Consideraţie la duminica a 32-a de peste an - Anul C - 2019

2Mac 7,1-2.9-14; Ps 17; 2Tes 2,16-3,5; Ap 1,5b.6b; Lc 20,27-38

"Isus Cristos este primul născut dintre cei morţi; lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor" (Ap 1,5-6)!

Fariseii şi saducheii, mereu potrivnici lui Isus şi învăţăturii lui divine şi mântuitoare, sunt exponenţii a două tendinţe religioase care au existat în toate timpurile şi există şi astăzi, pe de o parte formalismul legalist, ataşat de tradiţii şi basme (cf. 2Tim 4,4), iar pe de altă parte, opusă acesteia, raţionalismul (sau modernismul exclusivist) care pune la îndoială şi chiar neagă Cuvântul şi adevărurile fundamentale (cf. Rom 1,22).

Fariseii şi saducheii oameni oneşti şi credincioşi la începuturile lor au devenit potrivnici lui Dumnezeu şi mântuirii oamenilor. Fariseii erau nişte oameni "curaţi" şi studioşi ai Bibliei ce căutau să explice şi să implementeze Legea în popor. Saducheii proveneau dintre marii preoţi şi dintre conducătorii stimaţi ai poporului, oameni orientaţi numai spre cele spirituale, ca fondatorul lor preotul Sadoc. Biblia spune: "Rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani, iar cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă" (1Tim 6,10). Ei bine tocmai aici au păcătuit aceşti oameni oneşti la început şi au rătăcit de la credinţă şi din grupuri utile pentru popor au devenit "secte", grupuri nocive pentru credinţa poporului. Saducheii au devenit materialişti care nu credeau nici în îngeri, nici în demoni; nu credeau în viaţa veşnică, darămite în judecată şi înviere. Nu aşteptau pe Mesia şi credeau că Legea trebuia adaptată vremurilor moderne şi stării curente de cunoştinţe. Iar fariseii, deşi buni învăţători, au devenit un exemplu rău. Acest fenomen straniu se întâmplă şi astăzi cu orice preot sau laic onest care a devenit "iubitor de bani".

Este interesant de observat faptul că nu există în toată Scriptura nici o relatare care să ni-l înfăţişeze pe vreun saducheu venind la Cristos pentru mântuire. Un fariseu pe nume Nicodim a fost mântuit (cf. In 3,1-2), iar în Fapte 6,7 citim că: "o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă".

Văzând că fariseii nu reuşit să găsească ceva împotriva lui Isus ca să-l dea la moarte, prin capcana "birului către cezar", saducheii care spun că nu este înviere şi care negau existenţa minunilor, duşmanii mari ai lui Isus şi apoi ai creştinilor (cf. Fap 4,1), se apropie şi ei de Isus cu o capcană şi îl întreabă ceva legat de căsătoria între cumnaţi, de "Legea Leviratului" (de la latinescul "levir" care înseamnă cumnat): "Învăţătorule, Moise a zis, «Dacă un om moare fără să aibă copii, fratele său trebuie s-o ia în căsătorie pe soţia lui şi să-i ridice urmaşi fratelui său» (Dt 25,5). Iată că printre noi erau şapte fraţi. Primul s-a căsătorit şi apoi a murit şi, pentru că nu avea urmaşi, a lăsat-o pe soţia lui fratelui său. La fel s-a întâmplat şi cu al doilea şi cu al treilea şi aşa cu toţi şapte. Ultima dintre toţi a murit femeia. Deci, la înviere, soţia căruia dintre cei şapte va fi ea? Pentru că toţi au avut-o" (Mt 22,24-28).

