Maximum illud, misiunea ad gentes pentru a reînnoi Biserica "de dreapta" şi "de stânga"

De Bernardo Cervellera

Diviziunile "de dreapta" şi "de stânga", dintre "tradiţionalişti" şi "progresişti" care se percep în multe părţi ale Bisericii au o unică motivaţie: uitarea motivului pentru care Biserica există, care este misiunea spre lume, care îşi are vârful său avansat în misiunea ad gentes, faţă de necreştini. Revigorarea şi potenţarea misiunii ad gentes este scopul celebrărilor voite de papa Francisc pentru centenarul lui Maximum illud, scrisoarea apostolică a lui Benedict al XV-lea, precum şi Luna misionară extraordinară abia trecută, un pic întunecată de acoperirea mediatică a Sinodului despre Amazonia şi de polemicile sale. Prezentăm aici prima parte a unei reflecţii a directorului lui AsiaNews despre Biserica contemporană în lumina lui Maximum illud.

La 30 noiembrie se celebrează centenarul lui Maximum illud, o scrisoare apostolică a lui Benedict al XV-lea (1854-1922). Papa Francisc a voit să amintească acest eveniment lansând Luna misionară extraordinară, celebrată în octombrie. În octombrie 2017, împărtăşind acea idee într-o scrisoare trimisă prefectului de la Propaganda Fide, cardinalul Fernando Filoni, Francisc a subliniat motivul: "Alimentarea ardorii activităţii evanghelizatoare a Bisericii ad gentes" şi "reluarea cu elan nou a transformării misionare a vieţii şi a pastoraţiei".

Maximum illud este o scrisoare pe care papa Benedict al XV-lea a publicat-o după circa un an de la sfârşitul marelui război (cel pe care el însuşi l-a definit "măcel inutil"). Dacă în citirea ei se depăşeşte stilul un pic din secolul al XIX-lea - se vorbeşte despre "necredincioşi", despre "barbariile" culturilor extraeuropene, etc. - se observă că ea este însufleţită de o mare respiraţie misionară.

În ea papa, adresându-se credincioşilor din lumea întreabă, în loc să plângă pe ruinele războiului abia terminat, cere Bisericii să reia misiunea universală. El subliniază că toţi creştinii trebuie să fie angajaţi în această lucrare. Ba chiar examinează pe fiecare în parte care trebuie să se angajeze şi anume: episcopii, care nu trebuie să se preocupe numai de diecezele lor, ci şi de cele vecine şi de toate celelalte dieceze din lume; administratorii apostolici, care nu trebuie să stea numai în reşedinţa lor, ci să meargă să-i întâlnească pe toţi misionarii care sunt în teritoriul lor; misionarii şi misionarele cu predica, instruirea catehetică, şcolile, spitalele; preoţii; laicii.

El subliniază încontinuu că toată această angajare se naşte din iubirea Treimii faţă de mântuirea omului. Această subliniere face apropiată Maximum illud de papa Francisc şi de Evangelii gaudium (EG). În EG se vorbeşte tocmai despre misiunea care provine din inima Treimii, din această iubirii foarte duioasă, profundă, pasionată a lui Dumnezeu faţă de om şi a cărei continuatoare este Biserica. Şi dacă Biserica este continuatoare, înseamnă că toţi botezaţii sunt continuatori. Şi este ceea ce papa Francisc vrea să repună în evidenţă.

În Mesajul pentru Ziua Misionară Mondială din acest an el afirmă că "clarviziunea profetică a propunerii sale apostolice [a lui Benedict al XV-lea] mi-a confirmat cât este de importantă şi astăzi angajarea misionară a Bisericii, recalificarea în sens evanghelic a misiunii sale de a vesti şi de a duce lumii mântuirea lui Isus Cristos, mort şi înviat". Şi în scrisoarea adresată cardinalului Filoni: "Ceea ce se afla la inima lui Benedict al XV-lea în urmă cu aproape o sută de ani şi ceea ce documentul conciliar Ad gentes ne aminteşte de peste cincizeci de ani rămâne pe deplin actual".

În scrisoarea către Filoni, papa citează şi alte documente (Redemptoris missio) pentru a reafirma că este nevoie de o angajare misionară reînnoită având convingerea că misiunea reînnoieşte Biserica, revigorează credinţa şi identitatea creştină. Acest nou entuziasm în reluarea destinelor pasiunii misionare faţă de lume, este de folos şi pentru a trezi şi a repune în stare de misiune toată viaţa Bisericii: prin misiune, noi convertim comunităţile noastre; trăind misiunea ne convertim, ne schimbăm.

