CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN MOZAMBIC, MADAGASCAR ŞI MAURITIUS

(4-10 septembrie 2019)

Întâlnire interreligioasă cu tinerii
Stadionul Maxaquene, Maputo (Mozambic)
(joi, 5 septembrie 2019)

Multe mulţumiri pentru cuvintele voastre de bun-venit! Şi mulţumesc şi pentru toate şi pentru fiecare în parte din reprezentaţiile artistice pe care le-aţi realizat. Multe mulţumiri, mulţumesc! Aşezaţi-vă, staţi comozi.

Mi-aţi mulţumit pentru că am rezervat timp pentru a fi cu voi. Ce poate fi mai important pentru un păstor decât să fie cu oamenii săi? Ce este mai important pentru un păstor decât să-i întâlnească pe tinerii săi? Voi sunteţi importanţi! Aveţi nevoie să ştiţi asta, aveţi nevoie să ne credeţi: voi sunteţi importanţi! Însă cu umilinţă. Pentru că nu sunteţi numai viitorul Mozambicului, sau al Bisericii şi al omenirii; voi sunteţi prezentul, sunteţi prezentul Mozambicului, cu tot ceea ce sunteţi şi faceţi, deja contribuiţi la prezent cu tot ceea ce puteţi da astăzi mai bun. Fără entuziasmul vostru, fără cântecele voastre, fără bucuria voastră de a trăi, ce ar această ţară? Fără tineri, ce ar fi această ţară? Văzându-vă cântând, zâmbind, dansând, în mijlocul tuturor dificultăţilor prin care treceţi - aşa cum pe bună dreptate ne relatai tu - este cel mai bun semn al faptului că voi tinerii sunteţi bucuria acestei ţări, bucuria de astăzi, de astăzi. Speranţa zilei de mâine.

Bucuria de a trăi este una din principalele voastre caracteristici, caracteristica tinerilor, bucuria de a trăi, aşa cum se poate simţi aici! Bucurie împărtăşită şi celebrată, care reconciliază, şi devine cel mai bun antidot pentru a dezminţi pe toţi cei care văr să vă dezbine - atenţie: care vor să vă dezbine! -, care vor să vă fragmenteze, care vor să vă contrapună. Cum se simte, în unele regiuni ale lumii, lipsa bucuriei voastre de a trăi! Cum se simte, în unele regiuni ale lumii, bucuria de a fi uniţi, de a trăi împreună, diferite confesiuni religioase, dar fii ai aceluiaşi ţinut, uniţi.

Mulţumesc diferitelor confesiuni religioase că sunt aici. Mulţumesc pentru că vă încurajaţi să trăiţi provocarea păcii şi s-o celebraţi astăzi împreună ca familie, inclusiv cu aceia care, deşi nu aparţin vreunei tradiţii religioase, au venit pentru a participa... Astfel experimentaţi că toţi suntem necesari: cu diferenţele noastre, dar necesari. Diferenţele noastre sunt necesare. Împreună, aşa cum sunteţi acum, voi sunteţi palpitaţia acestui popor, unde fiecare desfăşoară un rol fundamental, într-un unic proiect creativ, pentru a scrie o nouă pagină de istorie, o pagină plină de speranţă, plină de pace, plină de reconciliere. Vă întreb: vreţi să scrieţi această pagină? [răspund: da!]. Când am intrat, aţi cântat "reconciliere". Vreţi să repetaţi? [toţi: Reconciliere! Reconciliere! Reconciliere!]. Mulţumesc!

Mi-aţi pus două întrebări, dar cred că sunt legate. Una era: ce trebuie făcut pentru ca visele tinerilor să devină realitate? Şi cealaltă: ce trebuie făcut pentru ca tinerii să se implice în problemele care chinuiesc ţara? Voi, astăzi, ne-aţi indicat drumul şi ne-aţi învăţat cum să răspundem la aceste întrebări.

