Nu miere, ci sare a pământului

De la inimă la inimă, scrisoarea papei către preoţi

De Andrea Monda

Veşnică este milostivirea lui! Strigătul de bucurie din Psalmul 135 este leitmotivul care însoţeşte textul pe care papa a voit să-l trimită tuturor preoţilor cu ocazia festivităţii sfântului lor, parohul de Ars, la a 160-a aniversare a morţii. În această scrisoare lungă, semnată şi expediată din catedrala "Sfântul Ioan din Lateran", episcopul de Roma se adresează tuturor preoţilor din lume dar, conform stilului său, se pune în faţă cu fiecare dintre ei, vorbind la un "tu" cu inimă deschisă, cor ad cor loquitur, conform motoului fericitului, în curând sfântului, cardinal Newman. Francisc vorbeşte de la inimă la inimă şi vrea să ajungă la fiecare preot catolic răspândit în lume îmbrăţişarea sa, stima sa, apropierea sa, încurajarea sa. Scrisoarea este adresată "vouă care, ca parohul de Ars, lucraţi în «tranşee», purtaţi pe umerii voştri povara zilei şi arşiţa (cf. Mt 20,12) şi, expuşi la nenumărate situaţii, «vă expuneţi» zilnic şi fără a vă da prea multă importanţă, pentru ca poporul lui Dumnezeu să fie îngrijit şi însoţit".

Este nevoie de curaj pentru "a ne expune" şi acest curaj trebuie să fie "furnizat", revigorat", acesta este sensul care rezultă imediat din citirea acestui important text al actualului succesor al lui Petru. Încurajare şi mulţumire: "Ca frate mai mare şi tată vreau şi eu să fiu aproape, înainte de toate pentru a vă mulţumi în numele sfântului popor al lui Dumnezeu pentru tot ceea ce primeşte de la voi". Frate mai mare şi tată: printre multele documente ale pontificatului lui Bergoglio, acesta este unul dintre acelea în care reiese mai mult paternitatea Sfântului Părinte.

Aşadar un text intens şi bogat în nuanţe până acolo încât este greu de comentat, în puţin timp, în mod exhaustiv (de altfel nu este un text de comentat, ci foloseşte ca însoţire pentru toţi catolicii, nu numai preoţii, în truda cotidianităţii).

Impresionează la o primă lectură trei aspecte, exprimate de trei cuvinte: durere, ispită, popor.

Durerea este pusă în centrul reflecţiei lui Francisc; vine în minte Dostoievski, scriitor deosebit de iubit de papa, care pune în centrul operelor sale durerea cu scandalozitatea sa dar şi cu sfinţenia sa. Durerea face parte în mod intrinsec din existenţa sacerdotală: "Misiunea la care am fost chemaţi nu implică să fim imuni de suferinţă, de durere şi chiar de neînţelegere" şi papa are cuvinte de mare întărire pentru momentul istoric deosebit pe care-l străbate Biserica, dar tocmai faptul de a fi preot expune, mereu, la o cufundare în rănile deci în durerea umanităţii. Ba chiar, spune papa, raportul cu durerea se revelează un "test" preţios pentru "a şti cum se simte inima noastră de păstor este să ne întrebăm cum înfruntăm durerea".

Şi aici vine al doilea aspect, cel al ispitei, care înseamnă înainte de toate a voi să ne distanţăm de durere deci de cel îndurerat. Este o ispită care se colorează cu intelectualism, când în schimb vocaţia şi misiunea sacerdotală trebuie să fie înfruntate "nu ca teorie sau cunoaştere intelectuală sau morală a ceea ce ar trebui să fie, ci ca oameni care cufundaţi în durere au fost transformaţi şi transfiguraţi de Domnul, şi ca Iob ajung să exclame: «Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut» (42,5). Fără această experienţă de bază, toate eforturile noastre ne vor duce pe calea frustrării şi a scepticismului".

Şi aici vine o altă nuanţă a ispitei înseşi, care este lenea. Papa face referinţă din nou la literatură, amintind în mod explicit Jurnalul unui paroh de la ţară de Bernanos, şi la marea tradiţie spirituală, citându-l pe cardinalul TomᚠŠpidlík, şi defineşte în mod eficace lenea ca tristeţe dulceagă care "seamănă descurajare, stare de orfan şi duce la disperare", acea tristeţe care "paralizează curajul de a continua în muncă, în rugăciune, ne face antipatici vecinii noştri [...] duce la deprindere şi conduce treptat la naturalizarea răului şi a nedreptăţii cu şoapta slabă a acelui «mereu s-a făcut aşa»". În acelaşi roman marele scriitor francez, tocmai împotriva acelei tristeţi dulcege, îl face pe un preot să spună: "bunul Dumnezeu n-a scris că noi am fi mierea pământului, tinere, ci sarea". Aici se descoperă buna "slujire" pe care o poate da literatura: să aducă acea zguduire de care are nevoie omul amorţit de "prozaicitatea" vieţii. Papa rezumă asta în mod eficace tocmai în timp ce explică riscul lenei, cu cuvinte simple: "Să sfidăm obişnuinţa, să deschidem bine ochii şi urechile şi mai ales inima". Însă cărţile bune, poetice sau spirituale, care pot desigur să deschidă ochii şi urechile, singure nu sunt suficiente, ba chiar pot să ofere sprijin unei alte ispite, ceea ce papa numeşte "tendinţă prometeică"; deci este nevoie de altceva, rugăciunea: "În rugăciune experimentăm precaritatea noastră binecuvântată care ne aminteşte faptul că suntem discipoli care au nevoie de ajutorul Domnului şi ne eliberează de tendinţa prometeică «a celor care în definitiv se încred numai în propriile forţe şi se simt superiori celorlalţi pentru că respectă norme determinate»".