Pragmatismul cenuşiu

Prin misiune se corectează pericolul pe care papa îl citează în EG: riscul de a trăi totul ca "pragmatism cenuşiu" (nr. 83), de a face lucrurile ca nişte birocraţi, fără nicio tensiune înăuntru. În schimb Benedict al XV-lea şi papa Francisc vor ca să se înţeleagă că misiunea este identitatea Bisericii, misiunea este ceea ce defineşte Biserica; Biserica este continuatoarea misiunii lui Isus. De altfel, aşa cum apare în Evanghelia sfântului Ioan, Isus se defineşte cel "trimis" de Tatăl: Isus nu avea niciun alt orizont în viaţă decât acela de a fi misionar, de a duce iubirea Tatălui în lume.

Papa Francisc vrea ca pe acest nucleu să redescoperim misiunea universală, identitatea noastră ca misionari, sau aşa cum spune el, de "discipoli misionari". Pentru ce "discipoli misionari"? Pentru că misionarul nu este atât persoana care ştie toate lucrurile şi atunci îi vine să spună celorlalţi, ci este cel care se lasă instruit, creşte în credinţă şi în iubire, în raportul cu Cristos; îl urmează pe Cristos şi tocmai pentru aceasta reuşeşte să doneze ceva în exteriorul său.

"Discipol misionar": înseamnă că unul învaţă mereu de la Cristos, şi tocmai pentru că primeşte totul de la Cristos reuşeşte încontinuu să doneze.

Pentru papa, redescoperirea dimensiunii catolice şi universale misiunii şi cea a identităţii creştinului - a fi discipol misionar - vor crea desigur consecinţe asupra tuturor structurilor ecleziale, metodologiilor pastorale şi perspectivelor de evanghelizare.

(După AsiaNews, 5 noiembrie 2019)

* * *

Maximum illud: împotriva activismului "de dreapta" şi "de stânga". Cazul "Pachamama" (Partea a doua)

Publicăm partea a doua a reflecţiei despre centenarul lui Maximum illud, pentru o reluare a misiunii ad gentes şi "transformarea misionară a vieţii şi a pastoraţiei".

În afară de "pragmatismul cenuşiu" există o altă problemă pe care Francisc o evidenţiază mereu când vorbeşte despre gnosticism şi despre neopelagianism: indiferenţa faţă de Dumnezeu.

Dacă există un lucru care caracterizează lumea noastră este tocmai indiferenţa faţă de Dumnezeu, care se traduce după aceea şi în indiferenţă faţă de aproapele. Această dublă indiferenţă, care după aceea este una singură, este caracteristică a Occidentului, dar este perceptibilă şi în multe ţări de misiune.

De exemplu reuşim s-o vedem în India, unde sunt urbanizări uriaşe şi depersonalizatoare, dar şi în Japonia sau în Coreea...

În rândul creştinilor, indiferenţa faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele are de obicei două tipuri de răspuns. În faţa depopulării bisericilor, a abandonului tinerilor, unul are ispita de a trebui să potenţeze propunerea pentru cei care rămân. Şi atunci în parohie, în dieceză, în grup, se măresc privegherile, Lectio divina, pelerinajele, etc.: atâtea ocazii pentru a ţine vie credinţa în cei care au rămas. Nu de puţine ori, această atitudine alunecă într-o modalitate un pic tradiţionalistă: "Trebuie făcute lucrurile aşa cum se făceau odinioară, altminteri aici pleacă toţi!".

În schimb celălalt răspuns este de a realiza un activism social puternic. Pentru a reuşi să se întâlnească persoanele îndepărtate de Biserică, eu merg pe aici şi pe acolo, întâlnesc mafioţi, non-mafioţi, gay, prostituate, etc. Asta ar avea sens dacă este parte dintr-o mărturie a credinţei. Din păcate, de la atâtea persoane, chiar preoţi, care se angajează în acest mod - de exemplu împotriva violurilor, împotriva mafiei, împotriva poluării... - se aude vorbindu-se puţin despre Isus Cristos.

