Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la întâlnirea promovată de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări (21 septembrie 2019)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă spun bun-venit şi îi mulţumesc monseniorului Rino Fisichella pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor.

Aţi reflectat asupra unei teme centrale pentru evanghelizare: cum se aprinde dorinţa de a-l întâlni pe Dumnezeu în pofida semnelor care întunecă prezenţa sa. În acest sens Evanghelia lui Luca ne oferă un bun punct de plecare, când relatează despre cei doi discipoli care mergeau la Emaus: era Cristos care mergea cu ei, însă datorită descurajării pe care o aveau în inimă nu erau în măsură să-l recunoască (cf. Lc 24,13-27). Aşa este şi pentru mulţi contemporani ai noştri: Dumnezeu este aproape de ei, dar nu reuşesc să-l recunoască. Se povesteşte că odată papa Ioan, întâlnind un jurnalist care-i spunea că nu crede, i-a răspuns: "Fii liniştit! Asta o spui tu! Dumnezeu nu ştie asta şi te consideră tot un fiu pe care îl iubeşte". Aşadar, secretul se află în a simţi, împreună cu propriile incertitudini, uimirea faţă de această prezenţă. Este aceeaşi uimire care i-a cuprins pe discipolii din Emaus: "Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?" (v. 32). A face să ardă inima este provocarea noastră.

Adesea se întâmplă că Biserica este pentru omul de astăzi o amintire rece, dacă nu o dezamăgire insuportabilă, aşa cum a fost evenimentul lui Isus pentru discipolii din Emaus. Mulţi, mai ales în Occident, au impresia unei Biserici care nu-i înţelege şi este departe de nevoile lor. Apoi, unii care ar vrea să meargă după logică mai puţin evanghelică a relevanţei, judecă Biserica prea slabă faţă de lume, în timp ce alţii o văd încă prea puternică faţă de marile sărăcii din lume. Aş spune că este corect să ne preocupăm, dar mai ales să ne ocupăm, atunci când se percepe o Biserică mondenizată, adică una care urmează criteriile de succes ale lumii şi uită că nu există pentru a se vesti pe ea înseşi, ci pe Isus. O Biserică preocupată să apere bunul său nume, care cu greu renunţă la ceea ce nu este esenţial, nu mai simte ardoarea de a coborî Evanghelia în prezent. Şi ajunge să fie mai mult un frumos exponat de muzeu decât casa simplă şi sărbătorească a Tatălui. Eh, ispita muzeelor! Precum şi a concepe tradiţia vie a Bisericii ca un muzeu, de păstrat lucrurile aşa încât toate să fie la locul lor: "Eu sunt catolic pentru că... am digerat Denzinger" [Culegere a Simbolurilor, Definiţiilor şi Declaraţiilor despre teme de credinţă şi de morală], s-o spunem clar.

Şi totuşi există atâţia fii pe care Tatăl doreşte să-i facă "să se simtă acasă"; sunt fraţii şi surorile noastre care, în timp ce beneficiază de multe cuceriri ale tehnicii, trăiesc absorbiţi de vârtejul unei mari frenezii. Şi în timp ce poartă în ei răni profunde şi cu greu găsesc un loc de muncă stabil, se află înconjuraţi de o bunăstare exterioară care anesteziază înăuntru şi abate de la alegeri curajoase. Câţi oameni de lângă noi trăiesc în viteză, sclavi a ceea ce ar trebui să le folosească pentru a se simţi mai bine şi care au uitat de gustul vieţii: al frumuseţii unei familii numeroase şi generoase, care umple ziua şi noaptea dar dilată inima; al luminozităţii care se află în ochii copiilor, pe care niciun smartphone n-o poate da; al bucuriei lucrurilor simple; al seninătăţii pe care o dă rugăciunea. Ceea ce adesea ne cer fraţii şi surorile noastre, eventual fără a reuşi să pună întrebarea, corespunde celor mai profunde nevoi: a iubi şi a fi iubiţi, a fi acceptaţi pentru ceea ce suntem, a găsi pacea inimii şi o bucurie mai durabilă decât distracţiile.

