Sinodul pentru Amazonia: În întâmpinarea sărăciilor materiale şi spirituale din Amazonia

A treia congregaţie generală

Sărăcia materială şi sărăcia spirituală din Amazonia - un ţinut unde rănile unui model de dezvoltare "prădător" se unesc cu suferinţa comunităţilor creştine datorită lipsei de preoţi şi datorită dificultăţii de a celebra Euharistia - au fost în centrul lucrărilor din a treia congregaţie generală, desfăşurată în dimineaţa de marţi, 8 octombrie 2019, în aula Sinodului.

Cuvintele părinţilor - au intervenit 24 în timpul sesiunii, moderate de preşedintele delegat la rând, cardinalul Barreto Jimeno, şi deschise de celebrarea orei a treia, cu o scurtă omilie ţinută de arhiepiscopul brazilian de Belém do Pará, monseniorul Taveira Corrêa - au dat glas suferinţei şi aşteptărilor populaţiilor locale, începând de la urgenţele unei realităţi sociale şi religioase care nu este lipsită de efectele dramatice, făcute şi mai elocvente de forţa năvălitoare a cifrelor furnizate chiar de oratori. A impresionat adunarea, printre altele, realitatea referitoare la indigenii ucişi între 2003 şi 2017 din cauza angajării lor în apărarea teritoriului: 1119 în toată Amazonia, cu o tendinţă constantă spre creştere. Fără a considera faptul că anul trecut un milion de persoane (36% în plus faţă de 2017) au fost implicate direct în conflicte legate de exploatarea pământului şi apei. În acelaşi mod, i-au impresionat pe părinţii sinodali numerele care evocă situaţia pastorală dificilă din unele dieceze: există zone în care, de exemplu, raportul între preoţi şi teritoriu echivalează cu unul la fiecare 25.000 de kilometri pătraţi sau unde pentru a sluji 1100 de sate există doar 45 de preoţi.

Apărarea drepturilor umane şi problema criminalizării liderilor, a comunităţilor originare şi a mişcărilor sociale care lucrează pentru tutelarea teritoriului au fost aduse imediat în atenţia adunării. A fost semnalat cum adesea persoanele luate în vizor sunt şi victime ale nepedepsirii şi ale insuficienţei puterilor statale care nu le garantează siguranţa. În această optică, s-a reafirmat că Biserica trebuie să-i apere pe cei care luptă pentru pământul lor, creând, acolo unde nu există deja, garduri specifice de protecţie sau activând, la nivel diecezan, acţiuni permanente de solidaritate şi de promovare a dreptăţii sociale. Misiunea Bisericii, s-a repetat de mai multe ori, este aceea de a-şi ridica glasul împotriva proiectelor care distrug ambientul. În acelaşi timp, părinţii au evidenţiat importanţa de a promova o politică mai participativă şi o economie depărtată de "cultura rebutului", insistând mai degrabă pe experienţe de economie alternativă, ca aceea a micilor cooperative care comercializează direct produsele pădurilor fără a trece prin marea producţie.

Cu privire la tema ambientală, a fost pus accentul pe problemele despăduririi şi a poluării apei. Printre altele s-a vorbit despre contaminarea fluviilor, în care adesea se deversează rebuturile activităţilor miniere, şi a despăduririi care ameninţă tot mai mult Amazonia. O practică, aceasta din urmă, derivată din vânzarea masivă a lemnului şi din expansiunea cultivării arborelui de coca, dar favorizată şi de o legislaţie ambientală care nu tutelează suficient bogăţiile şi frumuseţile naturale ale teritoriului. Cu privire la acest punct, Biserica a fost îndemnată să denunţe consecinţele modelelor extractive prădătoare, ilegale şi violente şi să susţină normativele internaţionale care tutelează drepturile umane, sociale şi ambientale, pentru că strigătul de durere al pământului prădat este acelaşi al popoarelor care locuiesc pe el. Apărarea populaţiilor originare a fost evidenţiată amintind şi "martiriul" atâtor misionari care şi-au dat viaţa pentru cauza indigenă şi pentru tutelarea celor care sunt exploataţi şi persecutaţi.