În faţa acestor două atitudini este important ceea ce spun Benedict al XV-lea şi Francisc: recalificarea vieţii creştinului ca misiune. Ce înseamnă? Că eu sunt luat pentru a participa la viaţa lui Cristos şi pentru ca viaţa lui Cristos să fie comunicată. Aşadar, misiunea nu este înainte de toate activităţi, valori, rituri, ci viaţa lui Cristos şi această viaţă a lui Cristos se vede din umanitatea noastră replăsmuită de Cristos însuşi.

Este evident că aici vorbim despre cele două tensiuni prezente în Biserică, tradiţionalistă şi progresistă, care riscă ambele o poziţie pelagiană (adică mântuirea vine din eforturile proprii).

Ambele tensiuni subliniază puncte importante, dar după aceea le fac să devină tot orizontul lor: pe de o parte se subliniază o identitate; pe de altă parte se subliniază angajarea în lume. Punctul este că aceste lucruri trebuie să meargă împreună. Biserica există pentru lume, nu pentru ea însăşi. Ea există pentru a comunica lumii viaţa lui Isus Cristos; deci direcţia Bisericii este mereu lumea. Acea frază a papei Francisc, devenită un slogan, "o Biserică în ieşire" este foarte importantă: Biserica tinde să întâlnească mereu pe cel care nu este creştin, însă creştinii "ies" nu pentru a se plimba, sau pentru a face propriile afaceri, sau pentru a realiza ideologiile lor. Biserica iese pentru a-i întâlni pe cei care nu sunt creştini cărora să le ofere propria credinţă. Pentru aceasta este importantă Maximum illud, pentru că în ea se spune: "Biserica există numai pentru a comunica viaţa de credinţă". Şi papa Francisc în Mesajul pentru Ziua Misionară 2019 spune: "Noi nu suntem nişte prozelitişti, nu avem o marfă de vândut, noi avem o viaţă divină de oferit": este Cristos însuşi cel pe care noi îl duce, nu înainte de toate operele noastre, analizele noastre sociologice, lucrările noastr; sau riturile noastre, ceremoniile noastre perfecte.

Cazul "Pachamama"

O asemenea divergenţă - între "identitari tradiţionalişti" şi "dialogici progresişti" - a avut loc în timpul Sinodului despre Amazonia, cu cazul "Pachamama". Acestea sunt nişte statuete-amulete de divinităţi ale rodniciei, pe care la 4 octombrie papa Francisc a voit ca să fie aduse în grădinile vaticane pentru a le depozita aproape de un copac plantat cu această ocazie. La sfârşit, indios amazonieni care au transportat statuetele s-au înclinat în rugăciune; papa a recitat Tatăl Nostru, adevărat izvor al oricărei rodnicii, pentru bunul mers al Sinodului care urma să înceapă. Tradiţionaliştii au evaluat ceremonia "un gest de idolatrie", chiar dacă în sine poate să fie citit ca un gest de respect faţă de cultura indiană. În zilele următoare "Pachamama" au fost expuse într-o biserică aproape de Vatican - S. Maria in Traspontina - şi un centru misionar chiar a difuzat o "rugăciune către Pachamama". Asta a înrădăcinat şi mai mult convingerea în rândul tradiţionaliştilor că se risca să se alunece în idolatrie şi în vrăjitorie, aşa încât unii au luat statuetele din biserica "S. Maria in Traspontina" şi le-au aruncat în Tibru. Papa cerut scuze pentru gestul de intoleranţă şi a recuperat statuetele care au fost duse în aula Sinodului, dar nu în bazilica "Sfântul Petru", aşa cum era programat în prealabil.

Şi aici s-au ciocnit şi s-au opus cei care cereau "identitate" şi cei care voiau "dialogul cu lumea (şi cu religiile)". Misiunea vindecă această contrapoziţie. Noi misionarii valorizăm elementele religioase prezente în celelalte popoare: şi sfântul Paul, vorbind atenienilor (Fap 17), a elogiat religiozitatea lor şi monumentul ridicat pentru "Dumnezeul necunoscut". Din acest punct de vedere scandalul tradiţionaliştilor este exagerat. Dar este adevărat şi că sfântul Paul a adăugat: "Cel pe care voi îl cinstiţi fără să-l cunoaşteţi, pe acesta vi-l vestesc". La ceremoniile entuziaste ale "Pachamama" a lipsit acest aspect. Ba chiar, în timpul Sinodului s-a descoperit chiar că episcopi şi preoţi din Amazonia tac adesea cu privire la vestirea lui Cristos şi refuză să-i boteze pe indios pentru a nu "ruina" cultura lor! Ca şi cum Cristos n-ar fi împlinirea oricărei religii şi culturi!

