Semne de speranţă

Colocviu cu Gilles Kepel, expert în mişcări fundamentaliste islamice

De Charles de Pechpeyrou

Jumătate de secol de istorie în Orientul Mijlociu, o regiune în conflict perpetuu - de la războiul din Kippur din 1973, marcat în ultimii ani de primăverile arabe, devastarea din Irak, lungul conflict sirian şi urcarea Turciei - unde totuşi se întrevăd semne de speranţă: este ceea ce e încadrat în ultima carte a lui Gilles Kepel, politolog specialist al lumii arabo-musulmane, intitulată A ieşi din haos - Criza în Mediterana şi în Orientul Mijlociu (Uscire dal caos - La Crisi nel Mediterraneo e nel Medio Oriente [Milano, Raffaello Cortina editore, 2019, 416 pagini]). Intervievat de "L'Osservatore Romano" cu ocazia prezentării volumului în Italia, autorul evocă şi problema islamului în Franţa, în timp ce preşedintele Emmanuel Macron a cerut comunităţii musulmane o angajare mai mare în lupta împotriva extremismului religios, şi rolul pe care creştinismul îl poate avea în integrarea minorităţilor în societate.

Cartea dumneavoastră nu este numai descrierea unei situaţii care de peste patruzeci de ani degenerează în lumea arabo-musulmană: dumneavoastră întrevedeţi şi semne pozitive. Ne puteţi vorbi despre asta?

Un punct pozitiv este ceea ce se întâmplă astăzi în Algeria: de circa patruzeci de săptămâni se desfăşoară în fiecare vineri marşuri paşnice, fără a cădea în violenţă nici cu manifestări ale extremismului religios. Există impresia de a asista la un al doilea val de primăvară arabă, care a învăţat însă din greşelile trecute.

În afară de asta, este nevoie ca Occidentul să favorizeze reconstruirea regiunii Levante după prăbuşirea aşa-numitului Stat islamic, pentru că această regiune rămâne fundamentală fiind punte între Europa şi Orientul Mijlociu, tocmai graţie comunităţii creştine, care în parte a părăsit Libanul pentru a merge să trăiască în străinătate. Acum este vorba de mişcări şi revendicări sociale care fac să prevaleze principii universale, cum sunt dreptatea, nivelul de viaţă, şi ecologia, asupra ordinelor liderilor religioşi extremişti sau sectari. Ceea ce uimeşte în Liban şi în Irak este neîncrederea faţă de puterea care până acum s-a prezentat mereu ca apărătoare a poporului, dat fiind că unii lideri politici sunt incriminaţi pentru că sunt corupţi. Tot în Liban, trebuie notat că aceste revendicări se regăsesc în rândul tuturor confesiunilor: de la sunniţii şi creştinii din nord, dar acum şi în sud, unde şiiţii se ridică împotriva lui Hezbollah.

Să mergem de cealaltă parte a Mediteranei, în Franţa, unde s-a reaprins dezbaterea despre vălul islamic, la treizeci de ani după primul caz ale celor două liceene care au venit la şcoală purtând vălul la Creil, în periferia Parisului.

Este foarte interesant de observat că acest caz al tinerelor din Creil a avut loc în urmă cu treizeci de ani, în 1989, chiar în momentul căderii Zidului din Berlin la 9 noiembrie, un eveniment care nu s-ar fi putut realiza dacă puterea sovietică n-ar fi fost înfrântă în Afganistan şi constrânsă să se retragă din Europa de est. În acel moment, "Marea relatare anti-occidentală" n-a mai fost comunistă ci jihadistă. Anul crucial al acestei cotituri este chiar 1989, la nivel internaţional cât şi în interiorul ţărilor. Apoi cazurile despre vălul islamic au revenit periodic, deci şi anul acesta. Astăzi, în unele cartiere izolate, au fost create chiar şcoli musulmane non-paritare care încurajează sharia şi abandonarea valorilor Republicii. Astfel se creează ecosisteme în care se dezvoltă jihadismul de a patra generaţie, al cărui exemplu este autorul atacului la prefectura din Paris.

Pentru a rezolva situaţiile de tensiuni legate de islamul din Franţa, dumneavoastră credeţi că ar trebui reformată legea din 1905 cu privire la separarea statului şi a Bisericilor?

Fundamentele legii din 1905 nu s-au schimbat, textul a fost modificat de câteva ori, aşa cum se întâmplă pentru toate legile umane, dar nu cred că trebuie să fie schimbată pentru o religie în mod deosebit. Astăzi, nu numai în Franţa dar de exemplu şi în Germania, una din provocările cele mai importante de înfruntat este apariţia de reacţii de concentrare asupra lor înşişi care fragmentează societatea: pe de o parte expansiunea salafilor, pe de altă parte extrema dreaptă: se hrănesc unii din alţii, luând ostateci părţile din populaţie care se află în mijloc. Aceasta este o adevărată problemă şi sunt convins că autorităţile spirituale, începând de la Biserică, au un rol de desfăşurat pentru a aminti lucrul cel mai important, adică umanitatea omului, şi nu exacerbarea propriei identităţi.

Care poate să fie rolul creştinismului în problema integrării islamului în societate?

În Europa, după părerea mea, aspectul pe care comunitatea islamică imigrată îl consideră esenţial este egalitatea de oportunităţi, în domeniul politic şi social. În acest sens acţiunea socială a Bisericii este fundamentală, în special cu ajutorul faţă de cei mai mici şi slabi. Până la începutul anilor Optzeci, cei doi actori mai prezenţi în cartierele populare erau Biserica şi sindicatele. Acestea din urmă dispar cu dezindustrializarea, astăzi revine deci în mod esenţial Bisericii să interacţioneze cu tinerii. Asta se traduce într-un respect reciproc, dar şi convertiri în ambele sensuri.

Se sărbătoreşte anul acesta a 800-a aniversare a întâlnirii dintre sfântul Francisc de Assisi şi sultanul din Egipt. Ce semnificaţie poate avea acel eveniment astăzi şi ce lecţii putem scoate din asta?

Relaţia de prietenie dintre Francisc şi Malik-al-Kâmil într-un fel reprezintă o parabolă despre relaţia dintre creştinism şi islam de-a lungul istoriei. Astăzi se pare că această relaţie se manifestă mai ales prin iniţiative comune între cele două religii, mai ales în favoarea dreptăţii şi egalităţii. Este vorba probabil mai mult de convergenţe decât de un dialog doar dogmatic.

La 4 februarie, papa Francisc şi marele imam de Al-Azhar au semnat Documentul despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi convieţuirea comună. Acest eveniment ce reprezintă pentru dumneavoastră?

Semnarea documentului de la Abu Dhabi demonstrează cât de mult Biserica este o forţă de pace şi de reconciliere, o realitate foarte importantă în această lume aşa de profund divizată. Este vorba de un pas foarte util faţă de un dialog care în trecut a fost marcat de unele dificultăţi şi naivităţi. Acum dialogul este mult mai legat de ceea ce se întâmplă concret, s-a înţeles că în privinţa dialogului nu trebuie se meargă pe fantezii.

(După L'Osservatore Romano, 2-3 noiembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Foto: https://www.alainelkanninterviews.com/gilles-kepel/

lecturi: 373.