Papa Francisc. Brunelli îl relatează pe Bergoglio "al său": "Un părinte care trăieşte din rugăciune"

De Filippo Passantino

"Un părinte, un preot" mişcat de o mare forţă care se naşte din "dimensiunea sa mai puţin cunoscută", adică rugăciunea. Lucio Brunelli, înainte vaticanist de la Tg2 şi apoi director de informaţie la Tv2000, îl relatează pe Jorge Mario Bergoglio în cartea "Papa Francisc. Cum l-am cunoscut eu" (ed. San Paolo), rod al unei bucăţi de drum împărtăşite. Un drum început pentru Brunelli în rolul de reporter, chiar dacă într-un context informal în casa unor prieteni, şi devenit după aceea mai personal aşa încât l-a determinat pe jurnalist să-şi deschidă viitorului papă sufletul său în momentele importante ale vieţii sale şi "să împărtăşească gânduri, dureri şi bucurii". Chiar şi distanţa Roma - Buenos Aires a căzut cu schimbul de scrisori, telefoane şi mail. Pentru prima dată, s-au întâlnit cu opt ani înainte ca arhiepiscopul cardinal Bergoglio să devină papa Francisc. Şi, chiar şi după alegerea sa pe tronul pontifical, acest fir direct nu s-a întrerupt.

Care a fost prima impresie când l-aţi întâlnit pe Jorge Mario Bergoglio?

Ştiam despre el din relatările câtorva prieteni: un cardinal care trăia ca un călugăr, se scula la ora 4 pentru a se ruga, refuza orice mondenitate, circula în oraş cu mijloacele publice, nu dădea interviuri. Mă fascina această figură dar îmi punea şi supunere. Aşa de auster şi sever. În schimb, când l-am întâlnit personal, în octombrie 2005, în casa prietenilor Gianni Valente şi Stefania Falasca la Roma, am avut în faţa mea un om al lui Dumnezeu, desigur, dar care te punea imediat în mod incredibil în largul tău. Blând şi ilar. M-a întrebat dacă puteam să mă rog pentru el şi am simţit că nu era un formalism clerical. În timp ce aştepta ca să-i răspund, mă privea ca şi cum în acel moment răspunsul meu era pentru el cel mai important lucru din lume.

Cum s-a născut ideea acestei cărţi care "nu trebuia să fie o carte"?

Am ieşit la pensie în urmă cu un an şi simţeam datoria de a scrie câteva amintiri ale acestei întâlniri speciale cu cardinalul de atunci Bergoglio, înainte ca timpul să uzeze memoria. Mă gândeam la un jurnal destinat copiilor mei şi prietenilor mai apropiaţi. După aceea chiar unii prieteni citind aceste pagini mi-au spus că lectura le-a "făcut bine", că l-au înţeles mai bine pe Bergoglio. Şi m-au convins să-l public. Editorul, San Paolo, a crezut imediat în acest proiect.

Există un episod care vă leagă în mod deosebit?

Îmi amintesc cu un amestec de emoţie şi zâmbet primul telefon pe care mi l-a dat papa Francisc după alegere. Nu mă aşteptam ca să mă sune, având atâtea activităţi şi preocupări. Lucram în redacţie, la Borgo Sant'Angelo, trecuseră două zile de la fumul alb. M-am emoţionat, nu reuşeam să vorbesc. Am cerut scuze. "Termină de plâns, te aştept", mi-a spus el. Cu altă ocazie în care îi scrisesem destăinuindu-i un mare necaz, papa m-a sunat după câteva ore pentru a-mi spune cuvinte de mângâiere, de încurajare, de apropiere. Ziua următoare mi-a venit un plic alb cu scrisul său inconfundabil, mărunt. Pe spatele plicului era scris expeditorul: o singură literă, F, şi adresa, Casa Santa Marta, 00120 - Citt? del Vaticano. Înăuntru erau multe iconiţe cu sfântul Iosif şi sfânta Tereza a Pruncului Isus cu o rugăciune de mijlocire pentru cazurile în care se trăieşte o suferinţă deosebită.