Aici apare al treilea aspect: poporul. Pentru că rugăciunea nu este niciodată un fapt numai individual. Mai ales pentru un păstor rugăciunea sa se contopeşte cu aceea a poporului şi pentru popor. Şi aici trebuie pornit de la durere pentru că "durerea atâtor victime, durerea poporului lui Dumnezeu, precum şi a noastră, nu poate să se piardă"; păstorul, cufundat în experienţa de bază a durerii, va descoperi că în misiunea sa nu este niciodată singur, are doi însoţitori şi aliaţi mereu alături de el: poporul şi Isus. "Într-o astfel de rugăciune ştim că nu suntem niciodată singuri", afirmă papa, "rugăciunea păstorului este o rugăciune locuită fie de Duhul «care strigă: Abba, Tată!» (Gal 4,6), fie de poporul care îi este încredinţat. Misiunea şi identitatea noastră primesc lumină de la această dublă legătură". Această alianţă permite inimii păstorului să nu se descurajeze: "Pentru a menţine inima curajoasă este necesar să nu neglijăm aceste două legături constitutive ale identităţii noastre: prima, cu Isus. [...] Cealaltă legătură constitutivă: măriţi şi hrăniţi legătura cu poporul vostru. Nu vă izolaţi de oamenii voştri şi de preoţi sau de comunităţi. Cu atât mai puţin să nu vă închideţi în grupuri închise şi elitare. Asta, la sfârşit, sufocă şi otrăveşte spiritul. Un slujitor curajos este un slujitor care este mereu în ieşire".

Durere, ispită, popor. Dar peste toate se întinde mantia milostivirii. Papa nu spune termenul original în ebraică, rachamim, ci exprimă clar conceptul atunci când le mulţumeşte preoţilor "pentru toate dăţile în care, lăsându-vă înduioşaţi în măruntaie, i-aţi primit pe cei care erau căzuţi, aţi îngrijit rănile lor, oferind căldură inimilor lor (cf. Lc 10,25-37). Nimic nu este aşa de urgent ca aceste lucruri: proximitate, apropiere, a fi aproape de trupul fratelui suferind". Când preoţii s-au lăsat înduioşaţi în măruntaie au fost fideli şi papa vrea să sublinieze asta: "mulţumesc pentru fidelitatea voastră faţă de angajamentele asumate. Este într-adevăr semnificativ că, într-o societate şi într-o cultură care a transformat «gazosul» în valoare, există persoane care pariază şi încearcă să asume angajamente care cer toată viaţa".

Iată sarea, şi nu mierea, pământului, semnul de contradicţie, iată antidotul la tristeţea dulceagă, soliditatea credinţei active faţă de "gazositatea" lumii. Toate bune, cu condiţia de a nu aluneca în riscul opus al tendinţei prometeice (cele două erezii, gnoza şi pelagianismul, mereu actuale), din aceasta ne salvează conştiinţa că fidelitatea nu este a noastră şi este aceea a lui Dumnezeu, este milostivirea sa veşnică. Nu este o greşeală de tipar acea repetare, de zeci de ori, în cadrul scrisorii, exclamaţia din psalmul 135: "Veşnică este milostivirea lui!", noi putem fi milostivi, din când în când, însă Dumnezeu este milostivirea şi noi putem fi milostivire numai în măsura în care o facem să acţioneze înăuntrul nostru. Şi dacă n-ar fi suficient, papa cu privire la acest punct este deosebit de clar: "În mod substanţial spunem că noi continuăm să credem în Dumnezeu care nu a rupt niciodată alianţa sa, chiar şi atunci când noi am încălcat-o de nenumărate ori. Asta ne invită să celebrăm fidelitatea lui Dumnezeu care nu încetează să aibă încredere, să creadă şi să parieze în pofida limitelor şi păcatelor noastre, şi ne invită să facem acelaşi lucru". Aşa cum scrisese deja în Gaudete et exsultate: "Lipsa unei recunoaşteri sincere, îndurate şi rugătoare a limitelor noastre este ceea ce împiedică harul să acţioneze". La sfârşitul lecturii acestui text pe care succesorul lui Petru l-a trimis tuturor fraţilor săi preoţi vine în minte o altă pagină literară emoţionantă despre mysterium ecclesiae, scrisă de romancierul englez G. K. Chesterton: "Când, într-un moment simbolic, punea bazele marii sale societăţi, Cristos n-a ales ca piatră unghiulară pe genialul Paul sau pe misticul Ioan, ci un înşelător, un snob, un laş: într-un cuvânt, un om. Şi pe această piatră El a zidit Biserica sa şi porţile iadului nu au biruit-o. Toate imperiile şi toate regatele s-au prăbuşit, datorită acestei slăbiciuni intrinsece şi constante, că au fost întemeiate de oameni puternici asupra oamenilor puternici. Însă acest unic lucru, istorica Biserică creştină a fost întemeiată pe un om slab şi pentru acest motiv este indestructibilă. Pentru că niciun lanţ nu este mai puternic decât veriga sa cea mai slabă".

(După L'Osservatore Romano, 7 august 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

O scrisoare de viaţă. Papa Francisc către preoţii din toată lumea

Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc către preoţi cu ocazia celei de-a 160-a aniversări a morţii sfântului paroh de Ars

lecturi: 797.