Consideraţie la duminica a 6-a de peste an - Anul C - 2019

Binecuvântat să fie omul care-şi pune încrederea în Domnul (cf. Ier 17,7)!

Isus Cristos a venit pe pământ pentru a aduce o nouă ordine în lume şi în viaţa oamenilor, odinea harului, însă Israel considera că ordinea veche a Legi este mai bună (cf. Lc 5,39). Acesta este omul căzut, el preferă poruncile Legii pentru că împlinindu-le doar parţial se poate mândri cu ele, în timp ce noua ordine a harului care îl cheamă să se vadă pierdut şi să-şi recunoască nevoia de mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, îi umileşte mândria prin care crede că se poate mântui singur prin faptele sale

Pentru acest motiv, căpeteniile iudeilor ţineau mult la Lege şi sabat care le mângâia orgoliul. Domnul însă le dă fariseilor două lecţii în legătură cu acest subiect, una din Scripturi şi din istoria lui Israel când David şi oamenii săi flămânzi au mâncat din pâinile puse înaintea Domnului, călcând Legea, căci după Lege numai preoţii aveau voie să le mănânce (cf. 1Sam 21,6); iar cealaltă lecţie este luată din propriul exemplul său de dragoste faţă de omul ce suferea din cauza mâinii uscate (cf. Lc 6, 9-10) şi faţă de toţi cei suferinzi (cf. Lc 6,17-19), pe care îi vindecă călcând Legea făcută de ei contra omului şi pentru interzicerea îndurării divine. Căpeteniile filistenilor încercaseră să-i lege mâinile lui Samson cu şapte funii noi, dar o făcuseră în zadar (cf. Jud 16,7-9). Căpeteniile lui Israel încercau aici să facă funii din legea sabatului pentru a lega cu ele mâinile pline de har şi putere divină ale lui Isus, dar şi ei asemenea filistenilor au făcut-o în zadar. Singurul efect al minunilor lui Isus asupra inimilor lor mândre şi împietrite a fost să facă să urzească planuri de moarte împotriva lui (cf. Lc 6,11).

Apoi învăţătorul îşi desemnează apostolii; dar, mai înainte de a o face, el se roagă o noapte întreagă (cf. Lc 6,12). În toate împrejurările, rugăciunea este ajutorul Omului desăvârşit. Ce importanţă avea această alegere? Ei trebuiau să continue lucrarea harului care urma după moartea lui. Domnul Isus cunoştea caracterul natural al fiecăruia dintre ucenicii săi, cu ce trebuia să dobândească şi cu ce trebuia să lepede fiecare. Îi cunoştea şi îi iubea aşa cum erau, exact cum ne cunoaşte şi ne iubeşte şi pe voi (cf. In 10,14-27). Din acest plan făcea parte şi trădătorul Iuda care avea planul lui satan (cf. Lc 6,16), căci Isus venise să împlinească Scripturile. Aici se vede supunerea deplină a lui Isus la voinţa Tatălui (cf. Fil 2,8).

Acum el merge şi cheamă în jurul lui "rămăşiţa lui Israel" (cf. Sof 2,9) care trebuia să fie vindecată şi mântuită (cf. Lc 6, 17-19). El îi vindecă neputinţele şi o eliberează din starea ei mizerabilă, alungând puterea lui satan şi arătând că lucrurile vechii amăgiri trebuiau să dispară.

El distinge rămăşiţa prin faptul că aceştia din urmă se ataşează de el. Ucenicilor care îl urmează le spune că sunt persoane binecuvântate, deşi din această "rămăşiţă" cei mai mulţi erau săraci şi dispreţuiţi, ei erau totuşi binecuvântaţi şi fericiţi, căci a lor avea să fie împărăţia cerurilor.

În evanghelia după Matei, el spune despre această clasă de oameni că "a lor" este împărăţia cerurilor (cf. Mt 5,3). Aici, însă el spune, "a voastră este împărăţia" (Lc 6,20), identificând această clasă cu ucenicii lui. Ucenicii lui sunt săracii, sunt cei cărora le este foame, sunt cei care plâng, sunt cei care sunt urâţi şi insultaţi. Ei merg pe urmele Fiului Omului şi suferă pentru numele lui, în timp ce alţii urmează cărarea profeţilor falşi. Asupra celor dintâi invocă o binecuvântare: "Fericiţi!"; iar asupra celor din urmă rosteşte un avertisment: "Vai!" Aceasta implică evident o profundă antinomie, cei care acum sunt întristaţi sunt cei preafericiţi; iar cei care acum par fericiţi sunt cei care vor fi aspru judecaţi.

