CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN MOZAMBIC, MADAGASCAR ŞI MAURITIUS

(4-10 septembrie 2019)

Sfânta Liturghie

Stadionul din Zimpeto, Maputo (Mozambic)

(vineri, 6 septembrie 2019)

Iubiţi fraţi şi surori,

Iubiţi fraţi şi surori,

Am ascultat în Evanghelia lui Luca un text din aşa-numita "predică de la câmpie". Isus, după ce i-a ales pe discipolii săi şi a proclamat fericirile, adaugă: "Vouă, care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri" (Lc 6,27). Un cuvânt adresat astăzi şi nouă, care-l ascultăm pe acest stadion.

Şi spune asta cu claritate, simplitate şi fermitate, trasând o cărare, o cale strâmtă care cere câteva virtuţi. Pentru că Isus nu este un idealist, care ignoră realitatea; vorbeşte despre duşmanul concret, despre duşmanul real, pe care tocmai l-a descris în fericirea precedentă (6,22): cel care ne urăşte, ne interzice, ne insultă şi dispreţuieşte numele nostru ca infam.

Mulţi dintre voi pot încă să povestească personal istorii de violenţă, ură şi discordii; unii, în însuşi trupul lor; alţi, despre vreun cunoscut care nu mai este; şi alţii încă de teamă ca rănile trecutului să nu se repete şi să încerce să şteargă drumul de pace deja parcurs, ca la Cabo Delgado.

Isus nu ne invită la o iubire abstractă, diafană sau teoretică, redactată pe birouri pentru discursuri. Calea pe care ne-o propune este aceea pe care El însuşi a parcurs-o cel dintâi, calea care l-a făcut să-i iubească pe cei care-l trădau, îl judecau pe nedrept, pe cei care aveau să-l ucidă.

Este greu de vorbit despre reconciliere când încă sunt deschise rănile provocate de atâţia ani de discordie, sau de invitat să se facă un pas de iertare care să nu însemne a ignora suferinţa nici de a cere ca să se şteargă amintirea sau idealurile (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 100). Cu toate acestea, Isus invită să iubim şi să facem binele. Şi asta este mult mai mult decât a ignora persoana care ne făcut rău sau să facem în aşa fel încât vieţile noastre să nu se intersecteze: este un mandat care tinde la o bunăvoinţă activă, dezinteresată şi extraordinară faţă cei care ne-au rănit. Însă Isus nu se opreşte aici; ne cere şi să-i binecuvântăm şi să ne rugăm pentru ei, adică vorbirea noastră despre ei să fie un a cuvânta-bine, generator de viaţă şi nu de moarte, să rostim numele lor nu pentru insultă sau răzbunare, ci pentru a inaugura un nou raport care să conducă la pace. Este înaltă măsura pe care ne-o propune Învăţătorul!

Cu această invitaţie Isus, departe de a fi un mazochist încăpăţânat, vrea să termine pentru totdeauna practica atât de obişnuită - ieri ca şi astăzi - de a fi creştini şi de a trăi conform legii talionului. Nu se poate gândi viitorul, nu se poate construi o naţiune, o societate pe "echitatea" violenţei. Nu pot să-l urmez pe Isus dacă porunca pe care o promovez şi o trăiesc este aceasta: "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte".

Nicio familie, niciun grup de vecini, nicio etnie şi cu atât mai puţin o ţară nu are viitor, dacă motorul care-i uneşte, îi adună şi acoperă diferenţele este răzbunarea şi ura. Nu putem să ne punem de acord şi să ne unim pentru a ne răzbuna, pentru a face aceluia care a fost violent acelaşi lucru pe care el ni l-a făcut nouă, pentru a planifica ocazii de revanşă sub forme aparent legale. "Armele şi reprimarea violentă, în loc de a aduce soluţii, creează conflicte noi şi mai rele" (ibid., 60). "Echitatea" violenţei este întotdeauna o spirală fără ieşire; şi preţul său, foarte ridicat. Există o altă cale posibilă, pentru că este fundamental să nu uităm că popoarele noastre au drept la pace. Voi aveţi drept la pace.

Pentru a face mai concretă şi aplicabilă în cotidian invitaţia sa, Isus propune o primă regulă de aur la îndemâna tuturor - "Aşa cum vreţi ca oamenii să vă facă vouă, faceţi-le la fel" (Lc 6,31) - şi ne ajută să descoperim ceea ce este mai important în această reciprocitate de comportament: să ne iubim, să ne ajutăm şi să dăm fără a aştepta nimic în schimb.

"Să ne iubim", ne spune Isus. Şi Paul traduce asta cu "să ne îmbrăcăm în sentimente de milostivire şi de bunătate" (cf. Col 3,12). Lumea ignora - şi continuă să nu cunoască - virtutea milostivirii, a compasiunii, ucigând sau abandonând persoane neputincioase şi bătrâne, eliminând răniţi şi bolnavi, şi distrându-se cu suferinţele provocate animalelor. În acelaşi mod nu practica bunătatea, gentileţea, care ne face să avem la inimă binele aproapelui la fel de mult ca binele propriu.