Capcana întinsă de saduchei lui Isus i-a servit lui Isus şi nu lor, căci ei s-au făcut de râs în faţa oamenilor cu întrebarea şi cu răspunsul dat de Isus (cf. Ps 40,14). Isus urcase la Ierusalim ca să moară pentru mântuirea celor care vor crede în el (cf. In 11,25). Cu ocazia aceasta Isus lămureşte că el va muri şi va învia, căci putere are să-şi dea viaţa şi putere are să o ia înapoi (cf. In 10,18), pentru că este plin de "slava Tatălui" (cf. Rom 6,4) şi de "puterea Duhului Sfânt" (cf. Rom 8,11) şi apoi că putere are să dea învierea şi viaţa veşnică celor care vor crede în el (cf. In 6,47).

Apoi răspunde cu autoritate la întrebarea lor, spunându-le lor şi tuturor celor care vor fi ispitiţi să gândească la fel, că taina căsătoriei este numai pentru pământ, pentru timpul cât oamenii vor muri ca "plată a păcatului" (Rom 6,23), pentru timpul cât este nevoie pentru a perpetua viaţa şi pentru a asigura numărul de aleşi voiţi de Dumnezeu pentru a locui veşnic cu el în paradis. Când va reveni Isus şi când va veni viaţa cea nouă din cer, unde oameni nu vor mai muri, atunci cei "consideraţi vrednici să dobândească lumea cealaltă şi învierea din morţi, nu se vor însura şi nici nu se vor mărita pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii" (Lc 20,35-36). Singura vrednicie pe care o pot avea păcătoşii este vrednicia pe care le-o acordă Domnul Isus Cristos. "Vrednici" sunt socotiţi cei care se judecă pe ei înşişi, care-l acceptă şi-l proclamă pe Cristos ca Domn, recunoscând că lui îi aparţine toată vrednicia. Datorită acestei credinţe mulţi bărbaţi şi multe femei aleg să trăiască necăsătoriţi şi în continenţă anticipând încă de pe pământ viaţa îngerească din paradis. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească (cf. Mt 19,12).

Şi pentru saducheii raţionalişti care pun la îndoială adevărurile veşnice doar pentru că nu le pot pricepe, căci mintea umană este limitată de acţiunea destructivă a păcatului, Isus le aduce argumentul învierii morţilor chiar şi numai din cele cinci cărţi ale Bibliei pe care le acceptau, numite "Pentateuhul". "Iar că morţii învie, o arată şi Moise în relatarea despre rug, când îl numeşte pe Domnul «Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob». Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii, întrucât toţi trăiesc pentru el" (Lc 20,37-38; Ex 3,6).

În psalmul responsorial 17 de astăzi, David, o imagine profetică a lui Isus, este atacat adesea de duşmani, dar îşi revărsă sufletul în cereri călduroase adresate lui Dumnezeu, cel care salvează pe cel neprihănit. David apelează la Dumnezeu ca să-l îndreptăţească în faţa duşmanilor lui şi îşi afirmă încrederea că rugăciunea sa va fi ascultată. El se roagă să fie susţinut într-o lume rea şi cugetă la satisfacţia lui finală când îl va vedea pe Dumnezeu faţă în faţă. Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că aici: "Psalmistul pare a-i spune lui Dumnezeu că poate să le dea celor răi toate bunurile materiale din belşug; el nu are altă dorinţă decât pe Dumnezeu însuşi".

Iar acum să aplicăm pericopa evanghelică şi psalmul 17 la noi, la noi pe care lumea cu mentalitatea ei raţionalistă şi consumistă, ne vrea blocaţi, nu deschişi spre o altă lume, nu ne vrea liberi, ci sclavi ai limitelor sale. Răspunsul lui Isus şi cel al lui David, ca bătaia unor aripi ne înalţă către cer şi ne ţine departe de subtilităţile pământeşti care vor să ne ascundă cele cereşti. Vom vedea acest adevăr analizând două ipoteze:

