Papa Francisc: Sfânta Liturghie pentru Ziua Misionară Mondială (duminica a XXIX-a din timpul de peste an, 20 octombrie 2019)

Din lecturile ascultate aş vrea să iau trei cuvinte: un substantiv, un verb şi un adjectiv. Substantivul este muntele: vorbeşte despre el Isaia, profeţind despre un munte al Domnului, care se înalţă deasupra colinelor, spre care se vor îndrepta toate neamurile (cf. Is 2,2). Muntele revine în Evanghelie, dat fiind că Isus, după învierea sa, le indică discipolilor ca loc de întâlnire un munte din Galileea, chiar acea Galilee populată de multe neamuri diferite, "Galileea neamurilor" (cf. Mt 4,15). Aşadar, pare că multele este locul unde lui Dumnezeu îi place să dea întâlnire întregii omeniri. Este locul întâlnirii cu noi, aşa cum arată Biblia de la Sinai la Carmel până la Isus, care a proclamat fericirile pe munte, s-a schimbat la faţă pe muntele Tabor, şi-a dat viaţa pe Calvar şi s-a înălţat la cer de pe muntele Măslinilor. Muntele, loc al marilor întâlniri dintre Dumnezeu şi om, este şi locul unde Isus a petrecut ore şi ore în rugăciune (cf. Mc 6,46), ca să unească pământul şi cerul, pe noi fraţii săi cu Tatăl.

Ce ne spune nouă muntele? Că suntem chemaţi să ne apropiem de Dumnezeu şi de ceilalţi: de Dumnezeu, Preaînaltul, în tăcere, în rugăciune, distanţându-ne de vorbăriile şi de bârfele care poluează. Dar şi de ceilalţi, care de pe munte se văd într-o altă perspectivă, aceea a lui Dumnezeu care cheamă toate neamurile: de sus ceilalţi se văd în ansamblu şi se descoperă că armonia frumuseţii este dată numai de ansamblu. Muntele ne aminteşte că fraţii şi surorile nu trebuie selecţionaţi, ci îmbrăţişaţi, cu privirea şi mai ales cu viaţa. Muntele îl leagă pe Dumnezeu şi pe fraţi într-o unică îmbrăţişare, aceea a rugăciunii. Muntele de duce sus, departe de atâtea lucruri materiale care trec; ne invită să redescoperim esenţialul, ceea ce rămâne: Dumnezeu şi fraţii. Misiunea începe pe munte: acolo se descoperă ceea ce contează. În inima acestei luni misionare să ne întrebăm: ce anume contează pentru mine în viaţă? Care sunt vârfurile spre care tind?

Un verb însoţeşte substantivul munte: a urca. Isaia ne îndeamnă: "Veniţi, să urcăm la muntele Domnului" (2,3). Nu suntem născuţi pentru a sta la pământ, pentru a ne mulţumi cu lucruri plate, suntem născuţi pentru a ajunge la înălţimi, pentru a-l întâlni pe Dumnezeu şi pe fraţi. Dar pentru asta trebuie să urcăm: trebuie să părăsim o viaţă orizontală, să luptăm împotriva forţei de gravitaţie a egoismului, să facem un exod din propriul eu. De aceea, a urca înseamnă trudă, dar este unicul mod pentru a vedea totul mai bine, ca atunci când se merge pe munte şi numai în vârf se vede panorama cea mai frumoasă şi se înţelege că nu se putea cuceri acel vârf decât pe acea cărare mereu în urcare.

Şi cum pe munte nu se poate urca bine dacă suntem îngreunaţi de lucruri, tot aşa în viaţa trebuie să ne debarasăm de ceea ce nu foloseşte. Este şi secretul misiunii: pentru a pleca trebuie părăsit, pentru a vesti trebuie renunţat. Vestirea credibilă nu este făcută din cuvinte frumoase, ci din viaţă bună: o viaţă de slujire, care ştie să renunţe la atâtea lucruri materiale care micşorează inima, ne fac indiferenţi şi ne închid în noi înşine; o viaţă care se dezlipeşte de inutilităţile care umflă inima şi găseşte timp pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi. Putem să ne întrebăm: cum merge urcarea mea? Ştiu să renunţ la bagajele grele şi inutile ale mondenităţilor pentru a urca pe muntele Domnului? Drumul meu este în urcare sau în "căţărare"?

