, imens oferit şi celui care în teorie nu ştie ce anume este cu adevărat. Dacă este un dar, un hiper-dar, nu presupune condiţii pentru a fi dăruit. Trebuie să simţim în adâncul fiinţei noastre că avem nevoie mereu de acest dar, că fără milostivirea lui Dumnezeu nu reuşim să ne descurcăm singuri. Trebuie să acceptăm această fragilitate umană a noastră pentru a o transfigura în acel drum de convertire zilnic unde, recunoscând păcatul nostru ne deschidem inima la căinţă şi la primirea acestui hiper-dar care ne regenerează la Har. (Fraţii minori capucini, capelani la spitalul "Papa Ioan al XXIII-lea", Bergamo).

"Astăzi vei fi cu mine în paradis". Cu aceste cuvinte simple dar foarte puternice ale lui Isus adresate tâlharului devenit bun, El a răsturnat logica răului. Vorbeşte despre o trecere de la un loc care nu are nume, care în mod evident poartă cu sine posibilitatea răului, la un loc care are un nume, paradis, şi care prin urmare se face cunoscut şi generează în noi linişte şi siguranţă, în care experienţa normală este binele. Şi când are loc trecerea? Astăzi, adică în momentul în care tâlharul suferă într-un mod pe care probabile că ne este chiar greu de imaginat. Şi astăzi-ul nostru de rău poate să fie astăzi-ul promisiunii lui Dumnezeu. Isus schimbă nenorocirea în har. Încă în durere speranţa poate să se nască, să crească şi să locuiască, făcând în aşa fel încât suferinţa trupului şi a spiritului, sentimentul de singurătate şi de părăsire, frustrarea, furia, pierderea demnităţii pentru că suntem goi şi în mâinile necunoscuţilor. Tâlharul a experimentat asta aşa cum a experimentat-o şi Isus; însă toate aceste lucruri aparţin în mod normal timpului bolii şi în mod suprem timpului acestei infectări, care a devenit pandemică şi în sensul că a intrat în tot omul. Numai iubirea transfigurează, face să se nască binele din rău, adică face Paştele. Este suficient a face ceea ce trebuie făcut cu afect şi forţă de respectare şi de păzire a valorii celuilalt. Şi istoria vieţii celuilalt nu va fi irosită sau eşuată... şi probabil şi istoria noastră". (Fratele Giovanni Farimbella, capelan la Spitalele Civile din Brescia).

"Femeie, iată-l pe Fiul tău!... Iat-o pe mama ta!". Cuvinte care par puternice dar care ascund o nelinişte profundă: neliniştea părăsirii. Toate relaţiile construite într-o viaţă, emoţiile, certitudinile şi fricile care sunt patrimoniul unei mame şi al unui fiu răsună în aceste fraze. Aceste cuvinte sunt aceleaşi pe care le vedem în ochi şi pe care le captăm de pe buzele bărbaţilor şi femeilor care luptă şi sunt epuizaţi în această pătimire foarte grea reprezentată de această boală teribilă împotriva căreia aceste persoane luptă înfruntând ultima bătălie. Când respiraţia devine aşa de obositoare şi superficială încât nu-ţi permite să termini frazele şi atunci ochii, privirile, lacrimile, mâinile sunt cele care te strâng şi care te întreabă: "Mă voi trezi, doctore?... Acolo este telefonul, îi anunţaţi dumneavoastră pe cei dragi ai mei?... Salutaţi-i...". Şi tu strângi mâinile până când acestea nu se slăbesc ca efect al medicamentelor care îi adorm într-un somn fără vise şi care îţi încredinţează fiinţa umană pentru a fi îngrijită. Ochii noştri ca aceia ai Mariei se umplu de lacrimi şi îi mângâi spunându-i că vei face totul exact ca şi cum ar fi un fiu, un tată, o mamă, o soţie, o soră, un frate... şi îi încredinţezi milostivirii Sale. Ca un părinte speri. Speri uneori în imposibil şi dacă apoi nu reuşesc să se descurce mâini miloase le primesc pentru ultima dată şi adesea plângând îi însoţeşti numai cu forţa rugăciunii la întâlnirea cu Tatăl. Însă uneori îi vedem trezindu-se, revenindu-şi, amintindu-şi de unde şi ce sunt şi atunci iei telefonul şi formezi numărul şi printre lacrimi spui... "Iată mama ta". (Claudio Savi, diacon, capelan la Policlinica din Milano).

