Reflecţie la solemnitatea Sfintei Familii: Isus, Maria şi Iosif - Anul C - 2018

Aceasta este porunca lui Dumnezeu: să credem în numele Fiului său, Isus Cristos, şi să ne iubim unii pe alţii, precum ne-a dat poruncă (cf. 1In 3,23).

Duminica aceasta avem fericita ocazie de a medita la „familie” ca o instituţie voită de Dumnezeu de la facerea lumii, familie ai cărei membrii sunt un bărbat, o femeie şi copiii trimişi de Domnul. Căsătoria este actul prin care Dumnezeu uneşte două persoane libere de sex opus pentru toată viaţa lor (cf. Gen 1,27). Astfel modelul familiei este clar, un bărbat (Adam) şi o femeie (Eva). Orice altă formulă este împotriva Creatorului şi în acelaşi timp este şi împotriva vieţii de pe pământ (cf. Gen 1,28). Faptul că Dumnezeu nu s-a abătut niciodată de la planul familiei conceput încă din paradis, se vede până astăzi din faptul că el şi-a trimis Fiul pentru a mântui lumea căzută în păcat, tot într-o familie formată dintr-un bărbat şi o femeie, familia lui Iosif şi Maria, familie sfântă pe care o celebrăm astăzi.

Atunci când Dumnezeu a instituit prima familie, Adam şi Eva au fost aşezaţi în cea mai binecuvântată grădină, unde toate lucrurile erau desăvârşite. După căderea în păcat, prima familie a pierdut raiul natural, deoarece pământul a ajuns sub blestem. Cu toate acestea, ei au putut şi trebuiau să păstreze raiul în atmosfera din familia lor. Dumnezeu a intenţionat ca pământul să fie un “rai”; însă diavolul prin păcat a făcut ca acesta să ajungă un “iad”. De aceea lumea în care trăim mai este numită, “valea plângerii” sau „valea umbrei morţii” (Ps 23,4; 84,6). Dacă familia a început frumos, continuarea a fost tristă. Omul a ales să nu asculte de Dumnezeu şi să dea crezare şireteniei diavolului: “veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen 3,5). Această promisiune a fost o minciună. Adam şi Eva nu au cunoscut niciodată binele şi răul ca Dumnezeu, ci au cunoscut numai răul prin experienţă, devenind robii lui, iar binele le-a rămas doar o amintire. Acelaşi duşman, diavolul, continuă să asalteze şi astăzi familiile din ce în ce mai mult şi mai nemilos. Păcatul de multe ori pare mic, dar urmările lui sunt fatale; apoi niciodată un păcat nu va rămâne singur, căci decăderea nu cunoaşte limite.

Dumnezeu dăduse o lege la crearea familiei în paradis, aceea că „bărbatul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu nevasta sa şi se vor face un singur trup” (Gen 2,24). Apoi Dumnezeu a reconfirmat  această lege prin Isus: „Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mc 10,9). Istoria arată că aceste norme divine nu au fost ţinute şi că mulţi au ales să trăiască altfel. Dar Dumnezeu şi-a schimbat standardul. Când relaţia dintre Adam şi Eva nu a funcţionat bine, Dumnezeu nu a creat o altă Eva sau un alt Adam. Dumnezeu le-a explicat că trebuie să trăiască în continuare împreună, să muncească, să îşi rezolve conflictele până se vor întoarce în ţărână (cf. Gen 3,16-19). Cu toate acestea, unii bărbaţi au început să se despartă de nevestele lor ca păgânii, dând vina pe o altă „lege” a lui Moise care „permitea” divorţul; apoi, aceştia când vedeau că nu au făcut bine, voiau să-şi reia femeile lăsate. Şi acest joc de-a căsătoria şi păcatul a continuat până pe vremea lui Isus. Isus demontează minciuna fariseilor spunând că Moise nu a poruncit aşa ceva (cf. Mt 19,7-9), ci doar de frica celor răzvrătiţi şi împietriţi care urmau să piară în pustie, le-a îngăduit să se despartă (cf. Dt 24,1-4).

Prin Isus, omul cel nou, om trimis din cer, om după care trebuie să se configureze orice fiinţă umană care doreşte mântuirea divină (cf. Ef 4,24; Col 3,10), ni se arată cum ne putem reface relaţia cu Dumnezeu şi care trebuie să fie comportamentul unui om nou, unui fiu renăscut din apă şi Duhul Sfânt. Cuvintele sfântului Paul din Scrisoarea către Coloseni, cuvinte pe care le-am citit în versetul de la evanghelie, ne spun că omul care doreşte mântuirea trebuie să poarte caracterul lui Cristos: îmbrăcat fiind cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare, cu iertare, cu pacea, cu cuvântul lui Dumnezeu în inimă şi cu mulţumirea adusă lui (cf. Col 3,12-16).  