Creştinul nu-şi pune speranţa nici în sine însuşi, nici în alţi oameni, nici în bunurile pământeşti. Speranţa lui este Cristos mort şi înviat pentru el. "Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii" (1Cor 15,19). Speranţa creştinului adevărat trece mult peste limitele vieţii pământeşti şi ajunge în viaţa veşnică datorită lui Isus care a murit şi a înviat, care i-a dat omului dreptul de a fi într-o zi părtaş al învierii sale. În acest sens sunt "fericirile" proclamate astăzi de Isus, care depăşesc orice siguranţă şi perspectivă pământească pentru că sunt ancorate în veşnicie.

Contrastul puternic dintre sărăcia, foamea şi persecuţia de "acum" şi starea de fericire viitoare, arată înţelepciunea ucenicilor care l-au urmat pe el. De aceea, profetul Ieremia ne spune în prima lectură: "Binecuvântat este bărbatul care se încrede în Domnul şi Domnul este cauza încrederii sale. El este ca pomul plantat lângă apă, care-şi întinde rădăcinile pe mal; nu se teme când vine arşiţa, frunzele lui sunt verzi chiar şi în anul secetos şi nu încetează să aducă roade" (Ier 17,7-8).

Deşi Mântuitorul căuta să aducă mântuirea tuturor claselor societăţii, bogaţi şi săraci, numai puţini din clasa bogată i-au devenit prieteni. Isus era preocupat de mântuirea oamenilor pentru a le da o comoară în cer şi nu pe pământ (cf. Mt 6,33-34; Lc 12,13-33), pentru ca inima lor să fie mai strâns legată de cer. Deşi, Nicodim şi Iosif din Arimatea sunt excepţii demne de luat în consideraţie, în prea multe cazuri bogăţiile s-au dovedit a fi pentru posesorii lor o barieră de netrecut spre cer (cf. Mc 10,23-25; Lc 18,24-25).

Urmează apoi unul din paradoxurile care scot în evidenţă marea deosebire dintre creştinism şi lume, dintre idealurile lui Isus şi cele ale lumii dictate de satan. Oamenii de obicei "fericesc" pe aceia care au avere şi putere şi care scot folos din linguşeală. Dar Isus spune: "Vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea! Vai de voi, care sunteţi sătui acum, pentru că voi veţi flămânzi! Vai de voi, care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui! Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi" (Lc 6,24-26)! "Sărăcia" care îi caracterizează pe cei drepţi este sinonimă cu umilinţa şi modestia care se opun orgoliului trufaş. În mijlocul unui astfel de popor vrea Dumnezeu să sălăşluiască.

Fericirile şi vai-urile rostite astăzi de Isus răstoarnă aprecierea lumii inspirată de diavol asupra lucrurilor pământeşti. Numai cine crede în Isus, în învierea şi împărăţia lui poate să-i înţeleagă logica. De aceea şi psalmistul spulberă astăzi mitului conform căruia o viaţă de păcat ar fi o viaţă bună. Zilnic creierele oamenilor sunt spălate ca să creadă că bucuria deplină a vieţii s-ar găsi în satisfacerea poftelor cărnii. Persoana cea mai fericită este aceea care se ţine cât mai departe cu putinţă de stilul de viaţă al păcătoşilor: "Fericit este omul care nu se duce la sfatul celor răi dar îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului (cf. Ps 1,1-2).

Apoi, un om fericit are o foame şi o sete nepotolită după Cuvântul Domnului (cf. Am 8,11). El iubeşte Biblia şi meditează asupra ei ziua şi noaptea. Prin intermediul acestor acţiuni viaţa lui este înnobilată şi îmbogăţită, el devenind un canal de binecuvântări cereşti către alţii. De aceea Ieremia spune azi: "Binecuvântat este bărbatul care se încrede în Domnul şi Domnul este cauza încrederii sale. El este ca pomul plantat lângă apă, care-şi întinde rădăcinile pe mal; nu se teme când vine arşiţa, frunzele lui sunt verzi, în anul secetos nu se îngrijorează şi nu încetează să facă fructe" (Ier 17,7-8). "Toţi pomii Domnului sunt pereni, adică sunt mereu verzi".

