Consideraţie la duminica a 5-a de peste an - Anul A - 2020

Is 58,7-10; Ps 112; 1Cor 2,1-5; In 8,12; Mt 5,13-16

"Eu sunt lumina lumii, spune Domnul. Cine mă urmează va avea lumina vieţii" (In 8,12).

Duminica trecută am început să medităm Predica de pe Munte (PM), aşa se numeşte prima predică publică a lui Isus. Această predică a început cu "Fericirile" (cf. Mt 5,1-12), fericiri prin care Isus ni le-a prezentat ca pe însuşirile de caracter ale Tatălui şi ale lui, ca şi pe Legea fundamentală, "constituţia împărăţiei cerurilor" şi mai ales ca un caracter divin de dobândit pentru orice om care îşi doreşte fericirea împărăţiei cerurilor pe care el ne-a deschis-o atât de scump, prin viaţa, învăţătura, pătimirile, moartea, învierea şi înălţarea lui în gloria Tatălui, împărăţie pe care el ne-a descris-o ca locuire cu Dumnezeu şi ca pe o stare fără lacrimi, fără durere şi fără moarte (cf. Ap 21,3-4). la care este chemat orice om de pe pământ şi din orice timp şi fără nici o excepţie. Omul care doreşte această împărăţie a sa, împărăţie fondată de cele trei Persoane şi pe cele trei Persoane divine, trebuie să dobândească caracterul celor trei Persoane divine. Omul care va reuşi să-şi modeleze fiinţa după caracterul celor trei Persoane divine, devine cetăţean al acestei împărăţii, adică om de casă a lui Dumnezeu, concetăţean cu îngerii şi sfinţii (cf. Ef 2,18-20).

Pentru a dobândi caracterul lui Dumnezeu cel întreit şi unic, omul zămislit în păcat din cauza invidiei diavolului (cf. Înţ 2,24) şi din cauza păcatului lui Adam (cf. Rom 5,14), om supus morţii (cf. Rom 6,23), dar om care acum doreşte împărăţia cerurilor şi fericirea veşnică pierdută, după ce a cerut sprijinul celor trei Persoane divine, are nevoie acum de convertirea inimii şi de pocăinţă (cf. Mc 1,15), pentru a deveni o fiinţă nouă prin însuşirea caracterului divin (cf. In 3,3), caracter divin care produce în omul care şi l-a însuşit, sărăcia în duh, sărăcie în duh care la rândul ei este punct de sprijin şi punct de pornire pentru toate celelalte virtuţi (calităţi), care dau caracterul omului nou plămădit după caracterul lui Dumnezeu, caracter care arată omul nou devenit cetăţean al noii împărăţii cereşti, chiar începând din această viaţă.

Din sărăcia în duh, care este baza oricărui ajutor divin şi baza oricărei virtuţi, se naşte mai întâi plânsul pentru starea de păcat în care s-a aflat până acum; plânsul la rândul lui deschide apoi calea spre setea de dreptate care se găseşte numai în Dumnezeu şi pe care numai Dumnezeu o poate da prin credinţa în Cristos (cf. Rom 3,22). Ajungând la acest punct, omul devenit ucenic al împărăţiei cerurilor, începe să arate în sine caracterul lui Dumnezeu, caracter care constă în îndurare, blândeţe, curăţie şi pace.

Dar cum lumea neconvertită nu-l vrea pe Dumnezeu şi nici caracterul său, nu-l va vrea nici pe omul cel nou care a dobândit acest caracter divin, şi de aici vor apare respingerea şi persecuţia împotriva omului nou, împotriva creştinului bun, cetăţean al împărăţiei cerurilor (cf. Mt 5,11-12; Lc 21,12), aşa cum a apărut şi împotriva lui Isus (cf. In 15,20), omul divin care a coborât din cer pentru a ne aduce împărăţia cerurilor şi chemarea universală de a locui în ea.

Prin această calitate de cetăţean al împărăţiei cerurilor, de om al casei lui Dumnezeu cel întreit şi unic, şi de concetăţean al îngerilor şi sfinţilor (cf. Ef 2,18-19), creştinul bun care va locui pe pământ până la cea de-a doua venire a lui Isus şi până la răpirea pe nori pentru slava veşnică a cerului (cf. In 14,2-3; 1Tes 4,17), este acum chemat de Isus ca să dea mărturie despre el şi despre fericirile paradisului pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru el şi pentru toţi cei care îl iubesc pe el (cf. Mt 10,32; Lc 12,8).