"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". Când ni se cere să mergem într-o secţie de reanimare, în această perioadă tragică de pandemie, ni se pare că auzim în sufletul nostru, parcă rostit din nou de Isus, sau răsunat în ochii şi în suferinţele bolnavului, acel strigăt care să înalţă de pe crucile noastre: "Dumnezeul meu, pentru ce ne părăseşti?". Poate că bolnavul, în situaţiile grave în care se află, nici măcar nu se mai gândeşte la Dumnezeu, doborât de durerea sa disperată. Sunt situaţii care ne fac să înţelegem cum în invocaţia dureroasă a lui Isus pe cruce este cuprinsă unica rugăciune posibilă în anumite momente ale vieţii noastre: cererea de ajutor adresată lui Dumnezeu Tată milostiv. O cerere strigată de bolnav în modul în care îi este posibil, cu ochii deschişi larg; şi invocată şi de cei dragi ai săi, constrânşi la depărtare de el; adesea exprimată foarte încet cu buzele de cei care cu competenţă să suflet bun încearcă să-i salveze viaţa. În acele momente, ca preoţi, în unire spirituală cu cel suferind, invocăm cu încredere, pentru meritele răstignitului înviat: alinare, întărire şi iertare iubitoare pentru ceea ce poate că a fost slăbiciune, păcat sau pentru că s-au îndepărtat de iubirea sa milostivă. Adesea ne este permis numai să facem o rugăciune tăcută, făcută chiar şi din priviri delicate şi încurajatoare: "Cel care suferă, Doamne, se află alături de Tine pe Cruce. Fă ca să nu fie Crucea ta numai izvor de iertare, ci şi de speranţă şi de iubire". (Călugării camillieni, capelani Agenţia Sanitară din Padova).

"Mi-e sete". Lui Isus care este de acum aproape de moartea pe cruce şi însetat îi este dată o băutură amară, nepotrivită pentru a potoli setea, o băutură care este încă o batjocură. Dar care este adevărata sete a lui Isus, puţin înainte de a muri? Este setea lui Dumnezeu. Numai după ce a exprimat această sete a lui Dumnezeu, adică răspunsul iubitor al omului, Isus îşi împlineşte definitiv misiunea sa. Iată setea lui Isus: ca omul să răspundă la apel! Şi să facă asta cu şi prin iubire! Apelul la iubirea adevărată, nu cea prefăcută; la Bine, nu la rău; la viaţă, nu la moarte; la împărtăşire, nu la consum; la fraternitate nu la aversiune. În experienţa bolii în mod deosebit, rudele, părinţii, prietenii noştri, în special când se află în ultimul ceas, în timp ce urmează să-ţi împlinească propria viaţă, ne învaţă şi ne cer toate acestea. Ne cer nu să-i vindecăm în mod miraculos: ei ştiu că sunt bolnavi şi că moartea face parte din viaţă. Ne cheamă să-i iubim, să stăm alături de ei, să-i ţinem de mână, să-i mângâiem vorbindu-le, chiar dacă nu pot asculta sau înţelege. Ne cer să aducem pace, unitate, armonie reciprocă. Ne cheamă să le promitem că vom continua noi ceea ce au spus şi au făcut frumos şi bun în viaţa lor, şi pentru că în această manieră vor continua să trăiască prin intermediul nostru. Ne cheamă să credem că ei nu mor în veci, ci sunt... în drum spre acel apel al lui Isus şi al lui Dumnezeu: "mi-e sete". (Pr. Pasquale Dello Iacovo, capelan la Spitalul "Sfântul Andrei", Roma).

"Totul s-a împlinit". Când se ajunge neputincios în faţa violenţei absurde, a bolii incurabile, a suferinţei iminente, a morţii, Isus, ca om, a voit să-şi însuşească şi să trăiască pe propria piele toată neliniştea, laşitatea, fricile omului din toate timpurile, pentru a o putea răscumpăra. Chiar şi numai când ajunge în capătul tunelului suferinţei, al angoasei şi al singurătăţii Isus îl găseşte pe Dumnezeu, ca Tată iubitor şi îi strigă cu toate energiile rămase: "Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu", şi adaugă cu o ultimă suflare: "Totul s-a împlinit". Nu putea să existe o agonie omeneşte mai dezolantă şi de totală renunţare la sine. De aceea fiecare om, fie el credincios sau ateu, care suferă şi care moarte în tăcerea lui Dumnezeu şi în părăsire, poate să nu fie disperat: nu mai este singur, deoarece Cristos, pentru el şi cu el, a trăit aceeaşi experienţă tragică a sa. (Părintele Timoteo D'Addario, capelan la Casa de Alinare a Suferinţei, San Giovanni Rotondo).

"Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu". Doamne, tu conduci mâinile noastre pentru ca să primească persoanele bolnave, le faci instrumente pentru ca să ne putem îngriji de ele. Cu mâinile noastre le dăm întărire pentru ca să nu se simtă prea departe de cei dragi ai lor. Şi atunci când mâinile noastre nu reuşesc să reţină vieţile lor fragile, noi ţi le încredinţăm Ţie. În mâinile Tale, Tată, încredinţăm eforturile noastre, trudele noastre, speranţele noastre, înfrângerile noastre, bucuriile noastre. În mâinile Tale, Tată, încredinţăm duhul persoanelor care mor... împreună cu lacrimile noastre şi cu lacrimile celor care le-au iubit. Aşa cum ai făcut tu, Isuse, Domnul nostru, care atunci când ai împlinit tot ceea ce ai venit să împlineşti pe pământ te-ai abandonat şi te-ai încredinţat, încrezător, pe Tine însuţi în mâinile Tatălui! Ajută-ne, Isuse, să ne încredinţăm şi să încredinţăm mereu pe fraţii noştri şi pe surorile noastre în mâinile Tatălui... (Paola Sonzogni, şef de salon terapie intensivă la Spitalul "Papa Ioan al XXIII-lea", Bergamo).

(După agenţia SIR, 10 aprilie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1439.