Dacă sfântul Francisc se regăseşte în haiku Ryōkan

Spiritualitate occidentală şi orientală

De Mario Tarcisio Canducci

În 2001 era a 170-a aniversare a morţii lui bonz Ryōkan (1758-1831), cunoscut ca poet, caligraf şi mai ales datorită experienţei sale religioase singulare trăite în secta budistă Sōtō, care este una dintre cele mai vechi din Japonia. Graţie acestui eveniment, s-au înmulţit studiile dedicate ilustrului călugăr, au fost organizate congrese şi, la Niigata, capitală a regiunii native a lui Ryōkan, s-a ţinut o dramă Nō intitulată „Nichirin Getsurin”, adică „Soarele Luna”: cu sensibilitate franciscană s-ar putea spune „Fratele Soare Sora Luna”. Cu ocazia călătoriei pontifului în Orient, pentru a favoriza înţelegerea culturii japoneze şi schimburile religioase între budism şi creştinism, un franciscan minor conventual care de 55 de ani lucrează ca misionar în Japonia (îndeosebi în Dieceza de Niigata) a scris următorul articol despre consonanţele care apropie Ryōkan de sfântul din Assisi.

Ryōkan a fost primul născut al unui preot şintoist (Kannushi) care ocupa şi funcţia, să spunem aşa, de primar al micului oraş Izumozaki, în regiunea Niigata, portul cel mai apropiat de insula Sado. Mama sa provenea din acea insulă pe care el a cântat-o după aceea în poeziile sale. Ryōkan a încercat să meargă pe urmele tatălui, intrând în viaţa politică din localitatea natală, însă unele experienţe amare l-au făcut să reflecteze profund asupra semnificaţiei vieţii. A fost tulburat, de exemplu, de faptul că n-a reuşit să găsească soluţie la o luptă între agricultori şi militari. Aşa cum a fost impresionat interior de o relaţie amoroasă care s-a terminat într-o despărţire dureroasă.

În acest moment Ryōkan a început iniţierea sa în secta budistă Sōtō întemeiată, în timpurile sfântului Francisc, de vestitul maestru Dōgen. Un drum spiritual lung şi o călătorie reală l-au dus până în regiunea Okayama în sud-vestul lui Kyōto. La templul din Entsuji, Ryōkan a devenit discipol al bonzului Kokusen. Acesta, la sfârşitul perioadei de iniţiere a elevului, ca semn de maturitate pe calea lui Buddha, i-a înmânat un baston făcut cu o ramură de glicină, obiect pe care el l-a păstrat cu gelozie toată viaţa.

În acest moment Ryōkan a decis să se întoarcă în localitatea natală, unde şi-a petrecut întreaga existenţă ca bonz fără danka (adică, preot fără parohie). Nu celebra rituri şi nici nu ţinea predici dar, învelit într-o haină săracă, voia cu viaţa sa simplă să fie o predică vie, foarte asemănător, în asta, cu sfântul din Assisi. Purta în bandulieră o traistă făcută din stofă de lână unde păstra toate averile sale: o cutiuţă cu câteva pensule, cerneală, hârtie săracă pe care scria poemele sale Haiku şi un castron pentru a cerşi orez.

La Izumozaki, Ryōkan şi-a stabilit locuinţă într-o colibă numită Gogoan pe văile muntelui Kogami. Mergea pe cărările printre orezăriile degradante spre Marea Japoniei şi în câmpia Echigo. Se oprea pentru a privi florile şi viaţa insectelor. Aşezat, se desfăta cu vederea insulei Sado care plutea în focul apusurilor deasupra mării. Îi plăcea să dialogheze şi să se joace îndeosebi cu copiii, dar nu refuza prietenia oricărei persoane cu care vorbea despre lucrurile simple ale vieţii şi despre suferinţe, rămânând, uneori, la sake, băutură alcoolică făcută cu orez fermentat.

Sărăcia sa, deşi nu era motivată de sărăcia lui Isus gol pe cruce, pe care probabil că Ryōkan nu l-a cunoscut niciodată, era foarte asemănătoare cu aceea a sfântului Francisc.

Sunt vestite poeziile în care el cântă dorinţa de dezlipire totală de lucruri şi bogăţia interioară care derivă din asta. De exemplu, se poate defini un adevărat „florilegiu franciscan” acel foarte scurt Haiku în care el descrie reacţia sa când seara, întorcându-se la Gogoan, şi-a dat seama că un hoţ a luat din colibă toate puţinele sale bunuri. „Şi totuşi hoţul n-a luat luna încadrată în fereastra din cămăruţa mea”.