Noi am experimentat toate acestea într-un cuvânt, ba chiar într-o persoană, Isus. Noi care, deşi fragili şi păcătoşi, am fost inundaţi de fluviul umflat al bunătăţii lui Dumnezeu, avem această misiune: să-i întâlnim pe contemporanii noştri pentru a le face cunoscută iubirea sa. Nu atât învăţând, niciodată judecând, ci devenind însoţitori de drum. Ca diaconul Filip, care - relatează Faptele Apostolilor - s-a ridicat, a pornit la drum, a alergat spre etiopian şi, ca prieten, s-a aşezat lângă el, intrând în dialog cu acel om care avea o mare dorinţă de Dumnezeu în mijlocul multor îndoieli (cf. Fap 8,26-40). Cât de important este să ne simţim interpelaţi de întrebările bărbaţilor şi femeilor de astăzi! Fără a pretinde să avem imediat răspunsuri şi fără a da răspunsuri preconfecţionate, ci împărtăşind cuvinte de viaţă, care nu au ca scop să facă prozeliţi, ci să lase spaţiu forţei creatoare a Duhului Sfânt, care eliberează inima de sclaviile care o oprimă şi o reînnoieşte. Aşadar, a-l transmite pe Dumnezeu nu înseamnă a vorbi despre Dumnezeu, nu înseamnă a-i justifica existenţa: şi diavolul ştie că Dumnezeu există! A-l vesti pe Domnul înseamnă a mărturisi bucuria de a-l cunoaşte, înseamnă a ajuta să se trăiască frumuseţea de a-l întâlni. Dumnezeu nu este răspunsul la o curiozitate intelectuală sau la o angajare a voinţei, ci o experienţă de iubire, chemată să devină o istorie de iubire. Pentru că - este valabil înainte de toate pentru noi - odată întâlnit Dumnezeul cel viu, încă trebuie căutat. Misterul lui Dumnezeu nu se epuizează niciodată, este imens ca iubirea sa.

"Dumnezeu este iubire" (1In 4,8), spune Scriptura. Foloseşte verbul a fi, pentru că Dumnezeu este aşa, nu variază în funcţie de modul în care ne comportăm noi: este iubire necondiţionată, nu se schimbă, în pofida a tot ceea ce putem noi face. Aşa cum spune psalmul: "Iubirea sa este pentru totdeauna" (Ps 136,1). Este iubire care nu se consumă, ca în scena cu tufişul care arde când Dumnezeu, revelând pentru prima dată numele său, deja a folosit verbul a fi: "Eu sunt cel care sunt!" (Ex 3,14). Cât de frumos este a-l vesti pe acest Dumnezeu fidel, foc care nu se consumă, fraţilor care trăiesc în lâncezeală pentru că primul entuziasm s-a răcit. Cât de frumos este a le spune: "Isus Cristos te iubeşte, şi-a dat viaţa pentru a te mântui şi acum este viu alături de tine în fiecare zi" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 164).

În lumina acestei kerigme se dezvoltă viaţa de credinţă, care nu este o construcţie complicată făcută din atâtea cărămizi care trebuie puse împreună, ci descoperirea mereu nouă a "nucleului fundamental", bătaia palpitantă a "inimii Evangheliei: frumuseţea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestate în Isus Cristos mort şi înviat" (ibid., 36). Viaţa creştină se reînnoieşte mereu cu această primă vestire. Îmi place să reafirm în faţa voastră că atunci "când spunem că această vestire este «prima», asta nu înseamnă că se află la început şi după aceea se uită sau se înlocuieşte cu alte conţinuturi care o depăşesc. Este prima în sens calitativ, pentru că este vestirea principală, aceea pe care trebuie s-o ascultăm mereu din nou în moduri diferite şi pe care trebuie s-o vestim mereu din nou în timpul catehezei într-o formă sau în alta, în toate etapele sale şi momentele sale" (ibid., 163). Altminteri, se ascunde prezumţia subtilă că a fi mai "solizi" înseamnă a deveni instruiţi, experţi în lucruri sacre (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 214). Însă înţelepciunea lui Dumnezeu se acordă celor săraci în duh, celor care rămân cu Isus, iubindu-i pe toţi în numele său.

Un ultim lucru aş vrea să-l împărtăşesc cu voi. Credinţa fiind viaţă care se naşte şi se renaşte din întâlnirea cu Isus, ceea ce în viaţă este întâlnire ajută la creşterea în credinţă: apropierea de cel care este în nevoie, a construi punţi, a-l sluji pe cel care suferă, a avea grijă de cei săraci, "a unge cu răbdare" pe cel de lângă noi, a-l întări pe cel care este descurajat, a-l binecuvânta pe cel care ne face rău... Aşa devenim semne vii ale Iubirii pe care o vestim. Vă mulţumesc, iubiţi fraţi şi surori, pentru că voiţi să răspândiţi bucuria că suntem iubiţi de Dumnezeu şi că iubim aşa cum ne-a învăţat El. Vă însoţesc cu binecuvântarea mea şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 504.