Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 6 martie 2019

Cateheze despre "Tatăl nostru" - 9: Vie împărăţia ta

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Când ne rugăm "Tatăl nostru", a doua invocaţie cu care ne adresăm lui Dumnezeu este "vie împărăţia ta" (Mt 6,10). După ce s-a rugat pentru ca numele său să fie sfinţit, credinciosul exprimă dorinţa ca să se grăbească venirea împărăţiei sale. Această dorinţă a izvorât, ca să spunem aşa, din însăşi inima lui Cristos, care a început predica sa în Galileea proclamând: "S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Mc 1,15). Aceste cuvinte nu sunt deloc o ameninţare, dimpotrivă, sunt o veste bună, un mesaj de bucurie. Isus nu vrea să-i determine pe oameni să se convertească semănând frica de judecată iminentă a lui Dumnezeu sau simţul de vinovăţie pentru răul comis. Isus nu face prozelitism: anunţă, pur şi simplu. Dimpotrivă, ceea ce el aduce este vestea bună a mântuirii şi pornind de la ea cheamă la convertire. Fiecare este invitat să creadă în "evanghelie": stăpânirea lui Dumnezeu s-a apropiat de fiii săi. Aceasta este Evanghelia: stăpânirea lui Dumnezeu s-a apropiat de fiii săi. Şi Isus anunţă acest lucru minunat, acest har: Dumnezeu, Tatăl, ne iubeşte, este aproape de noi şi ne învaţă să mergem pe drumul sfinţeniei.

Semnele venirii acestei împărăţii sunt multiple şi toate sunt pozitive. Isus începe activitatea sa îngrijindu-se de cei bolnavi, atât în trup cât şi în duh, de cei care trăiau o excludere socială - de exemplu leproşii -, de păcătoşii priviţi cu dispreţ de toţi, chiar şi de cei care erau mai păcătoşi decât ei dar se prefăceau că sunt drepţi. Şi Isus cum îi numeşte pe aceştia? "Ipocriţi". Isus însuşi indică aceste semne, semnele împărăţiei lui Dumnezeu: "Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună" (Mt 11,5).

"Vie împărăţia ta!", repetă cu insistenţă creştinul când se roagă "Tatăl nostru". Isus a venit; însă lumea este încă marcată de păcat, populată de atâţia oameni care suferă, de persoane care nu se reconciliază şi nu iartă, de războaie şi de atâtea forme de exploatare, să ne gândim la traficul de copii, de exemplu. Toate aceste fapte sunt dovada că victoria lui Cristos încă nu s-a realizat complet: atâţia bărbaţi şi femei încă trăiesc cu inima închisă. Mai ales în aceste situaţii pe buzele creştinului apare a doua invocaţie din "Tatăl nostru": "Vie împărăţia ta!". Care este ca şi cum ar spune: "Tată, avem nevoie de tine! Isuse, avem nevoie de tine, avem nevoie ca pretutindeni şi pentru totdeauna tu să fi Domn în mijlocul nostru!". "Vie împărăţia ta, fii tu în mijlocul nostru".

Uneori ne întrebăm: cum de se realizează aşa de lent această împărăţie? Lui Isus îi place să vorbească despre victoria sa cu limbajul parabolelor. De exemplu, spune că împărăţia lui Dumnezeu este asemenea unui ogor unde cresc împreună grâul bun şi neghina: cea mai mare greşeală ar fi aceea de a voi să se intervină imediat extirpând din lume cele care ni se par ierburi infestate. Dumnezeu nu este ca noi, Dumnezeu are răbdare. Nu cu violenţa se instaurează împărăţia în lume: stilul său de propagare este blândeţea (cf. Mt 13,24-30).

Împărăţia lui Dumnezeu este desigur o mare forţă, cea mai mare care există, dar nu după criteriile lumii; pentru aceasta pare că nu are niciodată majoritatea absolută. Este ca drojdia care se amestecă în făină: aparent dispare, şi totuşi chiar ea face să dospească aluatul (cf. Mt 13,33). Sau este ca grăuntele de muştar, aşa de mic, aproape invizibil, care însă poartă în sine forţa năvalnică a naturii şi odată crescut devine cel mai mare din toţi pomii din grădină (cf. Mt 13,31-32).

În acest "destin" al împărăţiei lui Dumnezeu se poate intui viaţa lui Isus: şi el a fost pentru contemporanii săi un semn firav, un eveniment aproape necunoscut de istoricii oficiali ai timpului. Un "bob de grâu" s-a definit el însuşi, care moare în pământ dar numai aşa poate să dea "mult rod" (cf. In 12,24). Simbolul seminţei este elocvent: într-o zi agricultorul îl introduce în pământ (un gest care pare o îngropare) şi apoi, "fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum" (Mc 4,27). O sămânţă care răsare este mai mult lucrare a lui Dumnezeu decât a omului care a semănat-o (cf. Mc 4,27). Dumnezeu ne precede mereu, Dumnezeu surprinde mereu. Graţie lui după noaptea de Vinerea Sfântă există zorii Învierii capabile să lumineze cu speranţă întreaga lume.

"Vie împărăţia ta!". Să semănăm acest cuvânt în mijlocul păcatelor noastre şi al eşecurilor noastre. Să-l dăruim persoanelor înfrânte şi abătute de viaţă, celui care a gustat mai multă ură decât iubire, celui care a trăit zile inutile fără a înţelege vreodată motivul. Să-l dăruim celor care au luptat pentru dreptate, tuturor martirilor din istorie, celui care a concluzionat că a luptat pentru nimic şi că în această lume domină mereu răul. Vom simţi atunci rugăciunea "Tatăl nostru" răspunzând. Va repeta iar şi iar acele cuvinte de speranţă, aceleaşi pe care Duhul le-a pus ca sigiliu al tuturor Sfintelor Scripturi: "Da, vin curând!": acesta este răspunsul Domnului. "Vin curând". Amin. Şi Biserica Domnului răspunde: "Vino, Doamne Isuse" (cf. Ap 2,20). "Vie împărăţia ta" este ca şi cum am spune "Vino, Doamne Isuse". Şi Isus spune: "Vin curând". Şi Isus vine, în modul său, dar în toate zilele. Să avem încredere în asta. Şi când ne rugăm "Tatăl nostru" să spunem mereu: "Vie împărăţia ta", pentru a simţi în inimă: "Da, da, vin, şi vin curând". Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 341.