Papa Francisc: Omilia din Duminica Floriilor 2019

Duminică, 14 aprilie 2019, la ora locală 9.50, Sfântul Părinte Francisc a prezidat, în Piaţa "Sfântul Petru", celebrarea liturgică solemnă de Duminica Floriilor şi a Pătimirii Domnului. În centrul pieţei, la obelisc, papa a binecuvântat ramurile de palmier şi de măslin şi, la sfârşitul procesiunii care ajunge pe platou, a celebrat sfânta Liturghie a Pătimirii Domnului. La celebrare au luat parte - cu ocazia celebrării diecezane a celei de-a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului, cu tema: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38) - tineri din Roma şi din alte dieceze. Publicăm în continuare omilia pe care papa Francisc a rostit-o după proclamarea Pătimirii Domnului după Luca:

Aclamaţiile de la intrarea în Ierusalim şi umilirea lui Isus. Strigătele de sărbătoare şi îndârjirea feroce. Acest mister dublu însoţeşte în fiecare an intrarea în Săptămâna Sfântă, în cele două momente caracteristice ale acestei celebrări: procesiunea cu ramurile de palmier şi de măslin la început şi apoi citirea solemnă a relatării Pătimirii.

Să ne lăsăm implicaţi în această acţiune însufleţită de Duhul Sfânt, pentru a obţine ceea ce am cerut în rugăciune: să-l însoţim cu credinţă pe Mântuitorul nostru pe calea sa şi să avem mereu prezentă marea învăţătură a pătimirii sale ca model de viaţă şi de victorie împotriva duhului răului.

Isus ne arată cum să înfruntăm momentele dificile şi ispitele cele mai viclene, păstrând în inimă o pace care nu este dezlipire, nu este impasibilitate sau supraomism, ci este abandonare încrezătoare în mâinile Tatălui şi voinţei sale de mântuire, de viaţă, de milostivire; şi, în toată misiunea sa, a trecut prin ispita de "a face lucrarea sa" alegând el modul şi dezlegându-se de ascultarea faţă de Tatăl. De la început, în lupta celor patruzeci de zile în pustiu, până la sfârşit, în Pătimire, Isus respinge această ispită cu încrederea ascultătoare în Tatăl.

Şi astăzi, la intrarea sa în Ierusalim, el ne arată calea. Pentru că în acel eveniment cel rău, Principele acestei lumi avea o carte de jucat: cartea triumfalismului, iar Domnul a răspuns rămânând fidel faţă de calea sa, calea umilinţei.

Triumfalismul încearcă să se apropie de ţintă prin intermediul scurtăturilor, al compromisurilor false. Tinde să urce în carul învingătorului. Triumfalismul trăieşte din gesturi şi din cuvinte care n-au trecut însă prin cuptorul crucii; se alimentează din confruntarea cu alţii judecându-i mereu mai răi, defectuoşi, faliţi... O formă subtilă de triumfalism este mondenitatea spirituală, care este cel mai mare pericol, ispita cea mai perfidă care ameninţă Biserica (De Lubac). Isus a distrus triumfalismul cu Pătimirea sa.

Domnul cu adevărat a împărtăşit şi s-a bucurat cu poporul, cu tinerii care strigau numele său aclamându-l Rege şi Mesia. Inima sa se bucura văzând entuziasmul şi sărbătoarea săracilor din Israel. Până acolo încât, acelor farisei care îi cereau să-i mustre pe discipolii săi pentru aclamaţiile lor scandaloase, el le-a răspuns: "Dacă aceştia vor tăcea, vor striga pietrele" (Lc 19,40). Umilinţă nu înseamnă a nega realitatea şi Isus este realmente Mesia, este realmente Regele.

