În luptă cu Dumnezeu

Prefectul Congregaţiei pentru Cler vorbeşte despre această inedită Joi Sfântă

de Nicola Gori

Este o Joi Sfântă diferită de celelalte, în acest an al pandemiei de Covid-19. La 9 aprilie 2020, papa, care n-a celebrat dimineaţă Liturghia crismei, după-amiază prezidează Liturghia "în Cina Domnului" la altarul catedrei din bazilica "Sfântul Petru", dar fără ritul spălării picioarelor, deja facultativ, nici procesiunea de la ofertoriu, nici repunerea preasfântului sacrament. Asemenea lui, toţi preoţii, mai ales în aceste zile din Triuduum-ul sfânt, experimentează noi moduri pentru a fi aproape de poporul lui Dumnezeu, folosind şi social media. Încearcă să trăiască în plinătate slujirea pastorală, fără a uita că istoria biblică ne învaţă că şi în momentele mai întunecate şi dramatice, Domnul sugerează spaţii alternative pentru a-l lăuda şi a-l sluji. Vorbeşte despre asta în acest interviu la "L'Osservatore Romano", cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregaţiei pentru Cler, dorindu-şi ca oamenii - odată ce se va termina urgenţa - să privească la preoţi cu aceeaşi recunoştinţă demonstrată faţă de angajarea eroică a medicilor, infirmierilor, lucrătorilor sanitari şi forţelor de ordine.

Anul acesta, din cauza pandemiei, Liturghia crismei din Joia Sfântă, în multe dieceze nu este celebrată, ci este amânată pentru o altă dată. Cum trebuie reînnoite promisiunile sacerdotale într-un context de urgenţă dramatică?

Istoria biblică ne relatează de atâtea ori situaţii de mare criză şi drame pentru popor, în care chiar şi templul este distrus şi devine imposibil să se practice cultul. Sunt dezolante în acest sens cuvintele lui Ieremia: "Căci profetul şi preotul cutreieră ţara, şi ei nu ştiu" (14,18). Şi totuşi, în aceste circumstanţe aparent fără speranţă, Dumnezeu sugerează alte spaţii pentru a-l lăuda şi a-l sluji; în acest mod El ne purifică şi de unele noastre scheme pastorale obişnuite şi de anumite forme prea exterioare, care uneori pot întuneca frumuseţea Evangheliei şi prospeţimea ritului liturgic. Este cunoscut că la Liturghia crismei, denumită astfel pentru că sunt consacrate de episcop uleiurile pentru sacramentele botezului, mirului, preoţiei sacre şi ungerii bolnavilor, ritul prevede reînnoirea promisiunilor sacerdotale, care explică angajamentele asumate în ziua hirotonirii în relaţie cu propria viaţă şi cu propria slujire. Or, dacă aceste promisiuni vor să exprime identitatea profundă a preotului, adică faptul că el nu primeşte hirotonirea pentru propria satisfacţie, ci este semn viu al lui Cristos Bunul Păstor care îşi oferă viaţa pentru fraţii săi, în Joia Sfântă avem oportunitatea de a le reînnoi nu numai cu buzele şi în rugăciunea de la Liturghia crismei, însă de această dată purtând pe umerii noştri suferinţa enormă a poporului creştin şi a omenirii, oferindu-ne ca mijlocitori la inima lui Dumnezeu. Deşi respectând distanţele de precauţie care ne sunt cerute, avem atâtea posibilităţi pentru a exprima proximitate umană şi spirituală şi a mărturisi în manierele oportune oferirea vieţii noastre pentru turmă. În tăcerea inimii, este o rugăciune autentică pe care Tatăl o primeşte şi care cade asupra poporului lui Dumnezeu ca un balsam care alină singurătatea, frica şi răul. Sunt sigur că în dimineaţa de Joia Sfântă, suferind interior lipsa gestului liturgic, niciun preot n-a uitat să stea în faţa Domnului reînnoind cu umilinţă şi profunzime promisiunile de la hirotonire.

Cum pot preoţii să exercite slujirea lor în acest timp?

Sunt convins că aceasta este pentru preot, interpelat în faţa lui Dumnezeu şi a poporului creştin, o ocazie propice pentru a se opri, a discerne şi a evalua drama pe care o trăim, în cadrul responsabilităţii sale ministeriale. Observ că tocmai în aceste săptămâni s-a trezit în preoţi o nouă dorinţă de evanghelizare şi de îngrijire pastorală a poporului lui Dumnezeu şi, de aceea, se evidenţiază o creativitate care ne face oricum apropiaţi de oamenii care simt, cu surpriza noastră recunoscătoare, "foamea" de Euharistia. Probabil că niciodată ca acum comunităţile percep în inimă o adevărată nostalgie de propria biserică, de întâlnirile fraterne care se ţin acolo şi mai ales de celebrarea Liturghiei. Preoţii, în special graţie folosirii social media şi a numeroaselor instrumente ale comunicării digitale, s-au activat după aceea într-o serie de iniţiative care parcurg web-ul, încercând să ofere o bogată varietate de mesaje, de rugăciuni, de omilii şi meditaţii ale Cuvântului lui Dumnezeu, şi altele. Sunt moduri prin care pot să exercite o adevărată slujire şi în timp de pandemie, rămânând aproape, chiar dacă la distanţă.

