CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN MOZAMBIC, MADAGASCAR ŞI MAURITIUS

(4-10 septembrie 2019)

Papa în Madagascar: Ora Medie
Mănăstirea Carmelitanelor Desculţe, Antanarivo (Madagascar)
(sâmbătă, 7 septembrie 2019)

Meditaţia Sfântului Părinte rostită "liber" surorilor contemplative

Vă vor da în scris ceea ce am pregătit, astfel voi veţi putea citi, medita liniştite. Acum aş vrea să vă spun ceva din inimă.

Lectura din Cartea Întâi a Regilor (2,2b-3), adresată lui Iosue, începe cu un apel la curaj: "Sois courageux, montre-toi un homme!". Curaj. Şi pentru a-l urma pe Domnul avem nevoie de curaj, mereu, un pic de curaj. Este adevărat că munca mai grea o face El, dar avem nevoie de curaj pentru a-l lăsa să facă. Şi îmi vine în minte o imagine, care m-a ajutat mult în viaţa mea de preot. Într-o seară târzie, două surori, una foarte tânără şi una bătrână mergeau de la cor, unde s-au rugat Vesperele, la sufragerie. Bătrânei era greu să meargă, era aproape paralitică, şi tânăra încerca s-o ajute, dar bătrâna se enerva, spunea: "Nu mă atinge! Nu fă asta căci cad!" Şi, Dumnezeu ştie, dar se pare că boala o făcuse pe bătrână un pic nevrotică. Însă tânăra mereu cu zâmbet o însoţea. Până la urmă au ajuns la sufragerie, tânăra încerca s-o ajute să se aşeze, şi bătrâna spuse: "Nu, nu, mă doare, mă doare aici...", dar la sfârşit se aşeză. O tânără, în faţa acestui fapt, cu siguranţă ar fi voit s-o trimită la plimbare! Dar acea tânără zâmbea, lua pâinea, o pregătea şi i-o dădea. Aceasta nu este o poveste, este o istorie adevărată: bătrâna se numea sora Sfântul Petru, iar tânăra sora Tereza a Pruncului Isus.

Aceasta este o istorie adevărată, care reflectă o bucăţică din viaţa comunitară, care arată spiritul cu care se poate trăi o viaţă comunitară. Caritatea în lucrurile mici şi în cele mari. Acea tânără ar fi putut să gândească: "Da, dar mâine voi merge la superioară şi îi voi spune să trimită una mai puternică s-o ajute pe bătrâna aceasta pentru că eu nu reuşesc". N-a gândit aşa. A crezut în ascultare: "Ascultarea mi-a dat această meserie şi o voi face". Cu forţa ascultării făcea cu caritate deosebită această muncă. Ştiu că voi toate, surori de claustrare, aţi venit pentru a fi aproape de Domnul, pentru a căuta calea perfecţiunii; însă calea perfecţiunii se află în aceşti paşi mici pe drumul ascultării. Paşi mici de caritate şi de iubire. Paşi mici care par nimic, dar sunt paşi mici care atrag, care-l "fac sclav" pe Dumnezeu, mici fire care-l "închid" pe Dumnezeu. Asta gândea tânăra: la firele cu care îl închidea pe Dumnezeu, la funii, funii de iubire, care sunt micile acte de caritate, mici, foarte mici, pentru că sufletul nostru mic nu poate să facă lucruri mari.

Fii curajoasă! Curajul de a face paşii mici, curajul de a crede că, prin micimea mea, Dumnezeu este fericit, şi realizează mântuirea lumii. "Nu, dar eu cred că trebuie să se schimbe viaţa călugărească, trebuie să fie mai perfectă, mai aproape de Dumnezeu şi pentru aceasta eu vrea să devin superioară, capitulară, pentru a schimba lucrurile!...". Nu spun că vreuna dintre voi gândeşte asta... Însă diavolul se strecoară în aceste gânduri. Dacă tu vrei să schimbi nu numai mănăstirea, nu numai viaţa călugărească - schimbare şi mântuire cu Isus -, mântuirea lumii începe cu aceste mici acte de iubire, de renunţare la sine, care îl închid pe Dumnezeu şi-l aduc printre noi.