Aţi spus asta cu arta, cu muzica, bogăţia culturală despre care aţi vorbit cu atâta orgoliu..., aţi exprimat o parte din visele voastre şi din realităţile voastre; în fiecare din acele exprimări, se prezintă moduri diferite de a vă arăta lumii şi de a privi orizontul: mereu cu ochi plini de speranţă, plini de viitor şi plini de dorinţe. Voi, tinerilor, mergeţi cu două picioare ca adulţii, în acelaşi mod; însă, spre deosebire de adulţii care le ţin paralele, voi aveţi mereu unul în faţa altuia, gata să porniţi, să ţâşniţi. Aveţi atâta forţă, sunteţi capabili să priviţi cu atâta speranţă! Sunteţi o promisiune de viaţă, care poartă în sine o tenacitate (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 139), pe care nu trebuie s-o pierdeţi şi nici să nu lăsaţi să vă fie furată.

Cum se realizează visele, cum se contribuie la rezolvarea problemelor ţării? Mi-ar place să vă spun: nu lăsaţi ca să vi se fure bucuria! Nu încetaţi să cântaţi şi să vă exprimaţi după tot binele pe care l-aţi învăţat de la tradiţiile voastre. Să nu vi se fure bucuria! Aşa cum v-am spus, există multe moduri de a privi orizontul, lumea, de a privi prezentul şi viitorul, există multe moduri. Dar trebuie să fim atenţi la două atitudini care ucid visele şi speranţa. Care sunt? Resemnarea şi neliniştea. Două atitudini care ucid visele şi speranţa. Sunt mari duşmane ale vieţii, pentru că de obicei ne determină pe un parcurs uşor dar de înfrângere; şi taxa de trecere pe care o cer este foarte scumpă! Este foarte scumpă. Se plăteşte cu propria fericire şi chiar cu propria viaţă. Resemnare şi nelinişte: două atitudini care fură speranţa. Câte promisiuni goale de fericire, care ajung să mutileze vieţi! Cu siguranţă ştiţi despre prieteni, cunoscuţi - sau vi s-ar fi putut întâmpla vouă - ca, în momente dificile, dureroase, când totul pare să se prăbuşească peste tine, să fii strivit de resemnare. Trebuie să fim foarte atenţi, pentru că această atitudine "te face s-o iei pe drumul greşit. Când totul pare oprit şi stătut, când problemele personale ne neliniştesc, greutăţile sociale nu găsesc răspunsurile corespunzătoare, nu este bine să ne lăsăm învinşi" (ibid., 141). Nu este bine să ne lăsăm învinşi! Repetaţi: nu este bine să ne lăsăm învinşi. [toţi: nu este bine să ne lăsăm învinşi!].

Ştiu că multora dintre voi vă place fotbalul. Este adevărat? Îmi amintesc de un mare jucător din aceste ţinuturi care a învăţat să nu se resemneze: Eusebio da Silva, "pantera neagră". A început viaţa sa sportivă în echipa din acest oraş. Dificultăţile economice grave ale familiei sale şi moartea prematură a tatălui său nu au împiedicat visele sale; pasiunea sa pentru fotbal l-a făcut să persevereze, să viseze şi să meargă înainte... ajungând să marcheze 77 de goluri pentru acest club Maxaquene! Nu lipseau motivele pentru a se resemna... şi el nu s-a resemnat.