În Japonia este cunoscută şi studiată şi relaţia lui Ryōkan cu călugăriţa budistă Teishinni (Tei shin înseamnă inimă fidelă), originară din oraşul Nagaoka. Un raport început când Ryōkan avea 70 de ani şi călugăriţa avea treizeci de ani.

Nobuo Ichikawa, un vestit scriitor în special de opere literare pentru copii, a dat la tipar un amplu volum despre întâlnirea şi drumul spiritual al lui Ryōkan şi Teishinni. Experienţa religioasă şi idealurile exprimate în viaţa zilnică şi în producţia poetică a celor doi călugări le-au contopit într-o singură entitate inimile lor, spiritualizând dependenţa-completarea masculină feminină. Fără îndoială, se poate recunoaşte şi în acest aspect asemănarea dintre Francisc şi Clara pe de o parte şi Ryōkan şi Teishinni pe de altă parte, deşi „dezlipirea în apropiere” a celor doi este mai evidentă în Francisc.

Prietenia dintre cei doi călugări budişti s-a întins timp de trei ani, până în momentul morţii lui Ryōkan, în 1831. Din schimburile lor de veşti şi mesaje poetice, ajungem să cunoaştem natura acestor întâlniri şi pasiunea puternică, bine controlată, a prieteniei care îi lega. Respectul profund faţă de natură - văzută cu ochi meditativ şi exaltată ca partener cu suflet nevinovat şi poetic - îi leagă pe Francisc şi pe Ryōkan, deşi au trăit în contexte istorico-geografice depărtate şi cu percepţii religioase destul de diferite (de exemplu, în budism nu există nici măcar ideea de Creator-creatură).

Ryōkan a simţit profund suferinţele populaţiei chinuite de cei puternici şi s-a bucurat de unele revanşe sociale. Însă pare că niciodată nu s-a făcut propagator de drepturi între părţile aflate în luptă. Cu toate acestea poporul l-a considerat foarte apropiat şi l-au iubit profund, mai ales graţie poeziei sale şi datorită acelei caligrafii care l-a făcut un mare maestru al Shodo, „Calea scrierii”.

În urmă cu optsprezece ani la Niigata, cu ocazia celei de-a 170-a aniversări a morţii bonzului, s-a ţinut în premieră mondială un spectacol Nō dedicat lui Francisc şi Ryōkan. Aşa cum se ştie, Nō este una din formele cele mai vechi şi clasice ale teatrului japonez. În el, cu dans şi gesturi foarte controlate şi solemne, se exprimă ceea ce în teatrele clasice se spune cu scenele din acţiune şi cu cuvintele. Drama, Nichirin Getsurin, este operă a lui Yuasa Yuuko, inspirată de scriitoarea Ishigami Jagolnitzer Michiko care în urmă cu câţiva ani a publicat un volum despre asemănările dintre Ryōkan şi Francisc. Şi această dramă Nō, deşi în noutatea sa, menţine particularităţile celei tradiţionale: este compusă din două părţi şi fiecare parte este subîmpărţită în patru capitole. Este util să se reparcurgă conţinutul său.

Un tânăr bonz Zen ajunge la Izumozaki de la Kyoto şi, în timp ce admiră apusul înfocat deasupra mării, cere unui locuitor din acel loc să-l conducă la locul natal a lui Ryōkan. Aici intră în scenă spiritele sfintei Clara şi al lui Teishinni. Ambele prezintă episoade din viaţa „sfinţilor”. Tânărul călugăr este uimit de asemănările care se evidenţiază în pofida depărtării în timp şi în spaţiu. În acest punct cele două femei îşi schimbă obiceiurile şi Clara îmbracă o haină simplă încinsă cu o funie. Cântă şi dansează după stilul Nō, simbolizând şi stilizând experienţa religioasă a sfinţilor lor.

După apariţia pe scenă a lui Sofia, figură a Duhului şi expresie a iubirii veşnice a lui Dumnezeu, şi iertarea lui Isus de pe înălţimea crucii, este interpretată cântarea Shalom. După aceea Clara prezintă lauda din Cântarea fratelui Soare şi, în sfârşit, cele două femei dansează împreună „dansul Iubirii Veşnice” între Occident şi Orient.

(După L’Osservatore Romano, 15 noiembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 401.