Să ne întoarcem la istoria tinerei şi a bătrânei. Într-una din seri, înainte de cină, în timp ce mergeau de la cor la sufragerie - ieşeau cu zece minute înainte din cor pentru a merge la sufragerie, pas cu pas - Tereza a auzit o melodie, din afară...: era muzică de sărbătoare, de dans... Şi s-a gândit la o sărbătoare unde tinerele şi tinerii dansau, în mod onest, o frumoasă sărbătoare de familie... poate că o nuntă, sau aniversare a zilei de naştere... S-a gândit la muzică, la toate acelea... Şi a simţit ceva înăuntru; probabil a simţit: "Ar fi frumos să fiu acolo", nu ştiu... Şi imediat, hotărâtă, i-a spus Domnului că niciodată, niciodată n-ar fi schimbat pentru acea sărbătoare lumească nici măcar unul din gesturile sale faţă de sora bătrână. Acestea o făceau mai fericită decât toate dansurile din lume.

Cu siguranţă, la voi, mondenitatea va veni în atâtea forme ascunse. Să ştiţi să discerneţi, cu priora, cu comunitatea în capitul, să discerneţi glasurile mondenităţii, pentru ca să nu intre în claustrare. Mondenitatea nu este o soră de claustrare, dimpotrivă, este o capră care merge pe străzile sale, duce afară din claustrare... Când îţi vin gânduri de mondenitate, închide uşa şi gândeşte-te la micile acte de iubire: acestea mântuiesc lumea. Tereza a preferat s-o păzească pe bătrână şi să meargă înainte.

Ceea ce vă voi spune acum, o voi spune nu pentru a vă înspăimânta, ci este o realitate, a spus-o Isus, şi îmi permit s-o spun şi eu. Fiecare dintre voi, pentru a intra în convent, a trebuit să lupte, a făcut atâtea lucruri bune şi a învins, a învins: a învins spiritul lumesc, a învins păcatul, l-a învins pe diavol. Poate că în ziua în care tu ai intrat în convent, diavolul a rămas la uşă, trist: "Am pierdut un suflet", şi a plecat. Dar apoi a mers să ceară sfat la un alt diavol mai viclean, un diavol bătrân, care cu siguranţă i-a spus: "Ai răbdare, aşteaptă...". Este un mod obişnuit de a proceda al diavolului. Isus spune asta. Când diavolul lasă liber un suflet, pleacă; apoi, după un timp, vrea să se întoarcă şi vede acel suflet aşa de frumos, aşa de bine aranjat, aşa de frumos şi vrea să intre. Şi Isus ce spune? Acel diavol se duce, caută alţi şapte mai răi decât el şi se întoarce cu acei şapte, şi vor să intre în acea casă aranjată. Dar nu pot să intre făcând zgomot, ca şi cum ar fi hoţi, trebuie să intre în mod educat. Şi astfel diavolii "educaţi" sună la sonerie: "Aş vrea să intru..., caut acest ajutor, acel ajutor, acel ajutor...". Şi îl lasă să intre. Sunt diavoli educaţi, intră în casă, te rearanjează şi apoi, spune Isus, sfârşitul acelui bărbat sau al acelei femei este mai rău decât începutul. Dar nu ţi-ai dat seama că era un duh rău? "Nu, era atât de educat, atât de bun! Şi acum, nu, eu plec acasă pentru că nu pot tolera asta...". Este prea târziu de acum, tu l-ai lăsat să intre prea mult în inima ta. Nu ţi-ai dat seama, n-ai vorbit cu superioara, n-ai vorbit cu capitulul, cu vreo soră din comunitate? Ispititorul nu vrea să fie descoperit, pentru aceasta este travestit în persoană nobilă, educată, uneori în părinte spiritual, uneori... Te rog, soră, când tu simţi ceva straniu, vorbeşte imediat! Vorbeşte imediat! Fă-l cunoscut. Dacă Eva ar fi vorbit la timp, dacă ar fi mers la Domnul ca să-i spună: "Acest şarpe îmi spune aceste lucruri, tu ce părere ai?". Dacă ar fi vorbit la timp! Însă Eva n-a vorbit şi a venit dezastrul. Acest sfat vi-l dau: vorbiţi imediat, vorbiţi la timp, când există ceva care vă ia liniştea; nu spun pacea, ci mai întâi liniştea, apoi pacea. Acesta este ajutorul, aceasta este apărarea pe care voi o aveţi în comunitate: una o ajută pe alta pentru a face front unit, pentru a apăra sfinţenia, pentru a apăra gloria lui Dumnezeu, pentru a apăra iubirea, pentru a apăra mănăstirea. "Dar noi ne apărăm bine de mondenitatea spirituală, ne apărăm bine de diavol pentru că avem gratii duble, şi în mijloc şi o perdea!". Gratiile duble şi perdeaua nu sunt suficiente. Puteţi să aveţi o sută de perdele! Este nevoie de caritate, de rugăciune. Caritatea de a cere sfat la timp, de a asculta surorile, de a asculta de superioară. Şi rugăciunea cu Domnul, rugăciunea: "Doamne, este adevărat asta ce simt, asta ce-mi spune şarpele, este adevărat?". Acea tânără Tereza, imediat ce simţea ceva înăuntru, vorbea cu superioara..., care n-o iubea, superioara n-o iubea! "Dar cum să merg la superioară dacă ea de fiecare dată când mă vede îmi arată dinţii!". Da, dar superioara este Isus. "Dar, părinte, superioara nu este bună, este rea". Lasă s-o spună Domnul, pentru tine superioara este Isus. "Dar superioara este un pic bătrână, nu-i funcţionează bine lucrurile...". Lasă ca să decidă capitulul; tu, dacă vrei să spui asta, o spui în capitul, dar tu mergi la superioară, pentru că este Isus. Mereu transparenţa inimii! Mereu vorbind se învinge.

