O reorientare morală împotriva armelor nucleare

Magisteriul Bisericii despre realitatea tragică a războiului, în lumina devastării atacului asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki

De Alessandro Gisotti

Există un înainte şi un după Hiroshima şi Nagasaki în istoria omenirii. Există un înainte şi un după bombardamentul atomic asupra oraşelor japoneze şi în modul în care Biserica, înainte de toate prin magisteriul pontifilor, priveşte la experienţa tragică a războiului. Devastarea anihilantă adusă de bombele nucleare obligă şi Biserica să reconsidere tema conflictului războinic cu o mentalitate nouă. De fapt, niciodată în istorie oamenii n-au avut la dispoziţie o armă capabilă să şteargă potenţial orice urmă umană pe faţa pământului. O astfel de situaţie inedită apasă în mod neliniştitor asupra inimii lui Pius al XII-lea care - în radio-mesajul din 24 august 1939 - a avertizat în mod profetic: "Nimic nu este pierdut cu pacea. Totul poate să fie pierdut cu războiul". În august după şase ani, la sfârşitul unui conflict care a răscolit planeta, acele cuvinte ale papei Pacelli asumă o nouă semnificaţie tragică. Într-adevăr, aşa cum demonstrează ceea ce s-a întâmplat cu bombardamentul nuclear american asupra lui Hiroshima şi Nagasaki, "totul poate să fie pierdut cu războiul".

Trec trei ani şi, în timp ce lumea deja se împarte din nou în două blocuri înarmate unul împotriva celuilalt, Pius al XII-lea destăinuie că un gând "apasă constant asupra sufletului nostru, precum şi asupra sufletului celor care au un adevărat simţ de umanitate". Este 8 februarie 1948, când papa îi primeşte pe membrii Academiei Pontificale de Ştiinţe. Lor şi în mod ideal oamenilor de ştiinţă din toată lumea le adresează o întrebare care nu ne-a mai abandonat după acea dimineaţă din 6 august 1945: "Ce nenorociri ar trebui să aştepte omenirea de la un viitor conflict, când s-a dovedit imposibil de oprit sau de frânat folosirea invenţiilor ştiinţifice mereu noi şi tot mai surprinzătoare?".

Umbra nenorocirilor evocate de Pius al XII-lea pare să se profileze în mod sumbru în octombrie 1962 când, în timpul crizei rachetelor din Cuba, Moscova şi Washington par la un pas de folosirea bombei atomice. Vor fi necesare treisprezece zile foarte lungi, care lasă omenirea cu suflarea tăiată, pentru a găsi o soluţie negociată. Preşedintele american Kennedy şi omologul rus Hruşciov se opresc la un pas înaintea abisului. Dacă fac asta este şi graţie lui Ioan al XXIII-lea care foloseşte orice mijloc pe care-l are la dispoziţie, de la rugăciune la diplomaţie, pentru a deschide noi spaţii de dialog. Viitorul sfânt recurge la Radio Vatican pentru a face în aşa fel încât cuvântul său de pace să ajungă cât mai departe posibil, să fie ascultat la Casa Albă şi la Kremlin. În radio-mesajul din 25 octombrie îndeamnă responsabilii naţiunilor să evite "ororile războiului" pentru lume. Un conflict ale cărui "consecinţe teribile nimeni nu le poate prevedea", tocmai din cauza bombelor nucleare.

Impresia provocată de acea criză va avea un impact puternic asupra papei Roncalli, care întăreşte convingerea necesităţii de a aprofunda şi a dezvolta doctrina catolică despre tema războiului şi a păcii. În aprilie 1963, Ioan al XXIII-lea va publica aşadar Pacem in terris. O enciclică pe care nu o adresează numai celor care cred ci, aşa cum se citeşte pe frontispiciul textului, şi "tuturor oamenilor de bunăvoinţă". Forţa documentului este tocmai în capacitatea de a argumenta că şi unul care nu crede poate să recunoască şi să primească. În era atomică, afirmă Ioan al XXIII-lea, este alienum a ratione, "străin raţiunii" să se creadă că războiul poate să fie utilizat "ca instrument de dreptate". Şi tocmai pentru acest motiv, oprirea cursei înarmărilor şi "dezarmarea integrală" sunt în schimb un obiectiv "reclamat de raţiunea dreaptă".