Depăşirea timpurilor de dezbinare şi violenţă implică nu numai un act de reconciliere sau pacea înţeleasă ca lipsă de conflict, ci implică angajarea zilnică a fiecăruia dintre noi să avem o privire atentă şi activă care ne face să-i tratăm pe ceilalţi cu acea milostivire şi bunătate cu care vrem să fim trataţi; milostivire şi bunătate mai ales faţă de cei care, datorită condiţiei lor, sunt respinşi şi excluşi cu uşurinţă. Este vorba de o atitudine nu de slabi, ci de puternici, o atitudine de bărbaţi şi femei care descoperă că nu este necesar a maltrata, a denigra sau a strivi pentru a se simţi importanţi; ba chiar contrariul. Şi această atitudine este forţa profetică pe care însuşi Isus Cristos ne-a învăţat-o voind să se identifice cu ei (cf. Mt 25,35-45) şi arătându-ne că slujirea este calea corectă.

Mozambicul are un teritoriu plin de bogăţii naturale şi culturale, dar în mod paradoxal cu o cantitate enormă de populaţie mai jos de nivelul de sărăcie. Şi uneori pare că aceia care se apropie cu presupusa dorinţă de a ajuta au alte interese. Şi este trist când asta se întâmplă între fraţii din acelaşi ţinut, care se lasă corupţi; este foarte periculos a accepta ca preţul pe care trebuie să-l plătim pentru ajutoarele externe să fie corupţia.

"Între voi să nu fie aşa" (Mt 20,26; cf. v. 26-28). Prin cuvintele sale, Isus ne determină să fim protagonişti ai unui alt stil de viaţă, cel al Împărăţiei: aici şi acum, seminţe de bucurie şi speranţă, pace şi reconciliere. Ceea ce vine să reverse Duhul Sfânt nu este un activism năvălitor, ci, înainte de toate, o atenţie îndreptată spre celălalt, recunoscându-l şi apreciindu-l ca frate până acolo încât să simţim viaţa sa şi durerea sa ca viaţa noastră şi durerea noastră. Acesta este cel mai bun termometru pentru a descoperi ideologiile de orice fel care încearcă să manipuleze săracii şi situaţiile de nedreptate în slujba intereselor politice sau personale (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 199). Numai aşa vom putea fi, oriunde ne-am afla, seminţe şi instrumente de pace şi reconciliere.

Vrem ca pacea să domnească în inimile noastre şi în palpitaţia poporului nostru. Vrem un viitor de pace. Vrem ca "pacea lui Cristos să domnească în inimile voastre" (Col 3,15), aşa cum spune scrisoarea sfântului Paul. El foloseşte un verb care vine din lumea sportului şi se referă la arbitrul care decide cu privire la lucrurile discutabile: "fie ca pacea lui Cristos să fie arbitru în inimile voastre". Dacă pacea lui Cristos este arbitru în inimile noastre, atunci, când sentimentele sunt în conflict şi suntem nehotărâţi între două sensuri opuse, "să facem jocul" lui Cristos: decizia lui Cristos ne va menţine pe calea iubirii, pe cărarea milostivirii, în alegerea pentru cei mai săraci, în apărarea naturii. Pe calea păcii. Dacă Isus va fi arbitru între emoţiile contrastante din inima noastră, între deciziile complexe ale ţării noastre, atunci Mozambicul a asigurat un viitor de speranţă; atunci ţara voastră va putea să-i cânte lui Dumnezeu, cu recunoştinţă şi cu toată inima, psalmi, imnuri şi cântări inspirate (cf. Col 3,16).

_________________

Mulţumirea Sfântului Părinte la sfârşitul Liturghiei

La sfârşitul vizitei mele, aş vrea să spun "mulţumesc" tuturor persoanelor care au colaborat pentru realizarea sa; începând de la această arhidieceză de Maputo şi de la păstorul său, monseniorul Francisco Chimoio, căruia îi mulţumesc pentru ospitalitatea fraternă precum şi pentru salutul bucuros pe care tocmai mi l-a adresat în numele fraţilor episcopi şi al întregului popor al lui Dumnezeu. Un cuvânt de recunoştinţă deosebită se îndreaptă spre domnul preşedinte Filipe Nyusi pentru atenţia sa grijulie, fie la nivel personal, fie prin diferitele instituţii guvernamentale şi forţele de siguranţă ale naţiunii. Mulţumesc pentru munca jertfită şi tăcută a membrilor comitetului de organizare şi a atâtor voluntari. Sunt recunoscător jurnaliştilor şi tuturor oamenilor buni care au ieşit din casă pentru a mă saluta.

Surori şi fraţi, ştiu că a trebuit să faceţi jertfe pentru a participa la celebrări şi la întâlniri... şi ştiu că v-aţi udat toţi, sper cu apă binecuvântată! Apreciez asta şi vă mulţumesc din inimă. Şi sunt recunoscător şi celor care n-au putut să facă asta datorită consecinţelor recentelor cicloane: iubiţi fraţi, am simţit la fel sprijinul vostru! Şi spun tuturor: aveţi atâtea motive pentru a spera! Am văzut asta şi am atins asta cu mâna în aceste zile. Vă rog, păstraţi speranţa; nu lăsaţi să vă fie furată! Şi nu există mod mai bun pentru a păstra speranţa decât acela de a rămâne uniţi, pentru ca toate motivele care o susţin să se întărească tot mai mult într-un viitor de reconciliere şi de pace în Mozambic. Dumnezeu să vă binecuvânteze şi Fecioara Mamă să vă ocrotească! Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 277.