Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la întâlnirea Secretariatului Societăţii lui Isus pentru Dreptate Socială şi Ecologie (7 noiembrie 2019)

Joi, 7 noiembrie 2019, în Sala Clementină, Sfântul Părinte a primit în audienţă participanţii la întâlnirea pentru cei cincizeci de ani ai Secretariatului Societăţii lui Isus pentru Dreptate Socială şi Ecologie, care se desfăşoară la Roma, la sediul Curiei generale, cu tema „Un drum de dreptate şi de reconciliere: 50 de ani şi mai mult”. Publicăm o traducere din spaniolă a discursului papei.

Bună ziua şi bine aţi venit,

Societatea lui Isus, ştim cu toţii, încă de la început a fost chemată la slujirea săracilor, o vocaţie pe care sfântul Ignaţiu a inserat-o în Formula din 1550. Iezuiţii se vor ocupa „de apărarea şi propagarea credinţei, şi de progresul sufletelor în viaţa şi în învăţătura creştină” şi se vor dedica să „reconcilieze pe dizidenţi, să slujească şi să ajute pe deplin pe cei care sunt în închisoare şi în spitale, şi să facă… toate celelalte opere de caritate”[1]. Nu era o declaraţie de intenţii, ci un stil de viaţă pe care deja îl experimentaseră, care îi umplea de mângâiere şi la care se simţeau trimişi de Domnul.

Această tradiţie ignaţiană originară a ajuns până în zilele noastre. Părintele Arrupe şi-a propus s-o întărească. La baza vocaţiei sale era experienţa de contact cu durerea umană. După mai mulţi ani scria el: „l-am văzut (pe Dumnezeu) aşa de aproape de cei care suferă, de cei care plâng, de cei care naufragiază în această viaţă de abandonare, încât s-a aprins în mine dorinţa arzătoare de a-l imita în această proximitate voluntară de părăsiţii din lume, pe care societatea îi dispreţuieşte”[2].

Astăzi folosim cuvântul rebutaţi, nu-i aşa?, vorbim despre cultura rebutului, această mare majoritate de oameni lăsaţi în urmă. Pentru mine, ceea ce mă impresionează mai mult din acest text este originea, de unde vine. Din rugăciune, nu-i aşa? Arrupe era un om al rugăciunii, un om care lupta cu Dumnezeu în fiecare zi, şi de acolo se naşte acest puternic. Părintele Pedro a crezut mereu că slujirea credinţei şi promovarea dreptăţii nu se puteau despărţi: erau în mod radical unite. Pentru el toate slujirile Societăţii trebuiau să răspundă la provocarea de a vesti credinţa şi, în acelaşi timp, de a promova dreptatea. Ceea ce până atunci a fost o funcţie pentru unii iezuiţi, trebuia să devină o preocupare a tuturor.

În ascultarea popoarelor

„Să ascultăm strigătul popoarelor pe care le însoţim în fiecare continent şi să urmărim provocările din fiecare context, încercând să înţelegem mai bine cauza unei aşa nedreptăţi pentru a găsi forma cea mai eficientă pentru a o depăşi”. A explicat asta prepozitul general al Societăţii lui Isus, părintele Arturo Sosa Abascal, prezentând papei Francisc munca Secretariatului. În acelaşi mod al lui Ignaţiu de Loyola, a adăugat călugărul, „să cerem să fim consideraţi ca fii şi şi militari sub steagul său în contextul în care ajungem să trăim”. În afară de asta, părintele Sosa Abascal l-a asigurat pe pontif că „pentru noi toţi magisteriul dumneavoastră este aliment permanent al credinţei care încearcă să se întrupeze în opere de dreptate şi de reconciliere”.

Săracii, loc de întâlnire cu Domnul

În fiecare an liturgia ne invită să-l contemplăm pe Dumnezeu în candoarea unui prunc exclus, care venea între ai săi, dar n-a fost primit (cf. In 1,11). Conform sfântului Ignaţiu, o slujitoare – o slujitoare, o persoană, o tânără care slujeşte – asistă Sfânta Familie[3]. Împreună cu ea, Ignaţiu ne îndeamnă să fim şi noi prezenţi acolo, „mă fac ca un mic şi nevrednic slujitor privindu-i, contemplându-i şi slujindu-i în necesităţile lor”[4]. Aceasta nu este poezie şi nici publicitate, asta simţea Ignaţiu. Şi asta trăia.

