Lumea, un loc unde să descoperim o prezenţă

Publicăm fragmente din "O mare speranţă", eseu inedit al papei Francisc care încheie cartea "Mama Noastră Planeta Pământ. O lectură creştină a provocării ambientului" (Nostra Madre Terra. Una lettura cristiana della sfida dell'ambiente, Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana) care va apare la 24 octombrie 2019. "Mama Noastră Planeta Pământ" adună fraze, texte, discursuri şi omilii ale papei Bergoglio pe tema păzirii creaţiei şi a promovării unei vieţi demne pentru fiecare om. Introduce cartea o prefaţă a patriarhului ecumenic Bartolomeu, care subliniază înţelegerea dintre ortodocşi şi catolici - în lumina credinţei în Cristos - a darului creaţiei şi a vieţii umane.

Sfânta Scriptura ne învaţă că Dumnezeu a creat lumea. Apoi, liturgia Bisericii ne destăinuieşte că El a făcut asta "pentru a revărsa iubirea sa" (Liturghierul roman. Prefaţa de la Rugăciunea euharistică IV) asupra a tot ceea ce venea la viaţă din nimic. Aşadar ceea ce există poartă cu sine o amprentă, o urmă, o amintire - aş îndrăzni să spun genetică - care trimite la Tatăl. Asta înseamnă că, în toată ceea ce există, Tatăl se dăruieşte şi îl putem întâlni aşadar, putem avea vreo experienţă a iubirii sale, putem percepe o scânteie a paternităţii sale. Nu există nimic aşa de mic sau sărac care să nu poarte în sine această origine sau care s-o poată pierde total. Astfel putem împrumuta cuvintele autorului Cărţii Înţelepciunii, care se adresează lui Dumnezeu, spunând: "Tu iubeşti toate cele care sunt şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai făcut; căci dacă ai fi urât ceva, l-ai fi format? Cum ar putea să rămână, dacă tu nu ai vrea, sau să se păstreze ceea ce nu este chemat de tine? Tu cruţi toate, căci ale tale sunt, stăpâne, iubitorule al vieţii!" (Înţ 11,24-26).

Există, aşadar, o legătură continuă, radicală între tot ceea ce există: lumea provine de la un Dumnezeu iubire care în lume se dăruieşte şi ne cheamă să împărtăşim acest mod al său de existenţă. Totuşi creaţia nu este, aşa cum se crede adesea, pur şi simplu natură şi ambient.

Noi suntem creaturi şi timpul care trece este creatură. Asta înseamnă că nu există nicio situaţie, nicio încercare sau criză, nicio bucurie sau succes, în care să nu se poată trăi experienţa Domnului, să nu se poată face un pas spre El pentru a creşte în prietenia cu El şi pentru a putea iubi la rândul nostru, deoarece suntem iubiţi nebuneşte.

Tot ceea ce există, există aşadar pentru a putea "trăi" ca Dumnezeu, deci ca dar, ca iubire primită şi înmânată. Însă creaţia poate trăi asta numai prin intermediul omului. Numai în om, microcosmos care condensează în sine universul, dar care trăieşte din suflul pe care Dumnezeul personal l-a insuflat direct peste faţa sa, lumea poate corespunde sacramentalităţii sale secrete, adică să fie văzută ca dar. Un dar este mereu o realitate personală: într-un fel conţine pe cel care l-a dăruit şi cere celui căruia îi este oferit tocmai să-l vadă aşa, ca o realitate transparentă a feţei donatorului, un dar oferit pentru a-l cunoaşte pe cel care este iubit şi a face din viaţa celuilalt o comuniune cu sine. Este datoria omului să descifreze în mod liber şi creator revelarea acestui dar. Şi este tot datoria omului să ia lumea în comuniunea sa cu Dumnezeu. Creaţia este aşadar un loc în care suntem invitaţi să descoperim o prezenţă. Dar asta înseamnă că este capacitatea de comuniune a omului de a condiţiona starea creaţiei. Aceasta este marea noastră responsabilitate. Când nu reuşim să descifrăm prezenţa care locuieşte în lucruri, totul devine banal şi opac, încetează să fie un mijloc de comuniune şi devine o ocazie de ispită şi de poticnire. Toate acestea încep în inima fiecăruia dintre noi şi se răspândeşte prin gânduri, intenţii, comportamente, obiceiuri, atât la nivel de individ cât şi de grupuri sociale. Pentru a fi parte din acest lanţ care banalizează sau deformează darul creaţiei nu este necesar deci să fim nişte criminale: este "suficient" să nu recunoaştem că darul care este celălalt - oricare altul -, de la cel din familie la vecinul de casă, de la colegul de apartament la săracul pe care întâlnesc pe stradă, de la prieten la migrantul care caută loc de muncă sau un apartament unde să trăiască... Ceea ce se întâmplă în inima omului are o semnificaţie universală şi se imprimă asupra lumii. Aşadar este destinul omului să determine destinul universului.

