Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 13 februarie 2019

Cateheze despre "Tatăl nostru" - 6: Tatăl nostru al tuturor

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm parcursul nostru pentru a învăţa tot mai bine să ne rugăm aşa cum ne-a învăţat Isus. Trebuie să ne rugăm aşa cum El ne-a învăţat să facem asta.

El a spus: când te rogi, intră în tăcerea camerei tale, retrage-te din lume şi adresează-te lui Dumnezeu numindu-l "Tată". Isus vrea ca discipolii săi să nu fie ca ipocriţii care se roagă stând în picioare în pieţe pentru a fi admiraţi de oameni (cf. Mt 6,5). Isus nu vrea ipocrizie. Adevărata rugăciune este aceea care se face în secretul conştiinţei, al inimii: necunoscută, vizibilă numai lui Dumnezeu. Eu şi Dumnezeu. Ea fuge de falsitate: cu Dumnezeu este imposibil să ne prefacem. Este imposibil, în faţa lui Dumnezeu nu există truc care să aibă putere, Dumnezeu ne cunoaşte aşa, goi în conştiinţă, şi nu putem să ne prefacem. La rădăcina dialogului cu Dumnezeu este un dialog silenţios, ca intersectarea de priviri între două persoane care se iubesc: omul şi Dumnezeu îşi intersectează privirile şi aceasta este rugăciune. A-l privi pe Dumnezeu şi a ne lăsa priviţi de Dumnezeu: asta înseamnă a ne ruga. "Dar, părinte, eu nu spun cuvinte...". Priveşte-l pe Dumnezeu şi lasă-te privit de El: este o rugăciune, o rugăciune frumoasă!

Şi totuşi, cu toate că rugăciunea discipolului este în întregime confidenţială, nu cade niciodată în intimism. În secretul conştiinţei, creştinul nu lasă lumea în afara uşii camerei sale, ci poartă în inimă persoanele şi situaţiile, problemele, atâtea lucruri, toate le port în rugăciune.

Există o lipsă impresionantă în textul lui "Tatăl nostru". Dacă eu v-aş întreba pe voi care este lipsa impresionantă în textul lui "Tatăl nostru"? Nu va fi uşor de răspuns. Lipseşte un cuvânt. Gândiţi-vă toţi: ce anume lipseşte în "Tatăl nostru"? Gândiţi-vă, ce anume lipseşte? Un cuvânt. Un cuvânt care în timpurile noastre - dar probabil întotdeauna - toţi îl ţin în mare consideraţie. Care este cuvântul care lipseşte în "Tatăl nostru" cu care ne rugăm în fiecare zi? Pentru a economisi timp îl voi spune eu: lipseşte cuvântul "eu". Niciodată nu se spune "eu". Isus învaţă să ne rugăm având pe buze înainte de toate acel "Tu", pentru că rugăciunea creştină este dialog: "sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta". Nu numele meu, împărăţia mea, voinţa mea. Eu nu, nu merge. Şi apoi trece la "noi". Toată partea a doua a lui "Tatăl nostru" este declinată la persoana întâi plural: "pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o, ne iartă nouă greşelile noastre, nu ne duce pe noi în ispită, ne mântuieşte de cel rău". Chiar şi cererile cele mai elementare ale omului - ca aceea de a avea hrană pentru a potoli foamea - sunt la plural. În rugăciunea creştină, nimeni nu cere pâinea pentru sine: pâinea de astăzi dă-mi-o, nu, dă-ne-o, o imploră pentru toţi, pentru toţi săracii din lume. Nu trebuie uitat asta, lipseşte cuvântul "eu". Ne rugăm cu "tu" şi cu "noi". Este o bună învăţătură a lui Isus, n-o uitaţi.