(După AsiaNews, 6 noiembrie 2019)

* * *

Maximum illud: Isus Cristos este mântuitorul lumii, nu un psihoterapeut (Partea a treia)

Publicăm a treia şi ultima parte a reflecţiei despre centenarul lui Maximum illud, pentru o reluare a misiunii ad gentes şi "transformarea misionară a vieţii şi a pastoraţiei".

Ceea ce ne califică nu sunt activităţile noastre sociale, ci mărturia lui Isus Cristos în noi, iubirea cu care eu mă apropii de o altă persoană. Un misionar, florentinul Allegrino Allegrini, mi-a relatat începuturile muncii sale în Japonia. Mai ales după al doilea război mondial datorită shock-ului pe care l-au primit, mulţi japonezi voiau să se convertească, încercând să caute mângâiere în credinţă, atât cea tradiţională cât şi cea catolică. Şi el, misionar la începuturi, nu ştia bine limba şi dând lecţii de catehism, făcea greşeli când vorbea şi atunci se supăra şi apoi se corecta. La fiecare lecţie greşea şi se corecta. La un moment dat, o doamnă japoneză îi spune: "Părinte, dumneavoastră nu trebuie să vă preocupaţi dacă nu vorbiţi limba în mod fluent. Noi am înţeles esenţialul: că dumneavoastră ne iubiţi şi acesta este motivul pentru care noi continuăm să venim la catehism".

Misiunea este înainte de toate a duce bucuria Evangheliei, pe Isus Cristos în lume. Asta va face să se depăşească tensiunea dintre tradiţionalişti şi progresişti şi va permite o integrarea a acestor două curente care sfâşie Biserica. Acesta este sensul pentru care papa cere să se reia Maximum illud: a redescoperi că identitatea creştinului nu sunt lucrurile de făcut, ci este fiinţa lui Cristos, persoana lui Cristos. Pentru mine şi pentru vocaţia mea a fost importantă descoperirea unui text al sfântului Paul: "Căci iubirea lui Cristos ne constrânge pe noi care ne gândim că unul singur a murit pentru toţi, ca atare toţi au murit. El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru acela care a murit şi a înviat pentru ei" (2Cor 5,14-15). Adică: iubirea lui Cristos a devenit aşa de importantă, am trăit-o în mod aşa de important şi ne-a îmbrăţişat aşa de puternic, încă noi nu mai putem trăi pentru noi înşine, ci preocuparea noastră este misiunea, ca persoanele să cunoască acest har, această iubire.

În strânsă legătură cu această subliniere exista alta: este urgent a retrezi conştiinţa catolică despre cine este Isus Cristos, adică Mântuitorul lumii, Cel care a triumfat asupra morţii (sale şi a noastre). Este prea uşor a-l reduce pe Isus la un psihoterapeut, la care să se recurgă numai în momentele triste; sau la o amintire îndepărtată care nu are incidenţă asupra vieţii de toate zilele. Conştiinţa că El este mântuirea din moarte ne ajută să trăim "spitalul de campanie" al Bisericii şi al lumii cu o speranţă care nu rugineşte. Ca pentru samariteană (In 4), l-am găsit pe Cristos Mântuitorul lumii şi simţim că avem datoria de a comunica asta întregii lumi.

Comunicându-l pe Cristos ca Mântuitor, noi comunicăm şi o nouă demnitate persoanelor pe care le întâlnim şi cărora le mărturisim credinţa. O problemă pe care în misiune o trăim adesea este că în aceste ţări sunt nevoi imediate uriaşe. Se epuizează în a crea pompe de apă, edificii, şcoli, dispensare: toate sunt lucruri frumoase şi importante. Însă dacă misiunea nu redescoperă persoanelor din jurul meu demnitatea de a fi copil al lui Dumnezeu, dacă un misionar nu are asta la inimă, totul este aproape inutil.

