Pentru a întemeia şi a hrăni identitatea creştină

De Romano Penna

A fost cu adevărat oportună iniţiativa papei Francisc, care cu scrisoarea apostolică Aperuit illis a stabilit să dedice în fiecare an Duminica a III-a din Timpul de peste an celebrării şi divulgării Cuvântului lui Dumnezeu. Fraza latină provine din relatarea lui Luca despre discipolii din Emaus, pe care i-a însoţit Isus care "le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el" (Lc 24,27). Astfel este readusă în centrul atenţiei Sfânta Scriptură, care, deşi marcată de o hibridizare de sensuri şi de utilizări (cum scrie Ilvo Diamanti despre raportul italienilor cu Biblia), menţine oricum o funcţie de neînlocuit în întemeierea şi hrănirea identităţii creştine.

Deja Conciliul al II-lea din Vatican chiar echivalase dumnezeieştile Scripturi cu însuşi Trupul lui Cristos, pentru că "în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă iar pentru fiii Bisericii tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale" (Dei Verbum, 21): ca şi cum ar spune că nu ne putem lipsi de el! De aici invitaţia urgentă adresată tuturor credincioşilor să aibă acces larg la Scripturi şi pe baza traducerilor îngrijite ale textului biblic (nr. 22), pentru că însăşi teologia pe fundamentul Cuvântului "întinereşte de-a pururi" (nr. 24: semper iuvenescit). Acel capitol se încheia cu auspiciul ca tezaurul Revelaţiei, încredinţat Bisericii, "să umple tot mai mult inimile oamenilor" (nr. 26). Şi Dumnezeu ştie câtă nevoie este de acest lucru, dat fiind că, aşa cum scria Paul Claudel la sfârşitul anilor '40, deci înainte de Conciliu, catolicii respectă aşa de mult Biblia încât stau la o distanţă respectuoasă faţă de ea! Însă problema, dacă ne poate încuraja, se referă şi la fraţii noştri protestanţi, dat fiind că deja în urmă cu douăzeci de ani luteranul Gerd Theissen de la Universitatea din Heidelberg scria că "valoarea scăzută pe care o are Biblia... este semn al vitalităţii slăbite a protestantismului" şi recunoştea în schimb că o didactică deschisă a Bibliei poate să însemne că "odată cu Conciliul al II-lea din Vatican, în Biserica catolică Biblia a devenit simbolul unei teologii progresiste".

Dacă apoi ne concentrăm în mod specific asupra conceptului de "evanghelie", bazat pe acel "Dumnezeu pentru noi" manifestat în Isus Cristos (cf. Rom 8,31-39), rezultă în mod evident dimensiunea rodnică a cuvântului. De fapt, euangelion este prin natura sa o vestire, adică un eveniment de comunicare, deja din partea lui Isus (cf. Mc 1,14) şi apoi a apostolilor (cf. Fap 5,42); de aceea este caracterizat în mod esenţial de cuvântul rostit, care trece în cuvântul scris devenind un inevitabil punct de referinţă reperabil, conform limbajului lui Dante Alighieri, "în pieile sale vechi şi noi" (Paradisul 24,93), adică în Vechiul şi în Noul Testament. Desigur, nu se înţelege cuvântul ca fiecare exponent lexical, ci ca un întreg discurs cu destinaţie socială răspândită, deşi se ştie că şi fiecare cuvânt are importanţa sa, iar respectul faţă de el ar putea să fie exprimat şi cu gluma ironică a lui Umberto Eco, după care "social media dau drept de cuvânt la legiuni de imbecili"!

Desigur, şi tăcerea are importanţa sa, dar numai în relaţie cu cuvântul din care întocmai reiese ca şi cum ar ieşi dintr-un înveliş, aşa încât sfântul Ignaţiu de Antiohia îl defineşte pe Isus Cristos drept "cuvântul ieşit din tăcere" (Către magnezieni 8,2). Dintr-un punct de vedere religios, se poate spune foarte bine că este posibil să se ajungă la Divin pornind de la tăcerea elocventă a creaţiei şi a frumuseţilor sale, aşa încât într-un imn adus lui Dumnezeu, atribuit sfântului Grigore din Nazianz, se citeşte: "Tot ceea ce există face să se înalţe la tine un imn de tăcere" (PG 37, 507). Şi apostolul Paul recunoaşte posibilitatea de a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu folosind instrumentul raţiunii aşa cum fac filozofii (cf. Rom 1,19-20). Însă Dumnezeul din Evanghelie ajunge în mod inevitabil la noi numai cu cuvântul unei vestiri, cel mult surprinzător cum este întocmai euangelion (cf. 1Cor 1,18-25), a cărui originalitate, cum spune Blaise Pascal, este motiv de uimire pentru filozofi mai mult decât reuşesc ei cu filozofia lor să uimească persoanele obişnuite.