Împlinind această chemare el va îndeplini pe pământ, asemenea lui Isus, rolul sării care va împiedica stricăciunea lumii să pătrundă în sufletele oamenilor lângă care va trăi sau va lucra şi va face să strălucească înaintea oamenilor înşelaţi de diavol prin păcat, lumina divină, lumina trăsăturilor morale ale caracterului lui Dumnezeu, începând cu cei din casa lui şi continuând cu toţi oamenii pe care îi va întâlni în munca şi activitatea lui (cf. Mt 5,13-16). Şi aşa din om în om, din localitate în localitate, din ţară în ţară şi din continent în continent, până la sfârşitul lumii, cei dornici de împărăţia cerurilor, fiecare generaţie va avea ocazia să o dobândească. Isus spunea: "Mâncarea mea este să fac voia Tatălui care m-a trimis" (cf. In 4,34). La fel ca Isus trebuie să spună şi creştinul devenit sare şi lumină prin dobândirea caracterului lui Dumnezeu. De ce? Pentru că ucenicul, omul salvat de Isus şi făcut moştenitor al împărăţiei cerurilor, este omul căruia Dumnezeu i-a încredinţat spre aducere la el şi la împărăţia sa pe toţi oamenii. Iată ce spune Dumnezeu în acest sens: "Dacă străjerul va vedea venind sabia, şi nu va suna din trâmbiţă, şi dacă poporul nu va fi înştiinţat, şi va veni sabia şi va răpi viaţa vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sângele lui din mâna străjerului" (Ez 33,6). Deci este obligatoriu pentru orice creştin care speră la desfătările împărăţiei cerurilor, să fie pentru oamenii din lume, sare şi lumină, sare care opreşte corupţia lumii şi lumină care arată calea cea bună, calea vieţii, aşa cum spune Isus astăzi (cf. Mt 5,13-16).

La moartea unei tinere cineva a sus aceste cuvinte: "Când era printre noi, era mai uşor să fii bun!" Oare se poate un elogiu mai bun? Eu cred că nu! Sfântul Bernard (1090-1153), un francez, spunea ca fără învăţătura lui Isus, reflectată din vieţile creştinilor, lumea nu are nici o atracţie şi nici un gust al veşniciei fericite. Fără Cristos lumea se corupe ca alimentele nesărate. Fără Cristos lumea umbla în întunericul viciilor şi al iadului, ca orbii.

Psalmul 112, psalmul responsorial de astăzi, ne spune că sunt unele persoane care se tem de veştile rele (v. 7). Oamenii care nu îl cunosc pe Dumnezeu şi bunătatea lui şi mai ales nu au prietenia cu Dumnezeu, se tem de veştile rele pentru că ei locuiesc ca într-un întuneric şi nu au siguranţa unde îşi pun piciorul. Pe când cei care îl cunosc pe Dumnezeu şi au prietenia lui, au picioarele pe stâncă (cf. Ps 40,2) şi fac să răsară peste cei care trăiesc în întuneric, lumina lui Dumnezeu. Iată două exemple biblice care lămuresc această situaţie: Împăratul Belşaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui şi a băut vin din vasele sfinte din templul din Ierusalim, vase pe care le-a furat tatăl său Nebucadneţar. Când a văzut scrisul de pe perete al mâinii nevăzute a dreptăţii divine, de teamă împăratul a îngălbenit, şi gândurile atât l-au tulburat, că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor, şi genunchii i s-au izbit unul de altul (cf. Dan 5,1-6). Ei bine, aşa cum spunea psalmul 112, prietenia cu Dumnezeu înlătură orice teamă: fie de oameni (v. 8) fie de evenimente neplăcute (v. 7). Inima celui care se încrede în Dumnezeu nu este tulburată de ceea ce se întâmplă (cf. Prov 1.33), este tare (v. 7), pentru că Domnul o susţine (v. 8), aşa cum a susţinut inima credinciosului Daniel în robia Babilonului, fie înaintea împăraţilor, fie în groapa leilor (cf. Dan 6,22), împărat şi supuşi care au văzut în Daniel lumina şi adevărul lui Dumnezeu şi au crezut în el (cf. Dan 6,25-27).

Iosue, este încă un exemplu al prieteniei luminoase cu Dumnezeu, prin care un popor a venit la credinţă. Iosue era în drum spre Ţara Promisă, când a fost anunţat că cinci regi din Canaan vin împotriva lui. Iosue nu s-a temut de ameninţarea lor, dar s-a încrezut în Domnul care i-a promis biruinţa şi i-a biruit; numai pe cei cinci, dar şi pe alţi regi până la treizeci şi unu (cf. Ios 12,1-22).

Psalmistul continuă spunând că o inimă încrezătoare în Domnul, este şi o inimă sensibilă şi plină de dragoste, căci cel drept este îndurător (v. 5), răspândeşte şi dă săracilor (v. 9). "Este plin de îndurare şi milos", aşa cum este însuşi Dumnezeu, tatăl său (v. 4). Iar această inimă sensibilă, îndurătoare şi plină de dragoste, este iarăşi o sare şi o lumină pentru cei care zac în întunericul păcatului.

Regele David care a scris acest psalm, o imagine profetică a lui Isus, după ce a adus Chivotul Domnului la Ierusalim şi a oferit jertfe înaintea Domnului, "a împărţit la tot poporul, la toată mulţimea lui Israel, bărbaţi şi femei, fiecăruia câte o pâine, o bucată de carne şi o turtă de stafide. Şi tot poporul a plecat întărit, fiecare la casa lui" (2Sam 6,18-19), exact cum a făcut şi Isus cu mulţimile care l-au urmat în pustiu pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu (cf. In 6,11), căci cel drept este milos (cf. Ps 111,4; Iac 5,11).