Şi această Tereza, care ştia că este antipatică superioarei, mergea la ea. Este adevărat, trebuie recunoscut că nu toate superioarele au premiul Nobel pentru simpatie! Dar sunt Isus. Calea ascultării este aceea care te supune în iubire, ne face supuşi iubirii.

După aceea, această Tereza s-a îmbolnăvit. S-a îmbolnăvit şi, puţin câte puţin, i se părea că a pierdut credinţa. Această sărăcuţă, care în viaţa sa a ştiut să-i trimită pe diavolii "educaţi", în ora morţii nu ştia cum să reuşească faţă de diavolul care se învârtea în jurul ei. Spunea: "Îl văd: se învârte, se învârte...". Este întunericul ultimelor zile, al ultimelor luni ale vieţii. Datorită ispitei, a luptei spirituale, a exercitării carităţii nu se iese la pensie: până la sfârşit tu va trebui să lupţi. Până la sfârşit. Chiar şi în întuneric. Ea credea că a pierdut credinţa! Şi chema surorile pentru ca să arunce apă sfinţită pe patul său, pentru ca să aducă lumânări binecuvântate... Lupta în mănăstire este până la sfârşit. Dar este frumoasă, pentru că în această luptă - crudă dar frumoasă - când este adevărată, nu se pierde pacea.

Acest papă - veţi spune voi - este un pic "folcloric", pentru că în loc să ne vorbească despre lucruri teologice, ne-a vorbit ca unor fetiţe. O, de aţi fi toate fetiţe în spirit, o, de-aţi fi aşa! Cu acea dimensiune de copilărie pe care Domnul o iubeşte atât de mult.

Aş vrea să termin istoria Terezei cu bătrâna. Această Tereza, acum, însoţeşte un bătrân. Şi vreau să dau mărturie despre asta, vreau să dau mărturie pentru că ea m-a însoţit, în fiecare pas mă însoţeşte. M-a învăţat să fac paşii. Uneori sunt un pic nevrotic şi o trimit, ca sora Sfântul Petru. Uneori o ascult; uneori durerile nu mă fac s-o ascult bine... Dar este o prietenă fidelă. Pentru aceasta n-am voit să vă vorbesc despre teorii, am voit să vă vorbesc despre experienţa mea cu o sfântă şi să vă spun ce este capabilă să facă o sfântă şi care este calea pentru a deveni sfinte.

Înainte! Şi curajoase!

____________________________________

Meditaţia Sfântului Părinte încredinţată surorilor

Dragă Soră Magdalena a Bunei Vestiri,
Dragi surori!