Ce anume mărturiseşte acest ultim episod?

Atenţia sa de păstor, de preot. Pentru el sufletele vin înainte de orice alt lucru. Credinţa sa este una foarte simplă şi tradiţională. Rămân mereu fără cuvinte când citesc anumite comentarii care se referă la el şi îl prezintă ca un papă care nu vorbeşte niciodată despre Dumnezeu, un papă care aruncă în mare Tradiţia. Cel pe care l-am cunoscut este un papă care trăieşte dintr-o rugăciune tradiţională, din rozarii, din adoraţii euharistice, din devoţiune faţă de sfântul Iosif şi faţă de sfânta Tereza cea mică şi care se încredinţează rugăciunii. Acela este secretul său care-l face să trăiască în pace atâtea situaţii. Este secretul păcii sale interioare. Lucrul care mă impresionează mai mult este această pace a sa care nu-l abandonează chiar şi printre atâtea dificultăţi şi preocupări. Pentru mine este un mister cum reuşeşte să nu se streseze cu toate gândurile, dosarele complicate pe care trebuie să le examineze, ura şi mistificările pe care uneori le îndură. Originea acestei păci se află în credinţa sa care probabil, în mod paradoxal, este dimensiunea sa mai puţin reprezentată.

Ce locuri comune s-au răspândit despre papa Francisc?

La dreapta şi la stânga se priveşte mai mult la el ca la un papă politic. La dreapta pentru a susţine teza, absurdă, a unui papă care n-ar vorbi niciodată despre Dumnezeu ci numai despre imigraţi. La stânga pentru că se vede în el unul din puţinii lideri mondiali capabili să conteste valul suveranist, să apere demnitatea imigraţilor şi să conteste o "economie care ucide". Cum motive opuse se lasă astfel deoparte acel proprium al faptul de a fi papă, adică întărirea credinţei în Cristos. Însă Francisc ar fi incomprehensibil fără credinţa sa.

Cum s-a născut acel reportaj pentru Tg2 care schiţa profilul cardinalului Bergoglio, indicându-l ca papabil? Niciun alt jurnalist de televiziune din Italia n-a făcut acelaşi lucru...

Ca vaticanist voiam să înţeleg. Nu mă mulţumeam cu povestirea prevalentă din ziarele care relatau conclavul ca un derby dintre italianul Scola şi brazilianul Sherer. Simţeam printre cardinalii străini cu care conversam o puternic dorinţă de un papă non italian. Bergoglio era foarte stimat de cardinalii latinoamericani: putea fi el "surpriza" în caz de probabil impas între cei doi candidaţi despre care vorbeau ziarele. Când am propus reportajul excelentului meu redactor şef, m-a întrebat: "Suntem siguri că nu este la numărul 60 de pe listă?". Însă mi-a dat încredere şi a transmis reportajul. În momentul fumului alb eram cu el în direct şi când am auzit numele în latină Giorgio Mario am înţeles imediat că a fost ales Bergoglio. A sărit în sus cu adevărat. Am fost ca telejurnal singurii care l-am nominalizat pe Bergoglio.

În ce mod înfruntă papa Francisc provocările şi contestările aduse pontificatului său?

Papa spune adesea că provocarea cea mai angajantă pe care o are în faţa sa este întâlnirea finală cu Tatăl veşnic. A ajunge în faţa Lui cu inima senină şi conştiinţa cât mai mult posibil în ordine. Având în faţă acest orizont se simte liber să nu se îngrijească prea mult de condiţionările externe şi să urmeze drumul pe care în conştiinţă îl simte mai corect: dorinţa unei Biserici care să se asemene un pic mai mult cu Domnul său, deci aproape de oameni, liberă în faţa puterii, atentă faţă de cei mai săraci, capabilă să mărturisească adevărul şi blândeţea lui Cristos.

(După agenţia SIR, 29 februarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 534.