Toţi drepţii Vechiului şi Noului Testament, în frunte cu Isus, au fost şi sunt sare care opreşte stricăciunea lumii şi lumină care călăuzeşte spre împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa trebuie să fie orice creştin căruia Dumnezeu, ca unui supraveghetor al său, i-a încredinţat pe toţi oamenii. Însă au fost şi oameni falşi care chiar dacă împlineau fapte de sare şi lumină, nu le făceau spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, ci le împlinea spre satisfacerea egoismului şi patimilor lor. Aşa este cazul cu evreii din prima lectură care posteau şi mimau duhul zdrobit şi smerit plăcut lui Dumnezeu (cf. Is 57,15; 66,2), dar în realitate erau nişte contestatari ai dreptăţii şi iubirii lui Dumnezeu.

Din pregătirea noastră creştină bazată pe Biblie ştim că Dumnezeu nu se mulţumeşte numai cu simple forme de evlavie exterioare, nici cu simple declaraţii evlavioase (cf. Mt 7,21). Prin gura profetului Zaharia, Dumnezeu ne pune tuturor celor falşi o directă: "Cu adevărat, aţi postit pentru mine, chiar pentru mine?" (Zah 7,5). În spatele unor frumoase forme de evlavie şi numai de faţadă, ca în cazul oamenilor din prima lectură, cei falşi ascund multe lucruri rele, ca: împlinirea poftelor chiar şi în ziua sfântă a Domnului, duritate, egoism, contestări şi certuri (v. 3,4), judecăţi, critici şi ameninţări cu degetul (v. 9), flecării şi cuvinte deşarte (v. 13). Adevăratele exigenţe sau cerinţe ale lui Dumnezeu, atunci când postim şi chiar şi atunci când nu postim, sunt: să o rupem cu obiceiurile rele şi cu păcatul, cu aceste lanţuri care ne ţin sub puterea vrăjmaşului (v. 6; Dan 4,27). Cartea Proverbelor 18,13 ne aminteşte că mila divină este promisă numai acelora care îşi mărturisesc fărădelegile şi se lasă de ele. Numai când vom pune în practică dragostea sub toate formele sale şi în toate ocaziile care ni se ivesc, numai atunci vor avea parte de promisiunile divine. "Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău! Atunci, lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta se va arăta repede; dreptatea ta va merge înaintea ta şi gloria Domnului te va păzi din spate. Atunci îl vei chema pe Domnul şi el îţi va răspunde, vei striga şi el va zice: «Iată-mă!» (Is 58,7-10)"!

O sare care opreşte ca stricăciunea lumii să pătrundă în inimile şi vieţile oamenilor şi o lumină care conduce la Dumnezeu este şi smerenia vieţii, o altă faţă a sărăciei în duh, care se opune păcatului capital numărul unu, mândria vieţii, despre care dă mărturie lectura a doua (cf. 1Cor 2,1-5). Când Paul a fost trimis să predice evanghelia, el a făcut facă această lucrare de sare şi lumină cu o smerenie sinceră plăcută lui Dumnezeu. În ce priveşte stilul, el n-a predicat ca un orator păgân iscusit în arta de a mişca inimile oamenilor, deşi avea această capacitate, dar i-a lăsat Duhului Sfânt misiunea de a mişca inimile oamenilor, el mulţumindu-se de a predica modul în care Dumnezeu a mântuit lumea, prin suferinţele şi crucea lui Cristos. Atât de mult i-a plăcut cerului logica fericirilor în care a intrat Paul în predica lui cu smerenie, că Dumnezeu a scos întreaga cetate a corintenilor din stricăciunea şi întunericul păgânismului.

Toate exemplele biblice sugerate de lecturile biblice de astăzi prin care un om al fericirilor poate deveni sare şi lumină, cetate luminată pe munte şi nu lumină sub obroc, aş putea să le sintetizez în practica celor trei virtuţi teologale: practica sinceră a iubirii faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de întreaga creaţie; în viaţa trăită cu speranţa împlinirii veşnice, în ciuda lipsurilor, bolilor şi necazurilor prin care trecem; apoi prin credinţa arătată prin fapte evidenţiate în cinstea verbală, comportamentală, financiară, socială, care mişcă multe inimi spre Dumnezeu.

Creştinul sărac în duh, blând, milostiv, curat cu inima, flămând şi însetat de dreptate, făcător de pace şi persecutat pentru caracterul lui Dumnezeu din el, nu numai că are promisă o mare răsplată de fericire în ceruri, ci aduce cu sine şi un prinos de multe suflete la împărăţia lui Dumnezeu.

Să ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl nostru şi să spunem: Doamne, fă din noi toţi martori credibili ai Evangheliei tale, ca să dăm gust şi lumină lumii, în Duh şi adevăr, prin Cristos Domnul nostru! Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 989.