Consideraţie la duminica a 33-a de peste an - Anul C - 2019

"Întăriţi-vă şi ridicaţi-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră" (Lc 21,28)

Din punct de vedere calendaristic, timpul în care suntem este sfârşit de toamnă când se strâng şi ultimele roade ale ogoarelor şi se face bilanţul productivităţii. Din punct de vedere al vieţii creştine, suntem la sfârşit de an bisericesc, iarăşi un timp de bilanţ, dar de bilanţ sufletesc. Din punct de vedere liturgic suntem la sfârşit de activitate pământească a lui Isus după Evanghelia sfântului Luca şi ne examinăm cu ce am rămas din acest itinerar. Iar vorbind din punct de vedere escatologic suntem de mult timp la sfârşitului timpurilor (cf. Evr 9,26), timp în care aşteptăm cea de-a doua venire a lui Isus în slavă, timp în care el va face bilanţul vieţii noastre, iar noi vom merge fiecare spre locul veşnic pe care ni l-am ales în timpul vieţii noastre.

În pericopa evanghelică de astăzi, Isus pornind de la darurile pe care unii le ofereau pentru templu şi apoi de la încântarea mulţimilor cu privire la templu, la ornamentele şi la podoabele lui, dar fără de a putea vedea goliciunea acestui templu lipsit slava lui Dumnezeu prin respingerea sa, Isus judecă diferit. Văzând interiorul acestui templu gol de slava lui Dumnezeu prin respingerea sa ca mântuitor, Isus îl compară cu "o peşteră de tâlhari" (cf. Lc 19,46). Şi nu numai atât, Isus profeţeşte ruina acestui templu plin de ornamentele oamenilor, dar gol de slava lui Dumnezeu şi anunţă că din el nu va rămânea piatră peste piatră care să nu fie dărâmată (cf. Lc 21,6).

Sfântul Paul spunea romanilor: "Fiindcă oamenii n-au căutat să-l păstreze pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor inadecvate" (Rom 1,28). Aici Paul se referă la ceea ce s-a întâmplat începând cu grădina Eden, când omul s-a separat de Dumnezeu în urma neascultării sale şi a avut parte de toate tragediile care au urmat în viaţa lui datorită singurătăţii sale.

Istoria s-a repetat apoi cu poporul Israel. Dumnezeu i-a scos pe oamenii acestui popor din robia egipteană şi la poalele Muntelui Sinai a încheiat un "legământ" cu ei, legământ prin care Dumnezeu se obliga să fie Dumnezeul lor, să-i însoţească pe cale, să le ofere hrană şi protecţie, să le dea ţara Canaan, să locuiască cu ei în acea ţară şi să le dea acolo tot belşugul care izvorăşte din prezenţa sa. Iar ei se obligau să fie numai ai lui Dumnezeu, să nu se închine la alţi dumnezei ca în Egipt şi să trăiască după învăţăturile pe care li le-a dat la Sinai (cf. Ex 21-24). După ce au încheiat legământul şi au construit Cortul, Dumnezeu a coborât cu slava lui în Cortul acela şi i-a însoţit după promisiune până în Canaan. Când Solomon a construit Templul din Ierusalim, Slava lui Dumnezeu, reprezentând prezenţa lui, a coborât şi a umplut Templul.

Însă izraeliţii au încălcat ambele obligaţii: au devenit idolatri şi nu s-au ţinut de învăţăturile pe care li le-a dat Dumnezeu. În cele din urmă, imediat după anul 600 înainte de Cristos, profetului Ezechiel i s-a dat să vadă cum Slava lui Dumnezeu s-a ridicat din Templu şi a plecat din Ierusalim şi din ţară (cf. Ez 11,23). Fiindcă acum nu mai aveau cu ei Slava lui Dumnezeu au rămas fără apărare şi a venit regele Babilonului, Nebucadneţar, a cucerit Ierusalimul şi l-a dărâmat, a pârjolit toată ţara şi a dus poporul în robia babiloniană.

Şi iarăşi această istoria tristă s-a repetat. Cu Naşterea lui Isus slava lui Dumnezeu a coborât iarăşi între oameni (cf. Lc 1,78; 2,32), dar lumea nu a primit slava lui Dumnezeu prin Cristos (cf. In 1,11) şi cu toate minunile şi învăţăturile sale mântuitoare aduse din cer de la Tatăl ceresc, responsabilii Templului au respins darul lui Dumnezeu prin Isus pe care l-au dat la moarte (cf. Lc 24,20), izgonindu-l iar pe Dumnezeu din mijlocul lor. Gol de prezenţa lui Dumnezeu prin Cristos, templul, Ierusalimul şi ţara au fost devastate de romani în anul 70, iar populaţia ţării a fost risipită pe toată faţa pământului.