S-au găsit modalităţi interesante pentru pastoraţie?

Ca răspuns la o situaţie de mare trudă şi suferinţă, care a paralizat energiile noastre şi constrânge persoanele la izolare forţată, s-au activat alte iniţiative pastorale de prezenţă, nu numai virtuală, care prin gesturi şi cuvinte ajung la inima credincioşilor. Şi în aceste noutăţi creative Duhul Sfânt acţionează şi susţine drumul credincioşilor, în ora traversării pustiului. Totuşi, există un aspect care nu trebuie neglijat, care îi cheamă pe preoţi la o atenţie pastorală deosebită: acest moment dificil poate ajuta persoanele să redescopere dimensiunea Bisericii familiale, frumuseţea rugăciunii în familie, importanţa citirii Evangheliei în propriile case. Pentru a ajuta poporul creştin să regăsească profunzime în raportul cu Dumnezeu, aflu că mulţi parohi, de exemplu, pregătesc pentru familii foi asemenea celor de la Liturghie, în care împreună cu lecturile duminicii şi cu o scurtă reflecţie, sunt indicate şi un semn de pus în centrul mesei, un gest creştin care să fie împărtăşit, recitarea rugăciunii Tatăl Nostru sau a unei rugăciuni mariane. Am văzut şi mici ramuri de măslin şi desene biblice ale copiilor expuse în afara caselor, ca exprimări vii ale credinţei familiei.

În ce mod poate evita clerul ispita - despre care a avertizat papa în zilele trecute - "de a fi "părintele Abbondio"? (este unul din personajele principale din Logodnicii, cel mai cunoscut roman al lui Alessandro Mazoni. De fapt, figura călugărului, după preambul, deschide naraţiunea romanului celebru. Este o persoană şovăielnică, meschină, leneşă, care se bagă în groapă în faţa dificultăţilor şi piedicilor pe care le întâlneşte, nr).

Înainte de toate, convingerea interioară, pentru fiecare preot, trebuie să fie asta: suspendarea liturgiilor şi distanţele de siguranţă nu trebuie să devină niciodată un alibi pentru a se izola sau pentru a se odihni. Nu mă îndoiesc că preoţii au fost şocaţi de sacrificiul atâtor confraţi morţi în infectare; în suferinţa lor şi în izolarea din secţiile medicale, privind în faţă veşnicia, aceşti preoţi s-au rugat şi au oferit viaţa lor pentru comunităţile lor, ducând în faţa Domnului în chinul bolii, necesităţile materiale şi spirituale ale poporului lor. Cu inima au văzut faţa tinerilor lor aflaţi în criză de credinţă şi ale atâtor mame aflate în chin şi în suferinţa pentru a susţine oboselile şi trudele familiilor. Vorbind cu unii preoţi m-a emoţionat să aud la telefon vocea întretăiată de un adevărat sughiţ datorat imposibilităţii umane de a-i ajuta pe credincioşi în drama prezentă. Am perceput deci valoarea rugăciunii de mijlocire pentru poporul lui Dumnezeu, subliniată de atâtea ori de papa Francisc, ca atunci când a cerut preoţilor să "lupte cu Dumnezeu" în favoarea credincioşilor lor. Am perceput şi truda preoţilor, epuizaţi în a conversa cu oamenii la celular, care simt importanţa acestui sprijin spiritual în disperarea atâtor inimi. În contrast cu "părintele Abbondio" închis în casa parohială despre care a vorbit papa, văd şi preotul în băncile din biserica sa, aşteptând vizita vreunui credincios, gata să-i dea binecuvântarea sa şi să-i spună un cuvânt de speranţă şi de mângâiere. Aşa cum ne-a recomandat pontiful la începutul acestei tragedii dureroase, îmi imaginez că păstorii în unele cazuri au putut să ducă şi ungerea bolnavilor sau sfântul Viatic în casa unui muribund. M-a impresionat tare exemplul credincioşilor laici - medici sau infirmieri - care au ştiut să manifeste credinţa în Isus Înviat, trasând pe fruntea muribunzilor semnul crucii. Nu vom putea uita niciodată gestul preoţilor care au trecut prin faţa sicrielor credincioşilor lor cu binecuvântarea Bisericii, încredinţându-i pe răposaţi, trecuţi la viaţa veşnică, inimii milostive a lui Dumnezeu Tatăl, ducând în propria persoană, în imposibilitatea de a face altfel, prezenţa întregii comunităţi. Fiecare preot bun a ştiut să inventeze propria formulă, propriile gesturi, adunând impulsul interior al fiinţei sale de păstor şi pe cel al glasului Duhului Sfânt care-l face să fie activ şi vigilent în mijlocul enoriaşilor săi, conform obiceiurilor culturale şi liturgice din fiecare localitate. Aş vrea cu adevărat ca într-un viitor, când vom fi ieşit din această pandemie infinită, să ne gândim la preoţi cu o recunoştinţă şi un afect asemănătoare cu acelea cu care atâţia oameni vorbesc astăzi despre medici, infirmieri, lucrători sanitari, forţe de ordine prezenţi pe teren până la eroism.

(După L'Osservatore Romano, 10 aprilie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 657.