Vă mulţumesc, dragă soră, pentru primirea călduroasă şi pentru cuvintele dumneavoastră, care sunt ecoul tuturor călugăriţelor contemplative din diferitele mănăstiri din această ţară. Mulţumesc fiecăreia dintre voi, dragi surori, care aţi părăsit pentru un moment claustrarea, pentru a manifesta comuniunea voastră cu mine şi cu viaţa şi misiunea întregii Biserici, în special a celei din Madagascar.

Mulţumesc pentru prezenţa voastră, pentru fidelitatea voastră, pentru mărturia luminoasă despre Isus Cristos pe care o oferiţi comunităţii. În această ţară există sărăcie, e adevărat, dar există şi atâta bogăţie! Bogată în frumuseţi naturale, umane şi spirituale. Şi voi, surorilor, participaţi la această frumuseţe a Madagascarului, a oamenilor săi şi a Bisericii, pentru că este frumuseţea lui Cristos care străluceşte pe feţele voastre şi în vieţile voastre. Da, graţie vouă, Biserica din Madagascar este şi mai frumoasă în ochii Domnului precum şi în ochii întregii lumi.

Cei trei psalmi de la liturgia de astăzi exprimă neliniştea psalmistului într-un moment de încercare şi de pericol. Permiteţi-mi să mă opresc asupra primului, adică asupra secţiunii din Psalmul 119, cel mai lung din Psaltire, compus din opt versete pentru fiecare literă a alfabetului ebraic. Fără îndoială, autorul său este un om al contemplaţiei, unul care ştie să dedice momente lungi şi frumoase rugăciunii. În textul de astăzi, cuvântul care apare de mai multe ori şi care dă tonul pentru întreg textul este "a consuma", folosit îndeosebi în două sensuri.

Cel care se roagă se consumă în dorinţa întâlnirii cu Dumnezeu. Voi sunteţi mărturia vie a acestei dorinţe inepuizabile care se află în inima tuturor oamenilor. Printre multiplele oferte care pretind - fără să reuşească - să satisfacă inima, viaţa contemplativă este flacăra care duce la unicul foc veşnic, "flacăra vie de iubire care răneşte cu duioşie" (Sfântul Ioan al Crucii). Voi reprezentaţi "vizibil ţinta spre care merge întreaga comunitate eclezială care «înaintează pe străzile timpului cu privirea îndreptată spre viitoarea adunare a toate în Cristos», prevestind în acest mod gloria cerească" (Constituţia apostolică Vultum Dei querere, 2).

Suntem mereu tentaţi să satisfacem dorinţa de veşnicie cu lucruri efemere. Suntem expuşi la mări aflate în furtună care ajung doar să înece viaţa şi spiritul: "Aşa cum marinarul în larg are nevoie de far ca să-i indice ruta pentru a ajunge în port, tot aşa lumea are nevoie de voi. Fiţi faruri, pentru cei de aproape şi mai ales pentru cei de departe. Fiţi candele care însoţesc drumul bărbaţilor şi al femeilor în noaptea întunecată a timpului. Fiţi santinele de dimineaţă (cf. Is 21,11-12) care anunţă răsăritul soarelui (cf. Lc 1,78). Cu viaţa voastră transfigurată şi cu cuvinte simple, rumegate în tăcere, indicaţi-ni-l pe Acela care este cale, adevăr şi viaţă (cf. In 14,6), unicul Domn care oferă plinătate existenţei noastre şi dăruieşte viaţă din belşug (cf. In 10,10). Strigaţi-ne ca Andrei lui Simon: «L-am găsit pe Domnul» (cf. In 1,40); vestiţi, ca Maria Magdalena în dimineaţa învierii: «L-am văzut pe Domnul!» (In 20,18)" (ibid., 6).

Însă psalmul vorbeşte şi despre o altă consumare: aceea care se referă la intenţia celor răi, a celor care vor să-l distrugă pe cel drept; îl persecută, îi întind curse şi vor să-l facă să cadă. O mănăstire este mereu un loc în care ajung durerile lumii, cele ale oamenilor voştri. Fie ca mănăstirile voastre, respectând carisma voastră contemplativă şi constituţiile voastre, să fie locuri de primire şi de ascultare, în special pentru persoanele foarte nefericite. Astăzi sunt cu noi două mame care şi-au pierdut copiii şi rezumă toate durerile fraţilor voştri de pe insulă. Fiţi atente la strigătul şi la lipsurile bărbaţilor şi femeilor din jurul vostru, care vin la voi consumaţi de suferinţă, de exploatare şi de descurajare. Nu fiţi din aceia care ascultă numai pentru a învinge plictiseala, pentru a satisface curiozitatea sau pentru a aduna teme de conversaţie.