Visul său şi voinţa sa de a juca l-au împins înainte, dar a fost la fel de important să găsească persoane cu care să joace. Ştiţi bine că, într-o echipă, nu sunt toţi egali, nu fac toţi aceleaşi lucruri nici nu gândesc toţi în acelaşi mod. Nu. Fiecare jucător are caracteristicile sale, aşa cum putem descoperi şi ne putem bucura la această întâlnire: venim din tradiţii diferite şi putem chiar să vorbim limbi diferite, dar asta nu ne-a împiedicat să ne întâlnim. Deja mult s-a suferit şi continuă să se sufere, pentru că unii cred că au dreptul să decidă cine poate "juca" - nu! - şi în schimb cine trebuie să rămână "pe tuşă" - este un drept nedrept! -, unii care îşi trăiesc viaţa pentru a crea dezbinare şi contrapoziţie şi să facă război. Astăzi voi, dragi prieteni, sunteţi un exemplu, sunteţi o mărturie a modului în care trebuie să acţionăm. Martori ai unităţii, ai reconcilierii, ai speranţei. Ca o echipă de fotbal. Cum trebuie să vă angajaţi pentru ţară? Exact cum faceţi acum, rămânând uniţi, dincolo de orice lucru care vă poate diferenţia, căutând mereu oportunitatea pentru a realiza visele unei ţări mai bune, dar... împreună. Împreună. Cât de important este a nu uita că duşmănia socială distruge. Împreună! [toţi: duşmănia socială distruge!]. Şi o familie se distruge datorită duşmăniei. O ţară se distruge datorită duşmăniei. Împreună! [toţi: duşmănia socială distruge!]. Lumea se distruge datorită duşmăniei. Şi duşmănia cea mai mare este războiul. Pentru că sunt incapabili să se aşeze şi să vorbească. Fiţi capabili să creaţi prietenia socială.

Îmi amintesc de proverbul care spune: "Dacă vrei să ajungi repede, mergi singur; dacă vrei să ajungi departe, mergi în companie". Să repetăm. [toţi: Dacă vrei să ajungi repede, mergi singur; dacă vrei să ajungi departe, mergi în companie]. Este vorba mereu de a visa împreună, aşa cum faceţi astăzi. Visaţi cu alţii, niciodată împotriva altora; visaţi aşa cum aţi visat şi aţi pregătit această întâlnire: toţi uniţi şi fără bariere. Asta face parte din "noua pagină a istoriei" Mozambicului.

A juca împreună ne învaţă că nu numai resemnarea este duşmană a viselor, ci şi neliniştea. Resemnare şi nelinişte. Neliniştea: aceasta "poate să devină o mare vrăjmaşă atunci când ne face să capitulăm pentru că descoperim că rezultatele nu sunt imediate. Visele cele mai frumoase se cuceresc cu speranţă, răbdare şi angajare, renunţând la grabă. În acelaşi timp, nu trebuie să ne blocăm datorită nesiguranţei, nu trebuie să ne fie frică să riscăm şi să comitem greşeli" (ibid., 142), este normal. Lucrurile cele mai frumoase se formează cu timpul şi, dacă ceva nu ţi-a mers bine prima dată, nu-ţi fie frică să reîncerci iar şi iar şi iar. Nu-ţi fie frică să greşeşti! Putem greşi de o mie de ori, dar să nu cădem în greşeala de a ne opri pentru că n-a mers bine ceva prima dată. Greşeala cea mai mare ar fi aceea de a abandona, din cauza neliniştii, a abandona visele şi voinţa unei ţări mai bune.

De exemplu, aveţi în faţa ochilor mărturia frumoasă oferită de Maria Mutola, care a învăţat să persevereze, să continue să încerce, în pofida faptul că rămânea neîmplinită dorinţa sa de a obţine medalia de aur la primele trei Jocuri Olimpice la care a participat; după aceea, la a patra tentativă, această atletă de la 800 de metri a obţinut medalia sa de aur la Olimpiada de la Sydney. A încerca, a încerca. Neliniştea n-a făcut-o să se închidă în ea înseşi; cele nouă titluri mondiale ale ei n-au făcut-o să uite de poporul său, de rădăcinile sale, ci a continuat să aibă grijă de copiii nevoiaşi din Mozambic. Cum ne învaţă sportul să perseverăm în visele noastre!

Aş vrea să adaug un alt element important. Nu neliniştii, nu resemnării, şi acum un alt element important: nu-i excludeţi pe bătrânii voştri.

