Ziua comemorării: amintirile artistului Kołodziej, primul prizonier de la Auschwitz

De Marco Calvarese

Ziua comemorării este ziua în care Adunarea generală a Naţiunilor Unite a ales să amintească holocaustul pentru că la 27 ianuarie 1945 era eliberat lagărul de exterminare de la Auschwitz. Un lagăr nazist complex realizat în Polonia, făcut operativ la 14 iunie 1940, în care prizonierii erau transportaţi cu trenuri şi, în primul convoi care a trecut de porţi, era şi Marian Kołodziej. Născut la Raszkow la 6 decembrie 1921, era un scoutist catolic care a încercat să se înroleze în armata poloneză din Franţa, dar a fost arestat de Gestapo drept conspirator şi expediat la Auschwitz în trenul inaugural. Experienţa sa este una foarte deosebită, de fapt Kołodziej, imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a devenit un vestit scenograf de teatru, căsătorit cu balerina Halina Słojewska, a realizat de două ori altarul unde Ioan Paul al II-lea a celebrat liturghia în timpul vizitelor în Polonia, şi timp de 50 de ani n-a vorbit niciodată cu nimeni despre experienţa sa de la Auschwitz. "Purtam o mască", sunt cuvintele sale în viaţă înainte de a muri la 14 octombrie 2009 la Gdansk, oraşul care i-a acordat titlul de cetăţean de onoare. Un scurtcircuit face să cadă masca artistului polonez, de fapt la 50 de ani după sfârşitul războiului este lovit de un ictus care îi readuce în memorie toate acele amintiri pe care a încercat să le înlăture şi, cu acestea, şi promisiunea făcută împreună cu colegii săi de detenţie, adică angajamentul de a povesti faptele trăite în cazul în care se va salva.

Paralizat pe jumătate, a început să deseneze ca exerciţiu de fizioterapie dar, mai ales, pentru a încerca să îndrepte amintirile sale în mici semne de creion, unicele pe care fizicul îi permitea, scrieri pe bucăţi de hârtie pe care după aceea le lipea singur pe toate împreună pentru a compune o imagine cu sens împlinit. Amintirile de la Auschwitz sunt, în mintea lui Kołodziej, ca vârtej pe care el îl îndreaptă într-un flux care capătă conotaţii de labirinturi. Tocmai pentru acest motiv expoziţia amintirilor sale ia numele de "Cliché al amintirii, labirinturile lui Marian Kołodziej" şi se află în micul sat Harmeze, în centrul de spiritualitate kolbiană gestionat de surorile misionare ale Neprihănitei. De la intrarea în expoziţie până la ieşire, se cufundă într-o instalaţie compusă după stilul unui labirint, unde scenele nu sunt secvenţiale, ci fac să se piardă orientarea celui care priveşte şi trăieşte o călătorie în amintirea artistului. Se urcă împreună cu el în acel vagon care l-a transportat la Auschwitz, printre fotografii şi desene care încearcă să-l întruchipeze pe cel care priveşte într-o stare de nelinişte care este numai preludiul a ceea ce îl aşteaptă odată ce se va opri trenul. Printre multele nume de naţionalităţi diferite scrise cu cretă pe pereţii de lemn, angajamentul luat cu mulţi ani în urmă şi tradus de cuvintele poetului Zbignew Herbert: "Te-ai salvat nu pentru a trăi, ai puţin timp, trebuie să dai mărturie". O serie de desene care pare infinită şi descrie bine starea de nelinişte a unei persoane care de la 7.30 dimineaţa la 10.00 seara petrecea tot timpul său pentru a desena, ca şi cum aceasta era pocăinţa pentru că a tăcut până în acel moment, dar şi rugăciunea sa pe care el însuşi o descrie, "pentru că fiecare semn pe care-l fac cu creionul este o rugăciune pentru toţi cei care au plecat în cenuşă".

"Aceasta nu este o expoziţie, aceasta nu este artă, sunt cuvinte cuprinse în desen. Vă rog să citiţi aceste cuvinte pe care eu timp de 50 de ani nu puteam să le spun", cuvintele trasate de acelaşi artist, care reprezintă refuzul de a apropia arta de un lucru teribil ca relatarea unei perioade dramatice ca aceea trăită de prizonierii din lagărele de exterminare. O apocalipsă creată de oameni care este explicată în diferite tablouri pe care se evidenţiază textul din sfântul evanghelist Ioan, "Iată am văzut o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, popoarele şi limbile", unde poarta iadului este trasată de scrierea "Arbeit macht frei" şi, în mulţimea de corpuri toate egale îngrădite unul peste altul, aşa cum se întâmpla în lagăr unde chiar pentru a dormi nu se putea alege o poziţie diferită de aceea a celorlalţi, iese în evidenţă figura părintelui Maximilian Kolbe, numărul 16670, cunoscut de Kołodziej chiar cu ocazia jertfirii vieţii sale pentru a o salva pe cea a lui Francisc Gajowniczek. Murdăria, foamea, durerea, frigul, suferinţa, moartea dar şi prietenia şi solidaritatea, toate acestea în operele artistului care nu ascunde intenţia de a rămâne om în acel lagăr care voia să-l transforme, făcându-l să întrebe în fiecare zi "unde este Dumnezeu?".

Un răspuns care pentru artist părea că poate să vină de la rugăciunile auzite de la persoane în timp ce erau torturate public, închise în cuşti sau răstigniţi de stâlpi pentru pedeapsă, dar şi din cuvintele lui Edith Stein, evreică, filozofă, carmelitană, martiră, care scria în ultima sa carte rămasă neterminată în scris dar încheiată cu existenţa sa în timp ce mână în mână cu sora, la 9 august 1942, intra în camera de gazare din Auschwitz, "Se poate dobândi o «Ştiinţă a Crucii» numai dacă se începe să se sufere cu adevărat de povara Crucii. Am avut convingerea intimă despre asta încă din prima clipă şi din adâncul inimii am spus: «Te salut, o, Cruce, unică speranţă»".

(După agenţia SIR, 27 ianuarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 673.