Dacă muntele ne aminteşte ceea ce contează - Dumnezeu şi fraţii - şi verbul a urca modul de a ajunge acolo, un al treilea cuvânt răsună astăzi drept cel mai puternic. Este adjectivul toţi, care prevalează în lecturi: "toate neamurile", spunea Isaia (2,2); "toate popoarele", am repetat în Psalm; Dumnezeu vrea "ca toţi oamenii să se mântuiască", scrie Paul (1Tim 2,4); "mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile", cere Isus în Evanghelie (Mt 28,19). Domnul este încăpăţânat să repete acest toţi. Ştie că noi suntem încăpăţânaţi să repetăm "al meu" şi "al nostru": lucrurile mele, oamenii noştri, comunitatea noastră..., şi El nu încetează să repete: "toţi". Toţi, pentru că nimeni nu este exclus de la inima sa, de la mântuirea sa; toţi, pentru ca inima noastră să meargă dincolo de vămile umane, dincolo de particularismele întemeiate pe egoismele care nu-i plac lui Dumnezeu. Toţi, pentru că fiecare este o comoară preţioasă şi sensul vieţii este a dărui altora această comoară. Iată misiunea: a urca pe munte pentru a ne ruga pentru toţi şi a coborî de pe munte pentru a deveni dar pentru toţi.

A urca şi a coborî: aşadar, creştinul este mereu în mişcare, în ieşire. Mergeţi este, de fapt, imperativul lui Isus în Evanghelie. În fiecare zi intersectăm atâtea persoane, dar - putem să ne întrebăm - mergem în întâmpinarea persoanelor pe care le găsim? Ne însuşim invitaţia lui Isus sau ne ocupăm de treburile noastre? Toţi aşteaptă lucruri de la alţii, creştinul merge spre alţii. Martorul lui Isus nu este niciodată în credit de recunoaştere de către alţii, ci în datorie de iubire faţă de cel care nu-l cunoaşte pe Domnul. Martorul lui Isus merge în întâmpinarea tuturor, nu numai a celor care sunt ai săi, în grupuşorul său. Isus îţi spune şi ţie: "Mergi, nu pierde ocazia de a mărturisi!". Frate, soră, Domnul aşteaptă de la tine acea mărturie pe care nimeni n-o poate da în locul tău. "Fie ca tu să poţi recunoaşte care este acel cuvânt, acel mesaj al lui Isus pe care Dumnezeu doreşte să-l spună lumii cu viaţa ta, [...] astfel misiunea ta preţioasă nu se va pierde" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 24).

Ce instrucţiuni ne dă Domnul pentru a merge spre toţi? Una singură, foarte simplă: faceţi ucenici. Dar, atenţie: ucenici ai săi, nu ai noştri. Biserica vesteşte bine numai dacă trăieşte ca ucenică. Şi ucenicul îl urmează în fiecare zi pe Învăţătorul şi împărtăşeşte cu alţii bucuria uceniciei. Nu cucerind, obligând, făcând prozeliţi, ci mărturisind, punându-ne la acelaşi nivel, ucenici cu ucenicii, oferind cu iubire acea iubire pe care am primit-o. Aceasta este misiunea: a dărui aer curat, de la înălţime, celui care trăieşte cufundat în poluarea lumii; a duce pe pământ acea pace care ne umple de bucurie de fiecare dată când îl întâlnim pe Isus pe munte, în rugăciune; a arăta cu viaţa şi chiar prin cuvinte că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi şi nu se plictiseşte niciodată de nimeni.

Iubiţi fraţi şi surori, fiecare dintre noi are, fiecare dintre noi "este o misiune pe acest pământ" (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 273). Suntem aici pentru a mărturisi, a binecuvânta, a mângâia, a ridica, a transmite frumuseţea lui Isus. Curaj, El aşteaptă mult de la tine! Domnul are un soi de nelinişte pentru cei care încă nu ştiu că sunt fii iubiţi de Tatăl, fraţi pentru care a dat viaţa şi pe Duhul Sfânt. Vrei să potoleşti neliniştea lui Isus? Mergi cu iubire spre toţi, pentru că viaţa ta este o misiune preţioasă: nu este o povară de îndurat, ci un dar de oferit. Curaj, fără frică: să mergem spre toţi!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 737.