Paul al VI-lea preia ştafeta predecesorului său. Conduce şi încheie Conciliul al II-lea din Vatican şi îşi ia angajamentul pentru ca niciodată omenirea să nu mai trebuiască să îndure masacrul de la Hiroshima şi Nagasaki. Chiar într-unul din documentele fundamentale ale adunării conciliare, Gaudium et spes, se constată că acţiunile militare făcute cu arme nucleare depăşesc "limitele unei apărări legitime". Mai mult, încă o dată recurgând la raţiune, se notează că dacă ar fi utilizate pe deplin arsenalele atomice pe care le posedă marile puteri, "s-ar petrece distrugerea aproape totală a părţilor rivale". De aici, avertismentul papei şi al părinţilor conciliari care definesc "delict împotriva lui Dumnezeu şi împotriva umanităţii înseşi" orice război care "tinde în mod nediscriminat la distrugerea de oraşe întregi sau de regiuni vaste şi a locuitorilor lor".

Este vibrant apelul pe care papa Montini îl va ridica la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în discursul său istoric din 4 octombrie ]965. "Dacă vreţi să fiţi fraţi - afirmă viitorul sfânt - lăsaţi să cadă armele din mâinile voastre (...). Armele, în special cele teribile, pe care ştiinţa modernă vi le-a dat, încă înainte de a produce victime şi ruine, generează vise urâte, alimentează sentimente urâte, creează coşmaruri, neîncrederi şi propuneri triste". Şi, aşa cum făcuse deja cu ocazia călătoriei sale apostolice în India cu un an înainte, cere liderilor din lume reuniţi la Palatul de Sticlă să "transmită în folosul ţărilor în curs de dezvoltare măcar o parte din economiile care se pot realiza cu reducerea armamentelor".

Însă nu numai apeluri. Ca şi Ioan al XXIII-lea, şi Paul al VI-lea pune diplomaţia vaticană în slujba cauzei păcii şi a dezarmării nucleare. Deosebit de semnificativ, în acest domeniu, este rolul lui Agostino Casaroli care în 1971 zboară la Moscova pentru a duce documentul de aderare a Sfântului Scaun la Tratatul despre neproliferarea armelor nucleare. În afară de asta, viitorul cardinal secretar de stat va interveni la Adunarea specială a ONU despre dezarmare, în 1978, citind mesajul trimis de Paul al VI-lea. "Problema războiului şi a păcii - reafirmă Montini - se pune astăzi în termeni noi", deoarece pentru prima dată oamenii au la dispoziţie "un potenţial deosebit de capabil să elimine orice viaţă pe planetă". Pentru aceasta, dezarmarea devine un imperativ moral.

Ca şi predecesorii săi, şi Ioan Paul al II-lea se adresează cu predilecţie deosebită oamenilor de ştiinţă, amintindu-le primatul spiritului asupra materiei, valoarea progresului tehnologic care este cu adevărat progres dacă e în favoarea omului, nu împotriva lui. Astfel, în discursul rostit în sediul UNESCO la Paris, la 2 iunie 1980, Karol Wojtyła înalţă un apel pasionat invitându-i pe oamenii de ştiinţă să se arate mai puternici decât puternicii de pe Pământ. "Oameni de ştiinţă - este îndemnul său - folosiţi toată autoritatea voastră morală pentru a salva omenirea de distrugerea nucleară". Anul următor, papa "venit de departe" merge în Extremul Orient şi la 25 februarie 1981 vizitează Peace Memorial din Hiroshima. Aici, într-un loc care ca şi Auschwitz este un avertisment nepieritor pentru omenire, adresează un discurs memorabil în care subliniază că dacă a aminti trecutul înseamnă "a ne angaja pentru viitor", "a aminti Hiroshima înseamnă a avea oroare de războiul nuclear".

Tot la Hiroshima - după vizita la Memorial şi întâlnirea cu hibakusha, supravieţuitorii de la atacul atomic - papa Wojtyła se adresează încă o dată oamenilor de ştiinţă şi pune accentul pe problema morală pe care o ridică însăşi existenţa armamentelor capabile să distrugă omenirea. Vorbeşte despre "criză morală" după bombardamentele atomice. Denunţă cu putere cursa înarmărilor întrebându-se dacă este "moral ca familia umană să mai continue în această direcţie". Papa lansează apoi "o mare provocare" celor mai strălucite minţi şi liderilor lumii. Provocare care, în cuvintele sale, "constă în a armoniza valorile ştiinţei şi valorile conştiinţei". "Viitorul nostru pe această planetă, expusă cum este riscului eliminării nucleare - avertizează Ioan Paul al II-lea - depinde de un singur factor: omenirea trebuie să realizeze o reorientare morală". În decursul pontificatului său lung, papa Wojtyła va denunţa de mai multe ori oroarea şi nesocotinţa unui război făcut cu arme de distrugere în masă. Va încuraja fără încetare eforturile pentru dezarmare, desfăşurând un rol recunoscut din punct de vedere istoric pentru sfârşitul "Războiului rece" şi al "echilibrului terorii" bazat tocmai pe strategiile de atac şi contraatac nuclear între Statele Unite şi Uniunea Sovietică.