În această privinţă, aveţi o misiune fundamentală de desfăşurat. Claustrarea vă situează în inima lui Dumnezeu şi, prin urmare, acolo unde El şi-a pus inima. Ascultaţi inima Domnului pentru a-l asculta şi în fraţii şi surorile voastre. Persoanele din jurul vostru sunt adesea foarte sărace, slabe, agresate şi rănite în mii de moduri; dar sunt pline de credinţă şi recunosc în mod instinctiv în voi martore ale prezenţei lui Dumnezeu, referinţe preţioase pentru a-l întâlni şi a obţine ajutorul său. Pentru atâta durere care le consumă interior, care le fură bucuria şi speranţa, care le face să se simtă străine, voi puteţi fi o cale spre acea stâncă pe care o evocăm într-un alt psalm: "Ascultă, Dumnezeule, strigarea mea, ia aminte la rugăciunea mea. De la marginile pământului pe tine te chem când inima mi-e cuprinsă de nelinişte, călăuzeşte-mă la stânca la care nu pot ajunge!" (Ps 60,2-3).

Credinţa este bunul cel mai mare al săracilor! Este foarte important ca această credinţă să fie vestită, întărită în ei, să-i ajute cu adevărat să trăiască şi să spere. Şi contemplarea misterelor lui Dumnezeu, exprimată în liturgia voastră şi în timpurile voastre de rugăciune, să vă permită să descoperiţi mai bine prezenţa sa activă în fiecare realitate umană, inclusiv cea mai dureroasă, şi de a aduce mulţumire pentru că, în contemplaţie, Dumnezeu vă oferă darul mijlocirii. Cu rugăciunea voastră, voi, ca nişte mame, îi luaţi pe copii pe umeri şi îi duceţi spre ţara promisă. "Rugăciunea va fi mai plăcută lui Dumnezeu şi mai sfinţitoare dacă în ea, cu mijlocirea, încercăm să trăim dubla poruncă pe care ne-a lăsat-o Isus. Mijlocirea exprimă angajarea fraternă cu alţii când în ea suntem capabili să includem viaţa celorlalţi, angoasele lor cele mai tulburătoare şi visele lor cele mai frumoase. Despre cel care se dedică generos să mijlocească se pot spune cuvintele biblice: «Acesta este cel care-şi iubeşte fraţii, cel care se roagă mult pentru poporul său» (2Mac 15,14)" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 154).

Dragi surori contemplative, fără voi, ce ar fi Biserica şi aceia care trăiesc în periferiile umane din Madagascar? Ce s-ar întâmpla cu toţi cei care lucrează în linia întâi în evanghelizare, şi aici îndeosebi în condiţii foarte precare, dificile şi uneori periculoase? Toţi se sprijină de rugăciunea voastră şi de dăruirea mereu reînnoită a vieţii voastre, un dar foarte preţios în ochii lui Dumnezeu care vă face să participaţi la misterul răscumpărării acestui ţinut şi a persoanelor iubite care locuiesc aici.

"Am ajuns ca un burduf aşezat la fum", spune psalmul (119,83), făcând aluzie la timpul petrecut trăind acest mod dublu de a fi consumaţi: de Dumnezeu şi de dificultăţile lumii. Uneori, aproape fără să vrem, ne îndepărtăm şi cădem "în apatie, în rutină, în lipsă de motivare, în lenea paralizantă" (Constituţia apostolică Vultum Dei quaerere, 11). Nu cotează... nu contează anii pe care-i aveţi sau dificultatea de a merge sau de a ajunge la timp pentru îndatoriri... Nu suntem burdufuri aşezate la fum, ci trunchiuri care ard până când se consumă în focul care este Isus, Cel care nu ne dezamăgeşte niciodată... şi care acoperă orice datorie.

Mulţumesc pentru acest moment împărtăşit. Mă încredinţez rugăciunilor voastre. Şi vă încredinţez toate intenţiile pe care le port în timpul acestei călătorii în Madagascar; să ne rugăm împreună pentru ca Duhul Evangheliei să poată încolţi în inimile întregului vostru popor.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 671.