Dar nu tot aşa este cu cei răi. Ei nu sunt nici bine sădiţi, nici roditori, nici prosperi, nici durabili. Ei sunt ca pleava. Orice vânt îi mătură. Cei răi nu vor sta în picioare la judecata de la Marele Tron Alb (cf. Ap 20,11). Ei vor fi excluşi pe veci din prezenţa lui Dumnezeu, dar şi din compania celor drepţi care sunt salvaţi prin har, prin credinţa în Isus Cristos. Dacă cel neprihănit este cel care şi-a mărturisit păcatul şi l-a primit pe Domnul Isus Cristos ca mântuitor personal al său. Cel rău este cel care refuză să-şi recunoască păcatul, nevoia de iertare şi să-şi plece genunchiul în faţa Domnului Isus. El ţine mai mult la păcatul său, decât la mântuitorul său pecetluindu-şi astfel pierzarea.

Psalmul 1 este o predică a Vechiului Testament despre fericirea omului care trăieşte o viaţă consacrată lui Dumnezeu şi despre nimicire completă care îl aşteaptă pe omul care îl scoate pe Dumnezeu din viaţa lui. De trei binecuvântări are parte omul credincios: trăieşte o viaţă folositoare, producând roadele Duhului (cf. Gal 5,22-23; Evr 12,11); este mereu proaspăt şi viguros (cf. Ps 92,12-13); în cele din urmă, izbuteşte în ceea ce începe (cf. Ps 1,3). Diferenţa dintre cel credincios şi cel necredincios este dată de imagina pomului viguros de pe malul apei şi de pleava pe care o spulberă vântul. "Pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale" (Lc 1,53).

În 1923, opt dintre cei mai mari bogătaşi ai lumii s-au întâlnit într-un hotel din Chicago. Au fost prezenţi: preşedintele celei mai mari companii de oţel din lume, preşedintele celei mai mari companii de bunuri casnice, cel mai mare negustor de grâu din lume, preşedintele bursei din New York, preşedintele Băncii Internaţionale şi un membru din guvernul federal. După 25 de ani, Charles Schwab a trăit ultimii 5 ani cu bani de împrumut şi a murit fără un ban în buzunar. Samuel Isassull, cel mai mare negustor, a murit dator. Richard Withney, preşedintele Bursei, a făcut ani de puşcărie la Sing Sing. Albert Fali, membrul din guvern, a fost eliberat din puşcărie doar înaintea morţii, să poată muri acasă. Jesse Livermore s-a sinucis. Leon Frazer s-a sinucis. Ivan Kreugher a sărit în Canalul Mânecii şi s-a înecat. Noi pe ce bogăţii ne bizuim: pe cele trecătoare sau pe cele veşnice? Să ne gândim bine la aceasta!

Fericitul Ioan Columbini (1304-1367), un comerciant italian convertit, a găsit într-o zi pe treptele bisericii din Siena, Italia, un bolnav plin de bube şi urât mirositor. Deşi era nobil, sfântul l-a luat în spate şi l-a dus acasă la el, lăsându-l până la terminarea sfintei Liturghii, în grija soţiei sale, Biagia Carretani. Când s-a întors de la sfânta Liturghie n-a mai găsit pe nimeni în cameră, în schimb a găsit camera frumos parfumată. La puţin timp, i-a apărut Isus, mulţumindu-i şi spunându-i că el a fost acel bolnav, care i-a binecuvântat şi i-a parfumat casa.

Abia acum înţelegem mai bine de ce Fiul lui Dumnezeu nu a voit să se nască în confortul unui palat regal, ci într-un grajd. Avem responsabilitatea şi privilegiul ca aici pe pământ să semănăm cu Isus şi să dobândim blândeţea, dragostea, smerenia şi răbdarea lui care, când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri, iar când era chinuit, nu ameninţa (1Pt 2,21-23).

Sfântul apostol Paul în lectura a doua de astăzi (cf. 1Cor 15,12-20) ne spune că diferenţa dintre buni şi răi, dintre mântuiţi şi pierduţi, stă în credinţa şi necredinţa în învierea lui Isus şi a lor. Nu ai cum să crezi în viaţa de după moarte şi în posesia bunurilor veşnice care le oferă fără limite Cristos şi să mai alergi după toate cele trecătoare: avere, plăceri, ambiţie, mândrie, putere. Dar în momentul în care nu crezi în înviere şi în moştenirea bunurilor veşnice, te legi de toate cele trecătoare pe care ţi le oferă cu limită şi pentru scurt timp satan.

Dumnezeule, tu ne-ai spus că-ţi faci lăcaş în inimile drepte şi curate: fă-ne să trăim pururi în harul tău, astfel încât să binevoieşti a locui în noi. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 675.