Consideraţie la duminica a 7-a Paştelui - Anul C - 2019

"Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21)

O zicere înţeleaptă zice aşa: "Cerul este atât de larg că îl cuprinde pe nemărginitul Dumnezeu întreit şi unic, cu nenumăratul cortegiu de îngeri şi arhangheli şi cu nenumăratul număr de sfinţi. Dar în acelaşi timp cerul este atât de strâmt că nu încape decât o singură "Fiinţă", Dumnezeu. Această zicere vrea să spună că tot ceea ce nu are caracterul lui Dumnezeu, tot ceea ce nu se aseamănă cu Dumnezeu în caracter, nu poate intra acolo. Biblia ne spune că Isus şi Duhul Sfânt, care sunt în cer, sunt de o fiinţă cu Tatăl (cf. In 10,30), îngerii şi arhanghelii care văd pururi faţa lui Dumnezeu, au caracterul lui Dumnezeu şi îi susţin cauza (cf. Mt 18,10; Ps 103,20), iar oamenii care până la păcat au locuit alături de Dumnezeu, au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26-27) şi trăiau în armonie cu Dumnezeu şi între ei (cf. Gen 3,8).

Dar în momentul în care în rai s-a ivit ceva diferit de caracterul divin "iubire şi smerenie" a lui Dumnezeu (cf. 1In 4,8.16; Fil 2,8), imediat a trebuit să plece. Aici să ne amintim de îngerii căzuţi care şi-au luat chip de "ură şi mândrie" după Lucifer (cf. Is 14,12-5) şi fiind izgoniţi din rai de îngerii buni, au trebuit să plece fără nimic (cf. Ap 12,8). Să ne gândim şi la noi oamenii care înşelaţi de şarpe, prin primii noştri părinţi care au făptuit păcatul, luând chipul de "ură şi mândrie" al diavolului, părăsind chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, părăsind armonia cu Dumnezeu şi între ei, au trebuit să plece din paradis împreună cu toţi urmaşii lor, izgoniţi fiind ca îngerii răi de aceeaşi îngeri buni cu săbii de foc (cf. Gen 3,23-24). Iar pe pământ fiind, animaţi de diavol, au crescut în ură şi mândrie faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, că au devenit răi şi ucigaşi ca diavolul (cf. In 8,44; Gen 4,8). În privinţa intrării întinate în rai situaţia este veşnic neschimbată: "Nimic întinat nu va intra în cer, ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului" (Ap 21,27).

Diavolul ştia că omul este coroana creaţiei şi că a fost plăsmuit după chipul lui Dumnezeu şi că a fost destinat să ocupe locurile pe care el şi cu îngerii săi au trebuit să le părăsească. De aceea, "din invidie" (cf. Înţ 2,24), aşa cum spune Biblia, diavolul a provocat căderea şi moartea oamenilor (cf. Rom 6,23). Unii teologi protestanţi mai emit şi ipoteza că diavolul voind să se salveze pe sine după căderea lui, ar fi provocat căderea omului în speranţa că Dumnezeu, găsind o salvare pentru omul pe care îl iubeşte "cu iubire veşnică" (cf. Ier 31,3), îl va salva şi pe el. Este doar o ipoteză fără temei, pentru că niciodată la un bine nu se ajunge pe o cale rea care a necesitat suferinţa lui Dumnezeu şi a omului.

Pentru că oamenii şi-au pierdut caracterul divin şi locul de lângă Dumnezeu din invidia diavolului (cf. Înţ 2,24), Dumnezeu a decis să le mai dea oamenilor o şansă de a redeveni una cu el şi între ei, ca să poată intra în paradisul ceresc, casa lui Dumnezeu cu îngerii şi cu oamenii (cf. Ap 21,3), unde Isus ne-a pregătit un loc (cf. In 14,2-3) şi să gustăm din nou slava lui (cf. In 17,24). Însă în urma acţiunii malefice a diavolului împotriva omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, n-a mai rămas pentru om nici o altă şansă de viaţă veşnic fericită cu îngerii paradisului, decât umilirea şi moartea Fiului lui Dumnezeu pe lemnul de ocară al crucii, lucru imposibil pentru mintea diavolului mândru şi rău

Dar iată că dragostea lui Dumnezeu pentru om, l-a surprins pe diavol şi chiar pe omul căzut. Într-adevăr, aşa cum îmi place să repet ori de câte ori am ocazia, Isus, Fiul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, se smereşte şi se întrupează luând carnea noastră căzută din sânul neprihănit al Mariei (cf. In 1,14), apoi ia asupra sa păcatele lumii la Botezul său în Iordan (cf. In 1,29) şi apoi ca un "Miel divin", ne spală fiinţa şi păcatele în sângele său (cf. Is 53,7; Ef 1,7), moare şi se lasă înmormântat pentru a înfrânge locuinţa întunericului şi a morţii şi apoi învie cu trupul nostru (cf. 1Cor 15,3-4) şi îl înalţă la cer (cf. Fap 1,3) şi îl aşază în sânul sigur al Preasfintei Treimi, unde Domnul nostru Isus Cristos s-a aşezat la dreapta Tatălui său (cf. 1Pt 3,22), de unde a primit pentru noi de la Tatăl "făgăduinţa Duhului" pe care l-am pierdut prin păcat (cf. Fap 2,33), punând sub picioarele lui pe toţi duşmanii lui şi ai noştri (cf. 1Cor 15,25), mijlocind pentru noi (cf. 1Tim 2,5), revenind la noi (In 14,18) şi atrăgându-ne la sine (cf. In 12,32), aşa cum l-a atras astăzi pe sfântul diacon Ştefan, pe scara crucii, Ştefan care a văzut pentru noi slava lui Isus de la dreapta Tatălui şi locul pregătit de Isus în cer pentru orice ucenic (cf. Fap 7,55-56).