Adunarea a tratat şi tema migraţiilor - acelea ale popoarelor indigene spre marile oraşe şi acelea ale populaţiilor care străbat Amazonia pentru a ajunge în alte ţări de destinaţie - semnalând importanţa unei pastoraţii specifice a Bisericii. În afară de asta s-a remarcat că drama migraţiilor loveşte şi tineretul amazonian, constrâns să părăsească ţinuturile de origine pentru că este tot mai ameninţat de şomaj, violenţe, trafic de fiinţe umane, trafic de droguri, prostituţie şi exploatare. De aici necesitatea de a recunoaşte şi a întări participarea tineretului din Amazonia, dându-le spaţiu adecvat la nivel eclezial, social şi politic.

Şi cu privire la laici, s-a insistat asupra faptului că implicarea lor în acţiunea Bisericii cere competenţe şi cunoştinţe specifice, pe care preoţii nu sunt în măsură să le ofere întotdeauna. Iată pentru ce, în faţa numeroaselor provocări care se prezintă - între acestea, secularismul, indiferenţa religioasă, proliferarea vertiginoasă a bisericilor penticostale - trebuie valorizat mai mult glasul laicatului, şi în lumina prezenţei scăzute a preoţilor şi a dificultăţii respective de a duce credincioşilor sacramentul Euharistiei: este necesar să se treacă - s-a recomandat - de la o "pastoraţie de vizită" la o "pastoraţie de prezenţă", privind şi la noile carisme care se manifestă în mişcările laicale. Pentru aceasta, reafirmând că celibatul este un mare dar al Duhului pentru Biserică, unii părinţi sinodali au invitat să se analizeze posibilitatea de a consacra unii bărbaţi căsătoriţi, aşa-numiţii "viri probati", evaluând apoi în timp validitatea sau invaliditatea acestei experienţe. Alţii, în schimb, au semnalat riscul că această propunere reduce identitatea preotului - care este în mod esenţial păstor al comunităţii, învăţător de viaţă creştină, prezenţă concretă a apropierii lui Cristos - la aceea a unui simplu funcţionar sacramental.

În orice caz, în faţa urgenţei evanghelizării, este nevoie şi de o valorizare mai mare a vieţii consacrate. Însă mai ales este nevoie de o promovare hotărâtă a vocaţiilor autohtone, împreună cu posibilitatea - s-a propus - de a alege slujitori autorizaţi la celebrarea Euharistiei sau de a hirotoni diaconi permanenţi care, în formă de echipă, însoţiţi de păstori, să poată administra sacramentele. O altă temă de reflecţie a fost aceea a formării pentru slujirile primite prin hirotonire, gândite pe trei niveluri: o formare capilară în cadrul parohial, care să dea spaţiu mai ales citirii şi meditării Cuvântului lui Dumnezeu; una destinată animatorilor şi animatoarelor din comunităţi, prin perioade de formare intensivă despre teme specifice; în sfârşit, una teologică sistematică pentru candidaţii la slujirile primite prin hirotonire şi pentru bărbaţi şi femei care doresc să se angajeze în slujirile laicale. Important este - aşa cum s-a subliniat în aulă - ca formarea seminariştilor să fie regândită şi să devină mai apropiată de viaţa comunităţilor. În sfârşit, printre propunerile făcute este şi aceea de a se gândi la posibilitatea unei hirotoniri diaconale pentru femei, aşa încât să li se valorizeze vocaţia eclezială.

După aceea, aceste teme au fost aprofundate în cursul briefing-ului cu jurnaliştii desfăşurat în Sala de Presă a Sfântului Scaun şi moderat de vice-directorul Cristiane Murray, la care au intervenit - cu prefectul Dicasterului pentru Comunicare, Paolo Ruffini, şi secretarul Comisiei pentru informare, iezuitul Giacomo Costa - un cardinal şi două femei: iezuitul peruan Pedro Ricardo Barreto Jimeno, arhiepiscop de Huancayo şi vicepreşedinte al Reţelei Ecleziale Panamazoniene (REPAM); filipineza Victoria Lucia Tauli-Corpuz, raportor special de la Naţiunile Unite despre drepturile popoarelor indigene, şi braziliana Moema Maria Marques de Miranda, laică franciscană, asesor de la REPAM şi de la "Biserici şi minerit".

(După L'Osservatore Romano, 9 octombrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 546.