Tocmai pentru că totul este conectat (cf. Laudato si', 42; 56) în bine, în iubire, tocmai pentru asta orice lipsă de iubire are repercusiune asupra întregului. Criza ecologică pe care o trăim este astfel înainte de toate unul din efectele acestei priviri bolnave asupra noastră, asupra celorlalţi, asupra lumii, asupra timpului care se scurge; o privire bolnavă care nu ne face să percepem totul ca un dar oferit pentru a ne descoperi iubiţi. Această iubire autentică, ce ajunge uneori la noi în manieră inimaginabilă şi neaşteptată, ne cere să revedem stilurile noastre de viaţă, criteriile noastre de judecată, valorile pe care ne întemeiem alegerile. De fapt, este cunoscut de acum că poluarea, schimbările climatice, deşertificarea, migraţiile ambientale, consumul nesustenabil al resurselor planetei, acidificarea oceanelor, reducerea biodiversităţii sunt aspecte inseparabile de inegalitatea socială (cf. Evangelii gaudium, 52-53; 59-60; 202): a concentrării crescânde a puterii şi a bogăţiei în mâinile câtorva foarte puţini şi a aşa-numitelor societăţi ale bunăstării, a cheltuielilor militare nebune, a culturii rebutului şi a unei lipse de considerare a lumii din punctul de vedere al periferiilor, a lipsei de tutelare a copiilor şi minorilor, a bătrânilor vulnerabili, a copiilor încă nenăscuţi (...). Ecologia este ecologie a omului şi a creaţiei în întregime, nu numai a unei părţi. Aşa cum într-o boală gravă nu este suficient numai medicamentul, ci trebuie privit la bolnav şi a înţelege cauzele care au dus la apariţia bolii, tot aşa în mod analog criza din timpul nostru trebuie înfruntată în rădăcinile sale. Drumul propus constă aşadar în a regândi viitorul nostru pornind de la relaţii: bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru le este mare sete de autenticitate, de a revedea cu sinceritate criteriile vieţii, de a se concentra din nou asupra a ceea ce are valoare, restructurând existenţa şi cultura.

Dincolo de angajarea personală şi comunitară în convertirea mentalităţii - chiar înaintea convertirii comportamentelor - o contribuţie pe care putem s-o oferim drept credincioşi este aşadar tocmai aceea a viziunii. Şi această viziune o putem învăţa zi după zi de la liturgie, care este experienţa zilnică de a ne afla în faţa Domnului înviat şi victorios, pentru a participa cu El la mântuirea creaţiei în întregime. Acest lucru este deosebit de evident chiar la Liturghie, care este mulţumirea prin excelenţă adusă lui Dumnezeu: în ea noi îi oferim ceea ce vine de la El (grâul şi strugurii) transformate de lucrarea înţeleaptă a omului pentru a fi hrana noastră, băutura noastră, adică acele elemente cu care ne hrănim pentru a trăi şi a trăi la cele mai bune capacităţi ale noastre. De fapt, pe de o parte noi toţi lucrăm pentru a putea mânca şi hrana noastră este ceea ce ne permite să trăim existenţa noastră zilnică, să ne cufundăm în relaţiile importante, să luptăm pentru lucrurile care contează, să dăm contribuţia noastră mică sau mare la viaţa lumii. Pâinea şi vinul sunt tocmai două simboluri prin excelenţă, pentru că arată unitatea între darul lui Dumnezeu şi angajarea noastră, între munca noastră şi munca altuia, între truda zilnică şi bucuria relaţiilor şi a sărbătorii. Or, la Liturghie noi îi oferim Tatălui toată munca noastră şi truda noastră şi toată speranţa noastră şi bucuria noastră; i le oferim nu pentru că El ar avea nevoie de ele sau le-ar pretinde de la noi, ci pentru că acela care iubeşte dăruieşte, ba chiar se dăruieşte. Făcând această ofrandă, admitem că lucrurile, tratate pur şi simplu ca atare, sunt o lume care moare şi comuniunea cu această lume nu ne mântuieşte.

Numai conectându-le cu Dumnezeu primim de la El darul vieţii. Şi de fapt, ce se întâmplă la Liturghie? Noi oferim totul şi în timp ce oferim îl implorăm pe Tatăl ca să-l trimită pe Duhul Sfânt, pentru ca să unească sărăcia noastră cu oferirea lui Cristos, Fiul său, care a venit pentru ca fiecare dintre noi, în El, să devină fiu al Tatălui. În acest mod pâinea noastră şi vinul nostru devin Cristos, darul prin excelenţă al Tatălui, adevăratul nostru frate, în care cu toţii în sfârşit suntem şi ne descoperim fraţi. Noi credem că lumea este pentru om, pentru că este dar al celui care ne iubeşte şi este în slujba vieţii fiilor lui Dumnezeu, aşa cum fiecare dintre noi este în slujba celorlalţi. Şi aşa cum în Euharistie pâinea şi vinul devin Cristos pentru că sunt udate de Duhul, iubirea personală a Tatălui, tot aşa creaţia întreagă (persoane, lucruri, animale, plante, timp şi spaţiu) devine un cuvânt personal al lui Dumnezeu când este folosit pentru iubire, pentru binele celuilalt, mai ales al celui care are nevoie. Dar, căinţă, ofrandă, fraternitate. Iată patru cuvinte care exprimă o viziune a realităţii, a creaţiei, dar care indică şi un drum de vindecare de la nevoia de posesie, de putere, de abuz spre împărtăşire, colaborare şi respect. Spre o fraternitate universală - ca aceea pe care ne-a arătat-o sfântul Francisc de Assisi - patron al celui care lucrează pentru ecologie, adevărată ecologie umană, pentru că are gustul modului în care Dumnezeu mântuieşte lumea. Iată marea mea speranţă pentru timpul nostru.

(După L'Osservatore Romano, 17 octombrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 444.