Scara crucii este grea şi puţini urcă pe ea. Dar Isus a spus: "Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află" (Mt 7,13-14). Iar sfântul Paul ne spune: "Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi" (Rom 8,18). Pentru o suferinţă scurtă ne aşteaptă o fericire veşnică (cf. Înţ 3,5).

Lectura a doua de astăzi (cf. Ap 22,12-14.16-17.20) ne spune că Isus nu numai că ne cheamă, nu numai că ne atrage la el în viaţa veşnic fericită, ci el însuşi va veni să ne ia ca să nu rătăcim drumul spre casa Tatălui: "Eu, Isus", sunt "Steaua strălucitoare de dimineaţă" (Ap 22,16), Cel care vine: "Da, voi veni curând!" (Ap 22,20). Noi nu aşteptăm un eveniment, ci pe "Cineva" pe care-l cunoaştem şi îl iubim. De aceea strigăm încă de pe acum: "Amin. Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20)!

Dar mântuirea este o lucrare divino-umană, unde Dumnezeu îşi are partea lui pe care şi-a făcut-o la cruce (cf. In 3,16), tot astfel şi omul îşi are partea lui pe care trebuie să şi-o facă în viaţă (cf. 1Cor 3,9).

După ce prima lectură (cf. Fap 7,55-60) ne-a vorbit despre "scara" regală a crucii, ca mijloc simplu de a ajunge în cer, ca sfântul diacon Ştefan, pericopa evanghelică de astăzi insistă asupra iubirii şi a unităţii cu Dumnezeu şi între noi, iubire şi unitate pe care le-am pierdut prin păcat, iubire şi unitate care după întruparea, învăţătura, pătimirea, moartea, îngroparea, învierea, înălţarea sa cu trupul nostru la cer şi glorificarea lui de-a dreapta Tatălui, au devenit semnul credinţei şi al mărturiei pentru el în faţa lumii: "Tată sfânt, nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceştia au cunoscut că tu m-ai trimis. Eu le-am revelat numele tău şi-l voi revela pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei" (In 17,20-26).

Pentru cei care în timpul vieţii nu-şi vor însuşi caracterul de smerenie şi iubire a lui Dumnezeu şi vor persevera în caracterul de mândrie şi ură a lui Lucifer, vor pierde fericita ocazie de a ajunge în cer, chiar dacă vor purta o cruce. Un predicator spunea, comentând psalmul 97 de astăzi, că "tot ceea ce nu are caracterul de iubire şi umilinţă al Domnului va fi distrus, în timp ce inimile tuturor credincioşilor ce poartă caracterul lui Dumnezeu vor fi umplute de veselie. Atunci gloria Domnului nu va fi numai istorisită, ca în Psalmul 96,3, ci va fi şi văzută (cf. Ps 97,6). Atunci locuitorii pământului vor vedea deosebirea dintre guvernarea lui Lucifer şi guvernarea iubirii şi armoniei instaurată de Dumnezeu.

A trăi în dezbinare şi ură, chiar dacă "am vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, chiar dacă am avea darul profeţiei, şi dacă am cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă am avea toată credinţa aşa încât să mutăm şi munţii, şi dacă tot ce am da ca hrană săracilor, şi dacă am da trupul ca să ne fie ars, dacă nu avem iubire, nu ne foloseşte la nimic" (1Cor 13,1-3).

Apoi pentru ca această iubire şi unitate câştigate la cruce să se menţină şi să dureze, Isus a întemeiat sfânta Euharistie, care din multe boabe de grâu face o singură pâine, pentru ca din mulţi oameni să facă o singură Biserică. Euharistia ne face una cu Isus şi una între noi. Euharistia face Biserica şi Biserica face Euharistia, spunea teologul francez, Henri de Lubac (1896-1991).

În aceste zile se desfăşoară vizita şi pelerinajul papei Francisc în România, iar deviza acestui eveniment este: "Să mergem împreună!" Să mergem împreună cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt! Să mergem împreună cu Maica Domnului, sfântul Iosif şi toţi Sfinţii! Să mergem împreună cu familiile şi dragii noştri! Să mergem împreună cu întreaga Biserică şi cu toţi oamenii. Să mergem împreună în iubire, umilinţă şi împlinirea poruncilor divine şi atunci Dumnezeu însuşi ne va păzi negreşit sufletele şi ne va lumina paşii, cu spune psalmistul (Ps 97, 10-11).

În această vizită pastorală şi pelerinaj spiritual, papa Francisc ne îndeamnă, urmând exemplul unui pustnic bătrân din judeţul Neamţ, să bătătorim cărările spre întâlnirile cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, în mod special cu semenii aflaţi în suferinţe, altfel ne apropiem de sfârşit şi de judecata divină. Să mergem împreună spre Dumnezeu şi spre semenii noştri, cu familiile noastre, cu prietenii şi colegii noştri, cu toţi fraţii creştini şi cu toţi oamenii. Şi atunci lumea o să creadă că Dumnezeu l-a trimis pe Isus ca să ne mântuiască şi pe Duhul Sfânt ca să ne sfinţească, că Dumnezeu i-a iubit pe oameni aşa cum l-a iubit pe Isus şi că Isus ne-a dat nouă gloria pe care Dumnezeu i-a dat-o, iar noi toţi vom intra în slava sa veşnică (cf. In 17,20-26). Amin.

Cristos s-a înălţat!

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a VII-a Paştelui. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 380.