De ce? Pentru că nu există spaţiu pentru individualism în dialogul cu Dumnezeu. Nu există prezentare a propriilor probleme ca şi cum noi am fi unicii în lume care suferă. Nu există rugăciune înălţată către Dumnezeu care să nu fie rugăciunea unei comunităţi de fraţi şi surori, acel "noi": suntem în comunitate, suntem fraţi şi surori, suntem un popor care se roagă, "noi". Odată capelanul dintr-o închisoare mi-a adresat o întrebare: "Spuneţi-mi, părinte, care este cuvântul contrar lui «eu»?". Şi eu, naiv, am spus: "Tu". "Acesta este începutul războiului. Cuvântul opus lui «eu» este «noi», unde este pacea, toţi împreună". Este o frumoasă învăţătură pe care am primit-o de la acel preot.

În rugăciune, creştinul poartă toate dificultăţile persoanelor care trăiesc lângă el: când coboară seara, îi relatează lui Dumnezeu durerile pe care le-a întâlnit în ziua aceea; pune în faţa Lui atâtea feţe, prieteni şi chiar potrivnici; nu-i alungă ca distrageri periculoase. Dacă unul nu-şi dă seama că în jurul său sunt atâţia oameni care suferă, dacă nu se înduioşează pentru lacrimile săracilor, dacă este obişnuit cu toate, atunci înseamnă că inima sa... cum este? Veştejită? Nu, mai rău: este de piatră. În acest caz este bine să-l implorăm pe Domnul ca să ne atingă cu Duhul său şi să înmoaie inima noastră: "Înmoaie, Doamne, inima mea". Este o rugăciune frumoasă: "Doamne, înmoaie inima mea, pentru ca să poată înţelege şi să ia asupra sa toate problemele, toate durerile celuilalt". Cristos n-a trecut nepăsător pe lângă mizeriile din lume: de fiecare dată când percepea o singurătate, o durere a trupului sau a duhului, simţea un puternic sentiment de compasiune, ca măruntaiele unei mame. Acest "a simţi compasiune" - să nu uităm acest cuvânt atât de creştin: a simţi compasiune - este unul din verbele-cheie din Evanghelie: este ceea ce-l determină pe bunul samaritean să se apropie de omul rănit aflat pe marginea drumului, contrar celorlalţi care au inima împietrită.

Ne putem întreba: când mă rog, mă deschid la strigătul atâtor persoane apropiate sau îndepărtate? Sau mă gândesc la rugăciune ca la un soi de anestezie, pentru a putea fi mai liniştit? Arunc acolo întrebarea, fiecare să-şi răspundă. În acest caz aş fi victimă a unui echivoc teribil. Desigur, rugăciunea mea n-ar mai fi o rugăciune creştină. Pentru că acel "noi", pe care Isus ni l-a învăţat, mă împiedică să fiu în pace singur şi mă face să mă simt responsabil de fraţii mei şi de surorile mele.

Există oameni care aparent nu-l caută pe Dumnezeu, însă Isus ne face să ne rugăm şi pentru ei, deoarece Dumnezeu caută aceste persoane mai mult decât toţi. Isus n-a venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi, pentru păcătoşi (cf. Lc 5,31) - adică pentru toţi, pentru că acela care crede că este sănătos, în realitate nu este sănătos. Dacă lucrăm pentru dreptate, să nu ne simţim mai buni decât alţii: Tatăl face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi (cf. Mt 5,45). Tatăl îi iubeşte pe toţi! Să învăţăm de la Dumnezeu care este mereu bun cu toţi, contrar nouă care reuşim să fim buni numai cu cineva, cu cineva care-mi place.

Fraţi şi surori, sfinţi şi păcătoşi, toţi suntem fraţi iubiţi de acelaşi Tată. Şi, în seara vieţii, vom fi judecaţi despre iubire, despre modul în care am iubit. Nu o iubire numai sentimentală, ci compătimitoare şi concretă, conform regulii evanghelice - n-o uitaţi! -: "Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). Aşa spune Domnul. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 797.