Şi bătrânii voştri pot ajuta pentru ca visele voastre şi aspiraţiile voastre să nu se usuce, să nu fie luate de primul vânt de dificultate sau de neputinţă. Bătrânii sunt rădăcinile noastre. Spunem asta? [toţi: Bătrânii sunt rădăcinile noastre. Bătrânii sunt rădăcinile noastre]. Generaţiile precedente au multe să vă spună, să vă propună. Este adevărat că uneori noi, bătrânii, facem asta în mod autoritar, ca avertizare, inspirând frică. Este adevărat, uneori inspirăm frică sau avem pretenţia ca voi să faceţi, să vorbiţi şi să trăiţi exact ca noi. Este greşit. Voi în schimb va trebui să faceţi sinteza voastră, dar ascultând, valorizând pe cei care v-au precedat. N-aţi făcut aşa cu muzica voastră? Cu ritmul tradiţional din Mozambic, "marrabenta", aţi amestecat altele moderne şi astfel s-a născut "pandza". Ceea ce aţi ascultat, ceea ce aţi văzut cântându-se şi dansându-se de părinţii voştri şi de bunicii voştri, aţi asumat ca propriu. Acesta este drumul pe care vi-l propun: un "drum făcut din libertate, din entuziasm, din creativitate, din orizonturi noi, ci cultivând în acelaşi timp rădăcinile care alimentează şi susţin" (ibid., 184). Bătrânii sunt rădăcinile noastre. [toţi: bătrânii sunt rădăcinile noastre].

Toate acestea sunt elemente mici care vă pot da sprijinul de care aveţi nevoie pentru a nu vă închide în momentele de dificultate, ci să vă deschideţi o breşă de speranţă; o breşă care vă va ajuta să oferiţi creativitatea voastră şi să găsiţi noi drumuri şi noi spaţii pentru a răspunde la probleme cu gustul solidarităţii.

Mulţi dintre voi s-au născut sub semnul păcii, o pace zbuciumată care a trecut prin momente dificile: unele mai senine şi altele de încercare. Pacea este un proces pe care şi voi sunteţi chemaţi să-l duceţi înainte, întinzând mereu mâinile voastre mai ales spre cei care trec prin momente dificile. Mare este puterea mâinii întinse şi a prieteniei traduse în gesturi concrete! Mă gândesc la suferinţa acelor tineri încărcaţi de vise care au venit să caute loc de muncă în oraş, şi astăzi sunt fără casă, fără familie şi fără o mână prietenă. Cât de important este a învăţa să fim o mână prietenă şi întinsă! Acest gest, gestul mâinii întinse. Toţi împreună! Gestul mâinii întinse. [Toţi: gestul mâinii întinse]. Mulţumesc. Încercaţi să creşteţi în prietenie şi cu aceia care gândesc în mod diferit, în aşa fel încât solidaritatea să crească între voi şi să devină arma cea mai bună pentru a transforma istoria. Solidaritatea este cea mai bună armă pentru a transforma istoria.

O mână întinsă, care ne aminteşte şi necesitatea de a ne angaja în îngrijirea casei noastre comune. Fără îndoială aţi fost binecuvântaţi cu minunate frumuseţi naturale: păduri şi fluvii, văi şi munţi şi atâtea plaje frumoase.

Din păcate, acum câteva luni aţi îndurat furia a două cicloane, aţi văzut consecinţele dezastrului ecologic în care trăim. Mulţi, inclusiv atâţia tineri, au îmbrăţişat deja provocarea de neamânat de a proteja casa noastră. Avem o provocare: a proteja casa noastră comună.

Permiteţi-mi să vă las un ultim gând: Dumnezeu vă iubeşte; şi cu privire la această afirmaţie suntem de acord toate tradiţiile religioase. "Pentru El tu eşti realmente preţios, nu eşti nesemnificativ, eşti important pentru El, pentru că eşti lucrare a mâinilor sale. Pentru că te iubeşte. Încearcă să rămâi un moment în tăcere lăsându-te iubit de El. Încearcă să reduci la tăcere toate glasurile şi strigătele interioare şi rămâi un moment în îmbrăţişarea sa de iubire" (Christus vivit, 115). Să facem asta acum împreună [rămân un moment în tăcere].

Este iubirea Domnului, "care ştie mai mult de urcuşuri decât de căderi, de reconciliere decât de interdicţie, de a da nouă oportunitate decât de a condamna, de viitor decât de trecut" (ibid., 116).

Ştiu că voi credeţi în această iubire care face posibilă reconcilierea.

Mulţumesc! Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 495.