Şi Benedict al XVI-lea nu ezită să amintească rana adâncă produsă întregii omeniri cu bombardamentele atomice. Susţine angajarea Naţiunilor Unite pentru o dezarmare progresivă şi crearea de zone libere de armele nucleare. Deosebit de semnificativ este ceea ce scrie în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii 2006 unde defineşte "funestă" şi "amăgitoare" perspectiva îmbrăţişată de acele guverne care "se bazează pe armele nucleare pentru a garanta siguranţa ţărilor lor". "De fapt, într-un război nuclear - afirmă Joseph Ratzinger - n-ar exista învingători, ci numai victime". După patru ani, la a 65-a aniversare a bombardamentului atomic, Benedict al XVI-lea îl primeşte pe noul ambasador japonez pe lângă Sfântul Scaun, Hidekazu Yamaguchi. "Această tragedie - afirmă el - ne aminteşte cu insistenţă cât de necesar este să perseverăm în eforturile în favoarea neproliferării armelor nucleare şi a dezarmării".

Eforturi care sunt reluate şi intensificate de papa Francisc pentru a evita ceea ce defineşte el "o sinucidere" a omenirii. Pontiful nu se zgârceşte cu energiile şi, pe urma trasată de predecesorii săi, devine şi promotor de iniţiative concrete. Este cazul întâlnirii din Vatican, în noiembrie 2017, care pune la aceeaşi masă exponenţi politici, câştigători ai Premiului Nobel şi oameni de ştiinţă pentru a căuta noi căi pentru a elibera lumea de armele nucleare. Un eveniment deosebit de relevant şi datorită momentului în care are loc: escaladarea tensiunii între două puteri atomice, Statele Unite şi Coreea de Nord. "Armele nucleare - declară el la deschiderea conferinţei - nu sunt numai imorale, ci trebuie să se considere şi un ilegitim instrument de război".

În decursul pontificatului, Jorge Mario Bergoglio aprofundează reflecţia asupra temei, ajungând la convingerea - exprimată în mai multe ocazii şi ultima dată în video-mesajul pentru poporul japonez în ajunul călătoriei apostolice - că folosirea armelor nucleare este imorală. Deja după o lună de la întâlnirea din Vatican despre dezarmare retratează problema, în conferinţa de presă în timpul zborului de întoarcere din călătoria în Bangladesh, şi afirmă că "suntem la limita legitimităţii de a avea şi a folosi armele nucleare". Asta, subliniază el, pentru că astăzi, "cu arsenalul nuclear aşa de sofisticat, se riscă distrugerea omenirii, sau cel puţin a marii părţi a omenirii". Cu cuvinte care par să fie un ecou ale lui Wojtyła la Hiroshima, Francisc se întreabă aşadar dacă este "legitim a menţine arsenalele nucleare, aşa cum stau" sau mai degrabă nu este "necesar să mergem înapoi".

Imaginea cea mai evocatoare a acestei angajări a papei Francisc pentru dezarmare, în aşteptare vizitei la Memorialele Păcii de la Hiroshima şi Nagasaki, fără îndoială este legată de fotografia copilului care are pe umeri frăţiorul mort în bombardamentul nuclear. O poză care îl impresionează profund pe Sfântul Părinte care spune să fie reprodusă pe o cartolină şi distribuită jurnaliştilor care-l însoţesc în călătoria spre Chile, în ianuarie anul trecut. "O astfel de imagine - destăinuie el - înduioşează mai mult decât mii de cuvinte". O imagine care, mai mult decât mii de cuvinte, interoghează conştiinţele şi reprezintă un avertisment imperativ pentru ca omenirea să nu trebuiască să mai experimenteze vreodată devastarea unui atac atomic.

(După L'Osservatore Romano, 24 noiembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 418.