Dar în acelaşi timp inima lui Cristos este pe o altă cale, pe calea sfântă pe care numai el şi Tatăl o cunosc : aceea care merge de la "condiţia de Dumnezeu" la "condiţia de servitor", calea umilirii în ascultarea "până la moarte şi până la moartea pe cruce" (Fil 2,6-8). El ştie că pentru a ajunge la adevăratul triumf trebuie să-i facă spaţiu lui Dumnezeu; şi pentru a-i face spaţiu lui Dumnezeu există un singur mod: despuierea, golirea de sine. A tăcea, a se ruga, a se umili. Cu crucea, fraţilor şi surorilor, nu se poate negocia, ori se îmbrăţişează ori se refuză. Şi cu umilirea sa Isus a voit să ne deschidă şi nouă calea credinţei şi să ne preceadă pe ea.

În urma lui, prima care a parcurs-o a fost Mama sa, Maria, prima discipolă. Fecioara şi sfinţii au trebuit să pătimească pentru a merge în credinţă şi în voinţa lui Dumnezeu. În faţa evenimentelor dure şi dureroase ale vieţii, a răspunde cu credinţa costă "o deosebită trudă a inimii" (cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptoris Mater, 17). Este noaptea credinţei. Dar numai din această noapte răsar zorile învierii. La picioarele crucii, Maria s-a regândit la cuvintele cu care îngerul i-l vestise pe Fiul său: "Va fi mare [...]; Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David tatăl său şi va domni în veci peste casa lui Iacob şi împărăţia sa nu va avea sfârşit" (Lc 1,32-33). Maria pe Golgota se află în faţa dezminţirii totale a acelei promisiuni: Fiul său agonizează pe o cruce ca un răufăcător. Astfel triumfalismul, distrus de umilirea lui Isus, a fost la fel distrus în inima Mamei; amândoi au ştiut să tacă.

Precedaţi de Maria, nenumăraţi sfinţi şi sfinte l-au urmat pe Isus pe calea umilinţei şi pe calea ascultării. Astăzi, Ziua Mondială a Tineretului, vreau să-i amintesc pe atâţia sfinţi şi sfinte tineri, în special cei "de la uşa de alături", pe care numai Dumnezeu îi cunoaşte, şi pe care uneori lui îi place să ni-i dezvăluie pe neaşteptate. Dragi tineri, nu vă ruşinaţi să manifestaţi entuziasmul vostru pentru Isus, să strigaţi că El trăieşte, că este viaţa voastră. Dar în acelaşi timp să nu vă fie frică să-l urmaţi pe calea crucii. Şi când veţi simţi că vă cere să renunţaţi la voi înşivă, să vă despuiaţi de siguranţele voastre, să vă încredinţaţi complet Tatălui care este în ceruri, atunci, dragi tineri, bucuraţi-vă şi tresăltaţi! Sunteţi pe drumul împărăţiei lui Dumnezeu.

Aclamaţii de sărbătoare şi îndârjire feroce; este impresionantă tăcerea lui Isus în Pătimirea sa, învinge şi ispita de a răspunde, de a fi "mediatic". În momentele de întuneric şi mare strâmtorare trebuie să tăcem, să avem curajul de a tăcea, cu condiţia să fie o tăcere blândă şi nu morocănoasă. Blândeţea tăcerii ne va face să apărem şi mai slabi, mai umiliţi, şi atunci diavolul, căpătând curaj, va ieşi la iveală. Va trebui să-i rezistăm în tăcere, "menţinând poziţia", dar cu aceeaşi atitudine a lui Isus. El ştie că războiul este între Dumnezeu şi Principele acestei lumi şi că nu este vorba de a scoate sabia, ci de a rămâne calmi, tari în credinţă. Este ora lui Dumnezeu. Şi în ora în care Dumnezeu intră în bătălie, trebuie să-l lăsăm să facă asta. Locul nostru sigur va fi sub mantia Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi în timp ce aşteptăm ca Domnul să vină şi să potolească furtuna (cf. Mc 4,37-41), cu mărturia noastră tăcută în rugăciune, să dăm nouă înşine şi altora "cont de speranţa care este în [noi]" (1Pt 3,15). Asta ne va ajuta să trăim în sfântă tensiune între amintirea promisiunilor, realitatea îndârjirii prezente în cruce şi speranţa învierii.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 916.