Şi în Italia se riscă să se uite această mărturie: faţă de migranţi, de exemplu, se fac atâtea lucruri, dar nimeni (sau puţini) se preocupă să aibă la inimă mărturia de credinţă în faţa lor. Mulţi migranţi care vin în Italia sunt creştini, deci ar avea nevoie să fie ajutaţi să trăiască credinţa lor. Dar acelaşi lucru este valabil faţă de migranţii musulmani. Mulţi dintre ei sunt scandalizaţi când vin în Italia, sau în Europa deoarece văd oameni care nu se roagă, oameni fără Dumnezeu. În schimb dacă întâlnesc persoane care au credinţă, care o mărturisesc, se simt întăriţi. În schimb, atâta muncă faţă de ei, şi din partea creştinilor, este foarte des numai sociologică.

Laici, adică botezaţi

Un ultim punct pe care aş vrea să-l subliniez este valoarea laicilor în misiune. Benedict al XV-lea subliniază asta în Maximum illud, precum şi papa Francisc în multe discursuri ale sale. Ceea ce ne face misionari este botezul. Mărturia laicilor este fundamentală mai ales pentru a vindeca indiferenţa faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele care domneşte în societate. Mult mai mult decât preoţii, laicii sunt cu adevărat în pliurile lumii: cu colegul de lucru care nu mai crede; cu vecinul, cu credinţa răcită; cu musulmanul sau hindusul la şcoală...

Noi preoţii ar trebui să ajutăm laicii să aibă conştiinţa botezului lor şi care sunt misionari pretutindeni. În trecut era mentalitatea că misionar este preotul, episcopul, misionarii. Laicilor le rămânea numai sprijinirea economică a misiunilor cu vreo ofertă. Astăzi a devenit importantă mărturia credinţei laicilor ca umanitate adevărată: în căsătoria dintre bărbat şi femeie, trăită cu trudă, dar şi cu bucurie; în munca ce are orizontul binelui social, nu numai salariul; în politica pentru binele comun şi nu pentru fotolii.

Şi în ţările "de misiune" mărturia laicilor este fundamentală. La Hong Kong atâtea convertiri ale chinezilor au loc prin îngrijitoarele care lucrează în casele lor. Îngrijitoarele, filipineze şi catolice, cu slujirea lor, cu duioşia faţă de copii, cu iubirea lor faţă de casă, faţă de patronii lor, deschid inima lor până la a-i determina să ceară botezul.

Laicii au un potenţial misionar foarte important. Pentru aceasta se face misiune în comunitate cu laicii, care nu sunt pur şi simplu executanţi ai preotului, ci sunt colaboratorii, consilierii. Desigur preotul are o funcţie paternă pentru a-i susţine, a-i zdruncina, a-i corecta, dar are nevoie de ei la semănat.

Îngrijorarea pentru toate Bisericile

Un ultim lucru: papa Francisc şi Benedict al XV-lea subliniază că misiunea ad gentes este paradigmă a întregii activităţi misionare a Bisericii. Asta înseamnă că trebuie să avem mereu misionari ad gentes, care merg în afara propriilor graniţe, care merg să găsească modul de a se integra în celelalte culturi pentru a duce Evanghelia. Benedict al XV-lea subliniază încontinuu că noi cei botezaţi suntem responsabili de toată misiunea Bisericii. Fiecărei dieceze îi foloseşte mereu un vârf care să acţioneze ca paradigmă pentru că altminteri riscăm să spunem mereu: "Şi aşa misiunea ta este aici, misiunea ta este aici". Da, misiunea mea este aici - sau unde trimite Duhul - însă dorinţa este mereu universală. Chiar dacă eu sunt într-o închisoare, eu sunt destinat să duc vestea lui Cristos la toată lumea.

În viaţa mea am întâlnit persoane care au petrecut zeci de ani în închisoare, din cauza credinţei, în Cehoslovacia sau în Vietnam, sau în China. Şi totuşi ele au trăit anii lor în lanţuri în dorinţa şi în rugăciunea de a evangheliza lumea.

În a doua Scrisoare către Corinteni (11,28) există o expresie pe care sfântul Paul o foloseşte pentru a prezenta caracteristicile apostolului. Expresia este "îngrijorarea pentru toate bisericile": eu nu sunt responsabil numai de parohia mea, sau de grupul meu, ci sunt chemat ca sfântul Paul să trăiesc îngrijorarea, sprijinul, rugăciunea, dăruirea de mine însumi pentru toate Bisericile.

(După AsiaNews, 7 noiembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 502.