În Noul Testament, familia este prezentată sub imaginea unei relaţii nupţiale dintre Cristos şi Biserică (cf. Ef 5,32), unde soţul trebuie să fie asemenea lui Cristos, iar soţia trebuie să fie asemenea Bisericii. Bărbaţii trebuie să-şi iubească nevestele cum Cristos şi-a iubit Biserica, că s-a dat pe sine pentru ea (cf. Ef  5,25). Iar nevestele trebuie să fie supuse bărbaţilor cum Biserica este supusă lui Cristos (cf. Ef 5, 22-24). Aceasta trebuie să fie o mărturie în faţa lumii care are alte standarde, alte concepţii de viaţă şi o accentuată ignoranţă cu privire la lucrurile spirituale. Dacă cineva ar întreba: “Cum este Cristos”?, un soţ creştin trebuie să poată spune, “ca mine!” Iertător ca mine, jertfitor ca mine, iubitor ca mine. Dacă cineva ar întreba „cum este Biserica”?, o soţie creştină trebuie să poată răspunde, „ca mine!” Ascultătoare ca mine, supusă ca mine, iubitoare ca mine. Acesta este un plan strategic de mântuire întocmit de Dumnezeu, un plan de recunoaştere al celor care îl urmează pe Cristos. Satana a fost primul care şi-a permis să conturbe acest echilibru prin inversarea rolurilor. El l-a ignorat pe Adam şi a dialogat cu Eva, care a început să conducă familia. Rezultatul acestei acţiuni a dus la o catastrofă imensă, omul a pierdut tot ce a fost mai bun şi mai frumos înainte de cădere (cf. Gen 3,1-6). Acelaşi lucru îl face satana şi astăzi.

Conform evangheliei de astăzi (cf. Lc 2,41-52), Isus, omul cel nou, după care cei care doresc mântuirea lui trebuie să-şi conformeze viaţa, ne-a lăsat în sine însuşi un exemplu clar şi negreşelnic despre cum trebuie să fie relaţiile urmaşilor săi, căci el a fost: desăvârşit în relaţiile sale cu Tatăl ceresc; a fost desăvârşit în relaţiile cu rabinii de la templu; şi a fost desăvârşit în relaţiile cu părinţii lui pământeşti, Iosif şi Maria. El este desăvârşit în relaţiile sale cu Tatăl ceresc, ale cărui chestiuni au avut prioritate faţă de oricare altele, chiar decât viaţa sa. Ce desăvârşit a fost şi în raporturile cu învăţătorii din templu, deşi infinit mai înţelept decât ei toţi, el nu îi învaţă, ci îi ascultă şi îi întreabă, singura atitudine care se cuvenea vârstei lui! Este desăvârşit şi în relaţiile cu părinţii: „le era supus“

Prima lectură de astăzi ne arată că o relaţie bună cu Dumnezeu se bazată pe încredere, rugăciune şi mulţumire; că o relaţie bună cu autorităţile se face prin dialog şi smerenie şi că o relaţie bună între toţi membrii familiei se menţine prin dragoste şi susţinere reciprocă (cf. 1Sam 1,20-28).

Şi lectura a doua (cf. 1In 3,1-2.23-24) ne spune că într-o familie normală, legătura dintre membrii ei este dragostea. Copiii o primesc şi o învaţă de la părinţii lor, apoi o imită şi o realizează între ei. Este o imagine pală a dragostei pe care ne-a dăruit-o Tatăl, numindu-ne copii ai săi! Această dragoste nu suntem chemaţi s-o înţelegem, ci s-o vedem şi, constatând-o, să-i răspundem. Ura lumii faţă de copiii Tatălui nu ar trebui nicidecum să ne surprindă (cf. In 15,18). Mai curând amabilităţile lumii ar trebui să ne pară suspecte. În ce priveşte dragostea, lumea nu poate produce decât contrafaceri, motivele ei nefiind niciodată total dezinteresate. Adevărată este doar dragostea lui Dumnezeu, care-şi are izvorul în el însuşi. Crucea este locul unde trebuie învăţam această dragoste divină. Cu o asemenea dragoste avem nevoie să fim iubiţi, pentru că în noi nu este nimic vrednic de iubit (cf. Tit 3,3).  