Să ne mai imaginăm că pentru un delict pe care nu l-am săvârşit am fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Nu există nici un om şi nici o speranţă să fim eliberaţi. Viitorul pare întunecat şi nu putem face nimic în acest sens. Dar tocmai când nu mai vedeam nici o speranţă, iată că apare cineva are puterea de a ne elibera şi chiar a promis că ne va ajuta! Cum ne-am simţi? Pentru noi toţi, locuinţa morţilor este ca o închisoare. Orice am face, nu avem nici o şansă de scăpare. Totuşi, Dumnezeu are puterea de a ne elibera din această "închisoare". El a promis că "ultimul duşman pare care îl va nimic este moartea" (cf. 1Cor 15,26), că va înlătura moartea şi îi va şi readuce la viaţă pe cei ce au murit (cf. Ef 2,5), că cei "neputincioşi în moarte" vor trăi din nou (cf. Is 26,19). Biblia numeşte asta înviere. Ei bine, tocmai acest nu vor să-l înţeleagă saducheii şi lumea fără credinţă.

Şi iarăşi să ne imaginăm că fugim de un crud duşman. Este mult mai puternic şi mai iute decât noi. Este nemilos şi l-am văzut omorându-ne mai mulţi dragi de-ai noştri. Oricât de repede am fugi, el este mai iute decât noi şi n-avem unde şi cum să scăpăm. Dar, deodată, apare un salvator. Este mult mai puternic decât duşmanul nostru şi ne promite că ne va ajuta. Ce uşurare! Într-adevăr chiar suntem urmăriţi de un astfel de duşman. Biblia spune că moartea este un duşman (cf. 1Cor 15,16) şi "regina spaimelor" (Iov 18,14). Nimeni nu poate să scape de ea şi nici s-o învingă. Aproape toţi am văzut cum moartea ne-a răpit pe cineva drag. Însă Dumnezeu regele iubirii (cf. 1In 4,8) este mult mai puternic decât moartea (cf. Ct 8,6), regina spaimelor. El este salvatorul nostru. În curând, Dumnezeu îi va elibera pe oameni din închisoarea morţii, iar moartea nu va mai exista (cf. Is 25,8). De fapt, prin învierea sa (cf. Lc 24,6.34; Fap 2,24; 13,34-35), a demonstrat că poate învinge acest duşman înspăimântător, iar prin învierile realizate cu diferite persoane, ne promite că pe acest duşman înspăimântător îl va învinge şi pentru noi (cf. 1Cor 15,26). Mai mult decât atât, Dumnezeu va distruge moartea pentru totdeauna în iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 20,14). De aceea ne spune unuia fiecare dintre noi: "Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă, şi cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor! Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor" (Ap 1,17-18). Mai mult: "Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele şi va îndepărta ocara poporului noastră (cf. Is 25,7-8). Şi iarăşi: "Tu Doamne mă vei chema la înviere şi eu îţi voi răspunde, căci îţi va fi dor de lucrarea mâinilor tale" (Iov 14,13-15). Ce veşti extraordinare!

Şi veştile extraordinare continuă pentru toţi cei care au credinţă şi nădejde în Isus, căci el le-a spus tuturor ucenicilor săi fideli, "Mă duc să vă pregătesc un loc" (cf. In 14,2). Aceasta însemna că unii dintre ucenicii săi fideli aveau să trăiască înviaţi alături de el în cer. Câţi? Apostolul Ioan a menţionat "o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau, "Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie şi a Mielului" (Ap 7,9-10).

Şi acum să reţinem câteva versete biblice referitoare la înviere din lecturile biblice de astăzi: "Isus Cristos este primul născut dintre cei morţi; lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor" (Ap 1,5-6). "Cei consideraţi vrednici să dobândească lumea cealaltă şi învierea din morţi nu se vor însura şi nici nu se vor mărita" (Lc 20,35). "Tu, nemernicule, ne scoţi din viaţa prezentă, dar regele lumii ne va ridica la învierea vieţii veşnice pe noi, care murim pentru legile sale" (2Mac 7,9). "Când mă voi trezi, Doamne, mă voi sătura de chipul tău" (Ps 16,15).

Mântuit însemnă sfinţit; iar sfinţit însemnă pus deoparte pentru Dumnezeu şi pentru Evanghelie.

Răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, răspândirea evangheliei, răspândirea morţii şi învierii lui Isus (cf. Fap 17,3), era lucrarea pe care o încredinţase Dumnezeu apostolului Paul; el îşi împlinea cu multă scumpătate această slujbă care-i fusese încredinţată. La această slujbă unea cu el pe toţi aceia care aveau pe inimă răspândirea evangheliei. La lucrarea de răspândire a evangheliei este chemat fiecare creştin, chiar dacă n-ar avea nici un dar. Toţi, dar absolut toţi sunt chemaţi la această lucrare. Refuzul înseamnă trădare şi trândăvie.

În ministerul apostolatului său, Paul, ca şi David, ca şi Isus, ca şi noi, s-a confruntat şi cu "oameni răi" care nu-i împărtăşeau credinţa şi îl prigoneau pe el şi pe ceilalţi creştini. Mesajul său pentru creştinii persecutaţi este ca ei să se lase mângâiaţi de Domnul Isus înviat. Cu Domnul Isus înviat, creştinii persecutaţi găsesc puterea şi speranţa de care au nevoie pentru a rămâne neclintiţi în credinţă.

Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat prin har mângâiere veşnică şi o bună speranţă (cf. 2Tes 2,16). Apostolul Petru vorbeşte de o nădejde vie (cf. 1Pt 1,3). Multe nădejdi am îngropat noi. Noi avem o nădejde vie, o nădejde care trece dincolo de timp, oameni şi împrejurări: avem nădejdea că Domnul Isus va veni şi ne va lua la el în glorie (cf. Col 3,4), avem în noi nădejdea slavei lui Dumnezeu (cf. Col 1,27), avem nădejdea vom ieşi de acolo ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh (cf. 1Tes 4,17).

Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a iubit "să vă întărească în orice faptă şi cuvânt bun" (2Tes 2,17). Dar ce este "orice faptă bună"? Pentru Dumnezeu nu este bună decât fapta care iese din credinţă. Credinţa fără fapte este moartă, dar şi faptele fără credinţă tot moarte sunt (cf. Iac 2,26). Cea mai bună faptă bună şi cel mai mare dar pe care i-l putem face cuiva este vestirea Evangheliei învierii şi a mântuirii. Dar ce este "orice cuvânt bun"? Am putea înţelege mai bine dacă am citi un alt cuvânt, care spune aşa: "Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor ce-l aud" (Ef 4,29). "Cuvânt stricat" este cel pronunţat când dai la o parte pe Cristos şi dai astfel drumul gurii la rău. Domnul Isus doreşte ca atunci când ucenicii lui vorbesc, să vorbească un cuvânt care să zidească şi să facă bine celui ce-l aude: "Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har şi dreasă cu sare" (Col 4,6).

La 17 noiembrie 1976 a fost asasinat la Milano adjunctul poliţiei stradale, Giovanni Ripani. În buzunarul lui Giovanni Ripani s a găsit o cărţulie ponosită în care erau scrise maxime şi rugăciuni. Pe ultima pagină Giovanni Ripani a scris cu mâna lui chiar în ziua asasinatului: "Eu mă încred în pătimirea, moartea şi învierea lui Isus Cristos!" Aceasta să fie şi credinţa noastră!

Crezând şi împlinind toate aceste învăţături, vom trece şi noi neopriţi de duşmanii noştri văzuţi şi nevăzuţi, ca Isus, ca Paul, ca David, ca Ripani, căci vom primi învierea fericită şi îngerească pe care au sperat-o fraţii macabei şi toţi credincioşi din toate timpurile, înviere promisă şi nouă astăzi, înviere pe care o vom primi la venirea lui Isus în slavă împreună cu îngerii săi. De aceea, strigăm şi noi împreună cu primii creştini persecutaţi şi cu toţi creştinii ucişi din toate timpurile, dar cu speranţa învierii: "Amin! Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20).

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 32-a de peste an. Predici la Radio Iaşi (10 noiembrie)

lecturi: 885.