Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 19 iunie 2019

Cateheze despre Faptele Apostolilor: 3. "Limbi ca de foc" (Fap 2,3). Rusaliile şi dynamis a Duhului a care înflăcărează cuvântul uman şi îl face Evanghelie

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

La cincizeci de zile după Paşte, în acel cenaclu care este de acum casa lor şi unde prezenţa Mariei, mama Domnului, este elementul de coeziune, apostolii trăiesc un eveniment care depăşeşte aşteptările lor. Reuniţi în rugăciune - rugăciunea este "plămânul" care dă respiraţie discipolilor din toate timpurile; fără rugăciune nu putem fi discipoli ai lui Isus; fără rugăciune noi nu putem să fim creştini! Este aerul, este plămânul vieţii creştine -, sunt surprinşi de intrarea năvalnică a lui Dumnezeu. Este vorba de o intrare năvalnică ce nu tolerează închiderea: deschide uşile prin forţa unui vânt care aminteşte de ruah, suflul primordial, şi împlineşte promisiunea "forţei" făcute de Cel Înviat înainte de a-şi lua rămas-bun (cf. Fap 1,8). Vine pe neaşteptate, de sus, "un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, şi a umplut întreaga casă în care stăteau" (Fap 2,2).

După aceea, la vânt se adaugă focul care aminteşte de tufişul arzând şi de Sinai cu darul celor zece cuvinte (cf. Ex 19,16-19). În tradiţia biblică focul însoţeşte manifestarea lui Dumnezeu. În foc Dumnezeu încredinţează cuvântul său viu şi energic (cf. Evr 4,12) care deschide spre viitor; focul exprimă simbolic lucrarea sa de a încălzi, a lumina şi a cerceta inimile, grija sa în a încerca rezistenţa lucrărilor umane, în purificarea lor şi revitalizarea lor. În timp ce la Sinai se aude glasul lui Dumnezeu, la Ierusalim, în sărbătoarea Rusaliilor, cel care vorbeşte este Petru, stânca pe care Cristos a ales să zidească Biserica sa. Cuvântul său, slab şi capabil chiar să-l renege pe Domnul, străbătut de focul Duhului capătă forţă, devine capabil să străpungă inimile şi să mişte la convertire. De fapt, Dumnezeu alege ceea ce este slab în lume pentru a-i face de ruşine pe cei puternici (cf. 1Cor 1,27).

Deci Biserica se naşte din focul iubirii şi dintr-un "incendiu" care izbucneşte la Rusalii şi care manifestă forţa Cuvântului Celui Înviat impregnat de Duh Sfânt. Alianţa nouă şi definitivă nu mai este întemeiată pe o lege scrisă pe table de piatră, ci pe acţiunea Duhului lui Dumnezeu care face noi toate lucrurile şi se imprimă în inimi de carne.

Cuvântul apostolilor se impregnează de Duhul Celui Înviat şi devine un cuvânt nou, diferit, care se poate însă înţelege, ca şi cum ar fi tradus simultan în toate limbile: de fapt "fiecare îi auzea vorbind în limba sa" (Fap 2,6). Este vorba despre limbajul adevărului şi al iubirii, care este limba universală: şi analfabeţii pot s-o înţeleagă. Limbajul adevărului şi al iubirii îl înţeleg toţi. Dacă tu mergi cu adevărul inimii tale, cu sinceritatea, şi mergi cu iubire, toţi te vor înţelege. Chiar dacă nu poţi să vorbeşti, dar cu o mângâiere, care să fie adevărată şi iubitoare.

Duhul Sfânt nu se manifestă numai printr-o simfonie de sunete care uneşte şi adună armonios diversităţile ci se prezentă şi ca dirijorul orchestrei care face să fie interpretate partiturile laudelor pentru "marile opere" ale lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este artizanul comuniunii, este artistul reconcilierii care ştie să înlăture barierele dintre iudei şi greci, dintre sclavi şi liberi, pentru a face din ei un singur trup. El zideşte comunitatea credincioşilor armonizând unitatea trupului şi multiplicitatea mădularelor. Face să crească Biserica ajutând-o să meargă dincolo de limitele umane, de păcate şi de orice scandal.

Uimirea este aşa de mare, şi cineva se întreabă dacă oamenii aceia nu sunt beţi. Atunci Petru intervine în numele tuturor apostolilor şi reciteşte acel eveniment în lumina lui Ioel 3, unde se vesteşte o nouă revărsare a Duhului Sfânt. Discipolii lui Isus nu sunt beţi, ci trăiesc ceea ce sfântul Ambrozie defineşte "beţia sobră a Duhului", care aprinde în mijlocul poporului lui Dumnezeu profeţia prin vise şi viziuni. Acest dar profetic nu este rezervată numai câtorva, ci tuturor celor care invocă numele Domnului.

De acum înainte, din acel moment, Duhul lui Dumnezeu mişcă inimile să primească mântuirea care trece printr-o Persoană, Isus Cristos, Cel pe care oamenii l-au pironit pe lemnul crucii şi pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi "eliberându-l de durerile morţii" (Fap 2,24). El este cel care l-a revărsat pe acel Duh care orchestrează polifonia de laude şi pe care toţi pot s-o asculte. Aşa cum spunea Benedict al XVI-lea, "Rusaliile înseamnă asta: Isus, şi prin El însuşi Dumnezeu, vine la noi şi ne atrage înlăuntrul său" (Omilie, 3 iunie 2006). Duhul realizează atracţia divină: Dumnezeu ne seduce cu Iubirea sa şi astfel ne implică, pentru a mişca istoria şi a demara procese prin care filtrează viaţa nouă. De fapt, numai Duhul lui Dumnezeu are puterea de a umaniza şi a fraterniza fiecare context, pornind de la cei care-l primesc.

Să-i cerem Domnului să ne facă să experimentăm noi Rusalii, să dilate inimile noastre şi să sintonizeze sentimentele noastre cu acelea ale lui Cristos, aşa încât să vestim fără ruşine cuvântul său transformator şi să mărturisim puterea iubirii care recheamă la viaţă tot ceea ce întâlneşte.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 509.