Acum, după învierea lui Isus din morţi şi după Botezul nostru, Isus, slava lui Dumnezeu, a coborât iarăşi din cer şi locuieşte acum în inimile oamenilor ca într-un templu. Iar dacă cineva va goli şi acest templu de Slava lui Dumnezeu prin păcat, Dumnezeu îl va părăsi, iar urmările vor fi mai grave: "Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt" (1Cor 3,16-17). În acest sens, distrugerea templului din Ierusalim şi împrăştierea populaţiei lui, a fost o imagine profetică a pierzării celor necredincioşi.

Încă din capitolul 12, Isus avertizează şi încurajează oamenii mai dinainte cu privire la aceste timpuri grele de pe urmă (cf. Lc 14,15; 12,11-12). Apoi în capitolul 17, Isus îi previne pe ucenici cu privire la pedepsele neaşteptate care pândeau Israelul şi lumea din cauza respingerii sale (cf. Lc 17,22-37), respingere pe care şi astăzi mulţi oameni au temeritatea să o facă. Dar Domnul ştie întotdeauna să-i deosebească pe cei care-i aparţin, spunându-le: "Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele" (Lc 21,19). Acest îndemn ne priveşte pe toţi. De aceea, sfântul Iacob ne îndeamnă: "Fiţi deci îndelung-răbdători, fraţilor, pentru că venirea Domnului este aproape" (Iac 5,7-8). Dumnezeu este răbdător (cf. Lc 18,7) şi doreşte ca şi copiii lui să aibă aceleaşi trăsături de caracter.

Luca, în capitolul 21, versetele 20-21, descrie "ad-litteram", într-un mod anticipat, distrugerea Ierusalimului de către romani, care urma să aibă loc în anul 70. După ce vor fi împresurat o primă dată cetatea, armatele atacatoare ridică asediul, aparent fără nici un motiv şi pleacă înspre nord. Aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu, pentru ca cei care au ascultat şi au pus la inimă cuvintele lui Isus să poată pleca şi să scape de distrugerea iminentă. Atunci creştinii, amintindu-şi de cuvintele Domnului, profită de acest răgaz pentru a părăsi cetatea în grabă, înainte ca legiunile romane să revină ca s-o cotropească şi s-o distrugă complet.

Când vechiul popor ales a pornit spre Ţara Canaanului, ţară în care curge lapte şi miere, Dumnezeu i-a pus în faţă două alternative: binele şi răul, viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul: "Iată, pun astăzi înaintea ta viaţa şi binele, moartea şi răul! Aduc ca martori împotriva voastră astăzi cerul şi pământul: am pus înaintea voastră viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi descendenţa ta, iubindu-l pe Domnul Dumnezeul tău, ascultând glasul lui şi alipindu-te de el! Căci el este viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Dumnezeul tău l-a jurat lui Abraham, lui Isaac şi lui Iacob că li-l va da" (Dt 30,15.19-20). Dar când ne uităm în Biblie vedem că din cei şase sute de mii de bărbaţi porniţi de Dumnezeu spre Ţara Făgăduinţei, Canaanul (cf. Ex 12,37), numai doi au ajuns la destinaţie: Iosue şi Caleb (cf. Num 26,65; 32,12).

Când noul popor ales, Biserica, a pornit pe drumul veşniciei, spre ţara paradisului ceresc unde Dumnezeu va locui împreună cu oamenii, unde Dumnezeu: "va şterge orice lacrimă din ochii noştri, iar moarte nu va mai fi, nici plâns, nici ţipăt, nici durere" (cf. Ap 21,3-4), Isus Cristos a spus: "Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. De n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc». Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu" (In 14,1-3). "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (In 11,25-26) şi apoi a adăugat: "Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte, iar cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi revela lui. Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el" (In 14,21.23). Într-o zi cineva curios l-a întrebat pe Isus câţi dintre cei porniţi pe drumul veşniciei vor ajunge în paradis. Iar Isus a răspuns tuturor oamenilor: "Daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustă" (cf. Lc 13,23-25), adică prin el care este "poarta oilor" (cf. In 10,9) şi care este singura poartă de intrare la Tatăl ceresc (cf. In 14,6).

După cum ştim din pregătirea noastră creştină, venirea lui Isus a împărţit lumea în două categorii: oameni care iubesc venirea şi mântuirea sa în lume (cf. 2Tim 4,8) şi oamenii care nu iubesc venirea şi mântuirea sa în lume. Şi vom aborda cea de-a doua venire a lui Isus din prisma celor care iubesc venirea şi mântuirea lui Isus în lume. De aceea spunem pe baza liturgiei Cuvântului din această duminică că, chiar dacă ziua venirii Domnului pentru judecată "va arde ca un cuptor" (Mal 3,19), toţi cei care au crezut în Isus învierea şi viaţa, toţi cei care au păzit poruncile lui care nu sunt grele (cf. In 14,21; 1In 5,3), toţi cei care nu au umblat în neorânduială, toţi cei care au muncit zi şi noapte, toţi cei care n-au mâncat pâine pe degeaba, tot cei care nu au fost povoară nimănui, toţi cei care au lăsat un exemplu bun (cf. 2Tes 3,7-9), toţi cei care au îndurat persecuţie de la cei răi şi chiar de la familiarii lor, fără să defecteze de la credinţă, dar dând o mărturie bună pentru Isus (cf. Lc 21,12-19), cu un cuvânt, toţi cei care au iubit venirea şi mântuirea lui, nu au de ce a se teme, nici de venirea lui ca judecător şi nici de evenimentele care vor preceda venirea lui: războaie, revolte, cutremure mari, foamete, epidemii, fapte înfricoşătoare şi semne mari din cer (cf. Lc 21,9-11), ba chiar sunt chemaţi să se întărească şi să-şi ridice capul căci izbăvirea lor este aproape (cf. Lc 21,28), căci pentru ei "va străluci soarele dreptăţii, iar vindecarea va veni pe aripile sale" (Mal 3,20).