Revenim la prima lectură care ne mai învaţă că Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor care au în vedere numai satisfacţia noastră (cf. Iac 4,3). Dimpotrivă, dacă scopul nostru este gloria lui, niciodată Dumnezeu nu va ezita să ne răspundă la rugăciuni (cf. In 14,13). Acesta este şi cazul Anei. Ea a adus problema ei la cunoştinţa lui Dumnezeu „prin rugăciune şi prin cerere“, aşa cum ne învaţă şi sfântul Paul (cf. Fil 4,6). Ea a cerut un fiu, nu ca să-l păstreze în mod egoist, ci ca el să devină un slujitor al lui Dumnezeu pentru „toate zilele vieţii lui“ (1Sam 1,11). Foarte fin, prima lectură ne spune că fiii şi fiicele veniţi în familiile oamenilor, nu sunt ale soţilor, ci ale lui Dumnezeu şi ale planului său de mântuire. Punerea copiilor în slujba lui Dumnezeu este şi cea mai scumpă dorinţă a Domnului. Pacea lui Dumnezeu îi umple inima unui astfel de om (cf. Fil 4,7) chiar înainte de a primi răspunsul care poate întârzia, ca în cazul lui Abraham. Elcana şi Ana au dat copilului primit prin rugăciune numele de Samuel, adică: „Ascultat de Dumnezeu“ şi „Cerut de la Dumnezeu“ (cf. 1Sam 1,20). Dacă părinţii nu orientează copiii spre planul lui Dumnezeu de mântuire au pierdut busola vieţii. Dacă copiii unei familii nu slujesc planului lui Dumnezeu de mântuire au pierdut şi ei lumina vieţii.

Vedem tot în prima lectură că Ana a avut o relaţie bună cu preotul Eli de la templu, chiar dacă acesta într-un prim moment nu a înţeles-o şi a admonestat-o pe nedrept. Ea a avut o relaţie bună cu preotul Eli pentru că a avut o relaţie bună cu Dumnezeu. Relaţia bună cu preotul, chiar când greşeşte, este semnul unei bune relaţii cu Dumnezeu. Să ne facem un plan al transformării noastre în a fi asemenea lui Cristos şi a sfinţilor, care au avut o relaţie bună cu Dumnezeu şi cu semenii.  Aşa cum Samuel a fost o imagine profetică a lui Isus, supus lui Dumnezeu, autorităţilor şi părinţilor lui. Noi trebuie să fim o imagine a fraţilor lui Cristos, supuşi lui Dumnezeu, supuşi autorităţilor şi supuşi părinţilor noştri.

Iosif, Maria şi Isus, apoi Elcana, Ana şi Samuel, şi apoi fiii lui Core din Ps 84 de astăzi, au iubit casa lui Dumnezeu de pe pământ, imagine a casei din cer. Dumnezeu s-a folosit de fiii lui Core pentru a ne prezenta casa lui din cer a cărei anticameră este casa lui de pe pământ. El doreşte să cunoaştem această casă şi să ne simţim bine în ea. „Cât de plăcute sunt locaşurile tale, Doamne al oştirilor!“ Este măreţ şi minunat faptul că Dumnezeu le oferă oamenilor posibilitatea să locuiască în apropierea sa. El însuşi şi-a dorit o locuinţă în mijlocul poporului său (cf. Ex 29,45-46), o locuinţă în care să poată fi găsit de poporul său. Fiii lui Core au înţeles gândurile lui Dumnezeu, aşa cum se vede în psalmul 84.  

Mulţumim lui Dumnezeu! Noi putem savura mai mult decât fiii lui Core apropierea de Dumnezeu. Prin Domnul Isus, îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru, savurăm dragostea sa şi ne putem odihni acolo unde se odihneşte el, şi anume în lucrarea împlinită de Fiul său. Noi suntem „ai casei“ lui Dumnezeu şi în acelaşi timp „o locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul“ (cf. Ef 2,19-22). „Pentru că voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu“ (2Cor 6,16). Iar noi putem spune: „Cât de plăcute sunt locaşurile tale, Doamne al oştirilor!“ (Ps 84,2).

Apoi în versetele acestui psalm (cf. Ps 84,3-4) găsim două din acele imaginile plăcute, pe care Dumnezeul nostru ni le aplică deseori, pentru a ne face mai inteligibile gândurile sale: vrabia, o imagine a lipsei de valoare (cf. Lc 12,6), şi rândunica, o imagine a neliniştii (cf. Is 38,14). Aşa cum aceste păsări, care reprezintă starea omului, şi-au găsit un loc de odihnă în casa Domnului, tot aşa Dumnezeu s-a îngrijit ca şi noi să putem fi aduşi la odihnă în casa sa (cf. In 14,2-3; Ef 2,19). Această odihnă stă în legătură cu altarele sale. La altarul de aramă, care indică spre crucea de la Golgota, omul găseşte, prin credinţă, iertarea păcatelor sale şi odihnă pentru conştiinţa sa încărcată. Drumul spre casa Tatălui trece însă printr-o lume, vale a plângerii, şi fiii lui Core, autorii psalmului, au experimentat-o (cf. Ps 42,3). Dacă nimic nu ne poate desparte de acela înspre care mergem, atunci chiar şi lacrimile ni se vor preface în bucurii şi vom merge „din putere în putere“ (cf. Ps 84,7)!

Aceasta este porunca lui Dumnezeu: să credem în numele Fiului său, Isus Cristos, şi să ne iubim unii pe alţii, precum ne a dat poruncă (cf. 1In 3,23).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 16.