În Noul Testament, Paul este cel care mărturiseşte recurgerea mai amplă la termenul evanghelie, care tocmai graţie lui s-a impus în limbajul creştin. Şi el explică faptul că tot conţinutul vestirii este de caracter esenţialmente cristologic, voind să spună că evanghelia îl are pe Dumnezeu ca subiect împreună cu Domnul Isus Cristos, devenind astfel "evanghelia Fiului său" (Rom 1,9). Termenul are o evidentă sinonimie cu logos/"cuvânt", ai cărui primi martori au devenit "slujitori"/diákonoi (Lc 1,2) şi despre care Faptele Apostolilor spune că el "creştea" (Fap 6,7; 12,24; 19,20), aşa încât a primi evanghelia înseamnă a primi "cuvântul lui Dumnezeu" (Rom 9,6; 1Cor 14,36; Fil 1,14; 1Tes 2,13). Şi acest cuvânt trebuie mărturisit: "Dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9). Paul se joacă asupra termenilor gură-inimă, preluându-i din Dt 30,14 ("Acest cuvânt este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca să-l împlineşti"); ei îi permit să distingă şi în acelaşi timp să unească cele două dimensiuni ale credinţei, adică aproprierea internă şi proclamarea externă. În acelaşi timp, cei doi termeni dau posibilitate apostolului să precizeze că nu legea se mai află în gura şi în inima creştinului, pentru că acum ea este înlocuită de o mărturisire/homología cristologică. Atât în inimă cât şi în gură nu mai este legea, ci este Isus Cristos, la care de acum fac referinţă toate Scripturile, contrapunându-se atât negării cât şi indiferentismului.

De aceea Cuvântul rămâne central şi nu poate să fie suplinit de presupuse înlocuiri moraliste. De fapt, nu este suficient a da exemplul bun al unei vieţi cinstite şi eventual trăite cu iubire faţă de alţii, pentru că şi un păgân ca Marc Aureliu susţine că "suntem născuţi pentru cooperare/synergía" şi că de acea "aparţine sufletului raţional să-l iubească pe aproapele" şi chiar "să-i iubească şi pe cei care păcătuiesc" (Gânduri II,1; XI,1; VII,22). Aşadar trebuie specificată care este motivaţia comportamentului adoptat şi acest lucru este posibil prin cuvântul care întocmai dezvăluie sensul acţiunii, aşa încât această clarificare devine o atare mărturie încât este ea însăşi o formă de evanghelizare.

În definitiv, o apropiere riguroasă şi hrănitoare de textul sacru poate şi trebuie să se transforme într-o formă de slujire, corespunzătoare cu acea "slujire a Cuvântului" despre care vorbeşte Luca în Fap 6,4. Şi este o diakonía cu dublă dimensiune, în funcţie de cum se înţelege: ca o slujire care trebuie adusă Cuvântului însuşi, care se află mereu deasupra noastră, sau în sensul unui genitiv obiectiv deoarece însuşi Cuvânt trebuie servit Bisericii aşa cum se serveşte o mâncare substanţială, în loc de zeamă lungă ineficace. Cele două semnificaţii sunt complementare reciproc şi în mod fericit, aşa cum acelaşi Luca spune despre cei care au devenit "încă de la început slujitori ai Cuvântului". Slujind Cuvânt, se slujeşte şi comunitatea credincioasă în sensul că i se oferă o întreţinere cu adevărat tonifiantă.

Oricum nu trebuie uitată medierea eclezială în înţelegerea Scripturilor, nu numai pentru formarea canonului biblic însuşi, ci şi pentru bogăţia interpretării scripturistice variate atestate în tradiţie. Aşa încât, pe de o parte este adevărat ceea ce spune sfântul Ieronim, conform căruia "a nu cunoaşte Scripturile înseamnă a nu-l cunoaşte pe Cristos" (PL 24, 17). Dar este valabil la fel afirmaţia sfântului Augustin: "Eu cu adevărat n-aş crede în evanghelia, dacă nu m-ar provoca autoritatea Bisericii catolice" (PL 42, 176).

Dacă ne uităm bine, de aceste concepte puternice are nevoie societatea noastră "lichidă" (cum o numeşte Zigmunt Bauman), care riscă să se rătăcească în super-magazine labirintice, în care există numai nehotărârea utilitaristă a alegerii, sau a împotmolirii pe bancurile de nisip al litoralurilor aride. Aceste două imagini erau deja puse împreună de filozoful danez Soeren Kierkegaard, părintele existenţialismului modern, când cu un pic de pesimism scris în Jurnalul său: "Nava este în mâna bucătarului de bord şi ceea ce transmite megafonul comandantului nu mai este direcţia, ci ceea ce vom mânca mâine"!

Ei bine, tocmai aproprierea Cuvântului conferă în schimb creştinului valorile superioare ale unei direcţii sigure şi rezistente la orice vânt defetist.

(După L'Osservatore Romano, 26 ianuarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 477.