Pentru cei nedrepţi, pentru cei care n-au iubit venirea şi mântuirea lui Dumnezeu, pe toţi cei mândri şi care au săvârşit nelegiuirea, toate aceste evenimente vor fi înspăimântătoare, căci îi va arde ca un cuptor şi ei vor fi ca pleava şi nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură (cf. Mal 3,19).

Pentru toţi cei drepţi care au iubit venirea şi mântuirea lui Isus, au crezut în învierea lui şi i-au păzit poruncile, toate aceste evenimente finale vor fi ca o "parolă" care le vorbeşte de izbăvirea şi mântuirea lor apropiată, ca o "auroră" care vesteşte apropiata ivire a "Soarelui dreptăţii", ca un "cânt divin" care vine să le însoţească intrarea lor triumfală în patria veşnic fericită a paradisului. De aceea, cei drepţi nu numai că nu se tem de toate aceste manifestări glorioase ale venirii Domnului, dar chiar îşi ridică capul şi privesc spre ele, le aşteaptă şi se bucură de arătarea lor, căci Cel care vine le va răsplăti statornicia în bine şi le va mântui sufletele (cf. Lc 21,19).

Sfârşitul anunţat de Isus va fi un nou început pentru toţi cei drepţi, va fi o inaugurarea a unei ere noi unde vor trăi adevărata viaţă fericită. Va fi epoca finală când Dumnezeu suveranul absolut, îi va lua pe cei buni şi fideli pentru a trăi veşnic cu el. Iar pentru cei răi va fi nu numai sfârşitul nelegiuirilor lor, ci şi pedeapsa răutăţilor lor. Practic ei vor merge singuri acolo unde au ales în timpul vieţii, căci Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni contra voinţei lui.

Psalmul responsorial de astăzi, 98, ne spune că alături de noi mai aşteaptă răscumpărarea şi întreaga lucrare a mâinilor lui Dumnezeu, care a fost afectată şi umbrită de păcatul primilor oameni: cosmos, pământ, munţi, ape, faună, floră (cf. Rom 8,22). De aceea psalmistul cheamă la bucuria revenirii Domnului în glorie, întreaga lucrare a mâinilor lui Dumnezeu. "Cântaţi Domnului o cântare nouă" (Ps 98,1). Cântarea cea nouă este aceea care-l are ca temă pe Cristos în manifestările gloriei sale. În zorii Împărăţiei sale, atunci când Dumnezeu îşi va face cunoscută mântuirea şi îşi va descoperi dreptatea, acest imn va fi intonat în cer, toate făpturile îi vor răspunde în ecou şi la unison într-o bucurie universală şi vor cânta bunătăţii lui Dumnezeu: "Domnul împărăţeşte!" De această cântare vor vui marea şi tot ce cuprinde ea, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea! Toate râurile vor bate din palme şi munţii vor tresălta de bucurie în faţa Domnului care vine să judece întreg universul şi să-i facă dreptate contra diavolului şi morţii care au molestat-o nedrept (cf. Ps 98,7-9).

În anul 1833, a fost o mare ploaie de stele care a înspăimântat întreaga Scoţie. În acea noapte mulţimea a alergat în toate părţile din cauza groazei. Atunci o femeie credincioasă a strigat către fiul ei: "Charles, scoală-te, căci vine Domnul pe nori!" Auzind aceste cuvinte, fiul a sărit din pat şi a început să strige de bucurie: "Vino, Doamne, Isuse!" (Ap 22,20). "Eu sunt gata de răpirea pe norii cerului" (1Tes 4,17). Şi au început să cânte de bucurie: "Aş vrea să zbor mai sus de nori, mai sus de zări, mai sus de stele. Aş vrea sa-ajung la Domnul meu în ţara dorurilor mele!" Oare noi acum suntem gata să-l întâmpinăm cu bucurie pe Isus venind pe norii cerului? Dacă nu, să grăbim convertirea şi pocăinţa, căci aşa cum spune cântarea creştină: "Ce frumos va fi atunci când vom sta în ceruri sus împreună cu sfinţii Domnului. Orice lacrimă din ochi ne-o va şterge chiar Isus, vom vedea strălucirea cerului!" Amin!

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 33-a de peste an. Predici la Radio Iaşi (17 noiembrie)

lecturi: 986.