Această contemplare activă a lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu exclus, ne ajută să descoperim frumuseţea fiecărei persoane marginalizate. Nicio slujire nu înlocuieşte „aprecierea săracului în bunătatea sa proprie, cu modul său de a fi, cu cultura sa, cu modul său de a trăi credinţa” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 199).

În săraci voi aţi găsit un loc privilegiat de întâlnire cu Cristos. Acesta este un dar preţios în viaţa discipolului lui Cristos: a primi darul de a-l întâlni printre victime şi săraci.

Întâlnirea cu Cristos printre predilecţii săi perfecţionează credinţa noastră. Aşa s-a întâmplat în cazul Societăţii lui Isus, a cărei experienţă cu cei din urmă a aprofundat şi a întărit credinţa. „Credinţa noastră s-a făcut mai pascală, mai milostivă, mai duioasă, mai evanghelică în simplitatea sa”[5], îndeosebi în slujirea celor săraci.

Voi aţi trăit o adevărată transformare personală şi corporativă în contemplarea tăcută a durerii fraţilor voştri. O transformare care este o convertire, a privi din nou faţa celui răstignit, care ne invită în fiecare zi să rămânem alături de El şi să-l dăm jos de pe cruce.

Nu încetaţi să oferiţi această familiaritate cu vulnerabilii. Lumea noastră frântă şi dezbinată are nevoie să construiască punţi pentru ca întâlnirea umană să permită fiecăruia dintre noi să descopere în cei din urmă faţa frumoasă a fratelui, în care ne recunoaştem, şi a cărui prezenţă, deşi fără cuvinte, cere în nevoia sa îngrijirea noastră şi solidaritatea noastră.

A-l urma pe Isus printre cei răstigniţi

Isus nu avea „unde să-şi rezeme capul” (Mt 8,20), fiind dedicat să predice „evanghelia împărăţiei” şi să vindece „orice boală şi orice suferinţă” (Mt 4,23). Astăzi Duhul său, viu între noi, ne determină să-l urmăm în slujirea adusă răstigniţilor din timpul nostru.

Actualmente abundă situaţiile de nedreptate şi de durere umană pe care toţi le cunoaştem bine. „Probabil că se poate vorbi despre un al treilea război făcut «pe bucăţi», cu delicte, masacre, distrugeri” (Omilie, Redipuglia, 13 septembrie 2014). Subzistă traficul de persoane, abundă exprimările de xenofobie şi căutarea egoistă a interesului naţional, inegalitatea între ţări şi în interiorul lor creşte fără ca să se găsească un remediu. Cu o progresie aş spune geometrică.

Pe de altă parte, „niciodată nu am maltratat şi ofensat casa noastră comună ca în ultimele două secole” (Scrisoarea enciclică Laudato si’, nr. 53). Nu surprinde că încă o dată „efectele cele mai grave ale tuturor agresiunilor ambientale le îndură lumea mai săracă” (Ibid., nr. 48).

A-l urma pe Isus în aceste circumstanţe comportă un ansamblu de îndatoriri. Începe cu însoţirea victimelor, pentru a contempla în ele faţa Domnului nostru răstignit. Continuă în atenţia faţă de nevoile umane care se nasc, de multe ori nenumărate şi inabordabile în ansamblul lor. Astăzi este necesar să se reflecte şi asupra realităţii lumii, pentru a demasca relele sale, pentru a descoperi cele mai bune răspunsuri, pentru a genera creativitatea apostolică şi profunzimea pe care părintele Nicolás o dorea atât de mult pentru Societate.

Însă răspunsul nostru nu se poate opri aici. Avem nevoie de o adevărată „revoluţie culturală” (Ibid., nr. 114), o transformare a privirii noastre colective, a atitudinilor noastre, a modurilor noastre de a ne percepe şi de a ne situa în faţa lumii. În sfârşit, relele sociale adesea se închistează în structurile unei societăţi, cu un potenţial de destrămare şi de moarte (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 59). De aici importanţa muncii lente de transformare a structurilor, prin intermediul participării la dialogul public, acolo unde se iau deciziile care condiţionează viaţa celor din urmă (cf. Întâlnirea cu mişcările populare din Bolivia, Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015).

Unii dintre voi, şi mulţi alţi iezuiţi care v-au precedat, au demarat opere de slujire a celor mai săraci, opere de educaţie, de atenţie faţă de refugiaţi, de apărare a drepturilor umane şi de servicii sociale în multiple domenii. Continuaţi cu această angajare creativă, care are nevoie mereu de reînnoire într-o societate cu schimbări accelerate. Ajutaţi Biserica în discernământul pe care trebuie să-l facem astăzi şi cu privire la apostolatele noastre. Nu încetaţi să colaboraţi în reţea voi şi cu alte organizaţii ecleziale şi civile pentru a avea un cuvânt în apărarea celor mai nevoiaşi în această lume tot mai globalizate. Cu această globalizare care este sferică, anulează identităţile culturale, identităţile religioase, identităţile personale, totul este egal. Adevărata globalizare trebuie să fie poliedrică. Să ne unim, dar păstrând fiecare propria particularitate.

În durerea fraţilor noştri şi a casei noastre comune ameninţate este necesar să contemplăm misterul celui răstignit pentru a fi capabili să ne dăm viaţa până la sfârşit, aşa cum au făcut atâţia confraţi iezuiţi începând din 1975. Anul acesta celebrăm a 30-a aniversare a martiriului iezuiţilor de la Universidad Centroamericana din El Salvador, care i-a provocat atâta durere părintelui Kolvenbach şi care l-a determinat să ceară ajutorul iezuiţilor din toată Societatea. Mulţi au răspuns cu generozitate. Viaţa şi moartea martirilor sunt o încurajare pentru slujirea noastră adusă celor din urmă.

Şi a deschide drumuri pentru speranţă

Lumea noastră are nevoie de transformări care să protejeze viaţa ameninţată şi să-i apere pe cei mai slabi. Noi căutăm schimbări şi de multe ori nu ştim care trebuie să fie, sau nu ne simţim capabili să le înfruntăm, ne transcend.

În graniţele excluderii riscăm să disperăm, dacă urmăm numai logica umană. Surprinde faptul că de multe ori victimele din această lume nu se lasă învinse de ispita de a ceda, ci se încred şi păstrează speranţa.

Noi toţi suntem martori ai faptului că „cei mai umili, cei exploataţi, cei săraci şi cei excluşi” pot să facă şi fac mult… Când săracii se organizează devin autentici „poeţi sociali: creatori de locuri de muncă, constructori de case, producători de produse alimentare, mai ales pentru cei care sunt rebutaţi de piaţa mondială” (Întâlnirea cu mişcările populare din Bolivia, Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015).

Apostolatul social există pentru a rezolva probleme? Da, dar mai ales pentru a promova procese şi a încuraja speranţe. Procese care să ajute la creşterea persoanelor şi comunităţilor, care să le facă să fie conştiente de drepturile lor, să desfăşoare capacităţile lor şi să creeze propriul viitor.

Lucraţi pentru „adevărata speranţă creştină, care caută Împărăţia escatologică [şi care] generează mereu istorie” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 181). Împărtăşiţi speranţa voastră acolo unde vă aflaţi, pentru a încuraja, a mângâia, a întări şi a reînsufleţi. Vă rog, deschideţi viitor, sau, pentru a folosi expresia unui literat actual, frecventaţi viitorul. Deschideţi viitor, provocaţi posibilităţi, generaţi alternative, ajutaţi să se gândească şi să se acţioneze într-un mod diferit. Aveţi grijă de raportul vostru zilnic cu Cristos înviat şi glorios, şi fiţi lucrători ai carităţii şi semănători de speranţă. Mergeţi cântând, şi plângând, ca luptele şi preocupările pentru viaţa celor din urmă şi pentru creaţia ameninţată să nu vă ia bucuria speranţei (cf. Laudato si’, nr. 244).

Aş vrea să închei cu o imagine – noi preoţii în parohii distribuim iconiţe, pentru ca oamenii să ducă o imagine acasă, o imagine a noastră de familie –. Testamentul lui Arrupe, acolo în Thailanda, în lagărul de refugiaţi, cu cei rebutaţi, cu tot ceea ce acel om avea simpatic, de a suferi cu acei oameni, cu acei iezuiţi care deschideau o breşă în acel moment în tot acest apostolat, vă cere un lucru: nu lăsaţi rugăciunea. Acesta a fost testamentul său. A părăsit Thailanda în acea zi şi în timpul zborului a avut un ictus. Fie ca această iconiţă, ca această imagine, să vă însoţească mereu. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Formula Institutului, 21 iunie 1550, aprobată şi confirmată de papa Iuliu al III-lea.

[2] Este Japón increíble. Memorias del P. Arrupe, 4ª ed. Mensajero, Bilbao, 1991, pag. 19.

[3] Cf. Exerciţii spirituale, nr. 111-114.

[4] Ibid.

[5] Congregaţia Generală a Societăţii lui Isus, 1995, d. 2, nr. 1.

lecturi: 459.