Reflecţie la duminica a 3-a din Advent - Anul C - 2018

Cântaţi cu bucurie şi veselie căci mare şi sfânt este Domnul (cf. Is 12,6)

Liturgia Cuvântului de astăzi, din a treia duminică din Advent, duminică care se mai numeşte şi "Duminica gaudete", stă sub semnul bucuriei, pentru că "Domnul este aproape" (cf. Fil 4,5). Da, Domnul este aproape, pentru că aproape este Crăciunul. Domnul este aproape pentru că aproape este venirea lui Isus de-a doua, când ne va lua în paradisul lui Dumnezeu (cf. In 14,3). Apoi Domnul Isus este aproape, acum şi aici, căci datorită întrupării, morţii, învierii sale, înălţării şi glorificării sale la dreapta Tatălui (cf. Mc 16,10), a putut rămâne cu noi în toate zilele vieţii noastre şi până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20).

Da, aici şi acum, Isus a rămas aproape de toţi oamenii şi de fiecare om în parte, până la sfârşitul veacurilor, pentru a le cunoaşte problemele, pentru a-i ajuta să şi-le rezolve şi pentru a-i duce în paradisul său. Biblia spune că Isus este aproape de noi, că nu trebuie să-l căutăm peste mări şi ţări, pentru că începând de la Botezul primit el locuieşte în noi ca într-un templu (cf. 1Cor 3,16), prin credinţă şi prin Cuvântul său: "Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta" (Rom 10,8: Dt 30,14).

Pentru a înţelege mai bine mesajul lecturilor biblice din această "duminică a bucuriei", propun ca cheie de interpretare a lor o întâmplare povestită de profesorul german Friedhelm König (n. 2 mai 1931).

Cu ani în urmă trăia în Berlin, Germania, un colector de vechituri. Din zilele tinereţii sale cu un sac mare în spinare şi cu un băţ lung în mână, scormonea printre gunoaiele oraşului căutând: fier vechi, sticle, vase, cârpe şi alte vechituri aruncate la gunoi. Pentru el valoarea unei zile se calcula după câte zdrenţe, vase şi sticle ducea acasă în sacul lui. Într-o zi însă, la locul de depozitare a gunoiului din oraş, vin şi îl caută doi bărbaţi, un poliţist şi un funcţionar de la judecătorie, care-i cer datele personale şi îi fac cunoscut că este căutat. O rudă de mult uitată de peste ocean i-a lăsat o moştenire de un milion de dolari. Dar colectorul de vechituri abia că dă atenţie la cele auzite. Nu-i vine să creadă că cei doi soli s-au deplasat special pentru el până la locul gunoaielor şi nu-i vine să creadă că vestea lor are vreo însemnătate pentru el. În timp ce mesagerii caută să-l convingă, colectorul de vechituri devine neliniştit crezând că vor să-l aresteze. În sfârşit, se lasă convins că starea lui murdară şi zdrenţuroasă nu se mai potriveşte pentru el. Cei doi funcţionari îi oferă banii necesari ca să se îmbăieze, să se bărbierească şi să se îmbrace cu haine noi din cap până în picioare. Vechii lui cunoscuţi nu-l mai recunosc. Apoi călătoreşte cu funcţionarul de la judecătorie, care l-a luat de la grămada de gunoi, în Anglia, unde i se plăteşte de la o bancă londoneză moştenirea. Pe drumul de întoarcere acasă îi dă însoţitorului său unul dintre bacşişurile cele mai generoase care s-au dat vreodată, 50.000 de mărci.

Creştinule, ţi-ai dorit şi tu vreodată o viaţă nouă şi curată? Îţi este şi ţie scârbă adesea de grămada de gunoaie a păcatelor în care te afli? Acuma fii atent! Unul pe care tu l-ai dat uitării de multă vreme, a lăsat un testament pentru tine. Eşti chemat la o mare parte din moştenirea sa. Milioanele pământului sunt doar un fir de praf faţă de această moştenire, căci tu vei deveni moştenitor al lui Dumnezeu şi al împărăţiei sale, împreună cu Cristos. Diavolul te amăgeşte cu un fir de praf ca să-ţi fure împărăţia cea bogată, cu străzi de aur, cu palate de smaralde şi cu ospăţ veşnic (cf. Ap 21,18-21). Tu trebuie să ieşi afară din pulberea păcatului care este vechea ta viaţă: "Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (1In 2,16-17). De aceea, ca şi colectorul de vechituri, trebuie să te laşi spălat şi curăţit pe deplin. Şi ce sublim şi măreţ este că "sângele lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, ne curăţă de orice păcat" (1In 1,7). Grăbeşte-te, omule, orele sunt preţioase, căci ai putea muri pe neaşteptate, mai înainte de-a intra în posesia marii moşteniri!

Da, Domnul Isus este aproape, aproape ca să ne ajute să ne pregătim şi să ne curăţim sufletele pentru venirea lui glorioasă când ne va duce în paradisul lui şi pentru a ne înmâna moştenirea Tatălui ceresc. Am văzut în lectura Evangheliei de astăzi cum Domnul însuşi, prin trimisul său Ioan Botezătorul, ne ajută să ne pregătim spunând fiecărui om în parte ceea ce trebuie să facă (cf. Lc 3,12-14). Ba mai mult, el însuşi ne spală păcatele mărturisite în sângele său (cf. 1In 1,9), pentru a ne duce în paradis unde nu intră nimic întinat (cf. Ap 21,27), ca acolo să luăm în posesie moştenirea promisă şi lăsată nouă de Dumnezeu Tatăl (cf. Mt 25,34). Zilnic, Isus, vine pe altarele noastre la sfânta Liturghie, zilnic ne dă învăţăturile sale divine, zilnic ne curăţă de păcate în baia spovezii, zilnic ne hrăneşte cu trupul şi sângele său, zilnic rămâne cu noi în tabernacol, zilnic ne odihneşte sufleteşte şi nu în ultimul rând, zilnic ni se oferă pe sine însuşi ca exemplu de viaţă nouă trăită în iubire, smerenie şi pace.

Ne amintim aici de nişte cuvinte ale lui Isus Cristos care ne spun că împărăţia cerurilor este a săracilor (cf. Mt 5,3) şi că numai ei ne pot conduce şi pe noi acolo. De aceea Isus ne-a spus: "Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, aceştia să vă primească în corturile veşnice" (Lc 16,9). Să nu uităm ca acel colector de vechituri a dat călăuzei sale care l-a condus la banca de unde şi-a ridicat moştenirea, cel mai mare bacşiş plătit vreodată. Citind în această cheie recomandările lui Ioan Botezătorul, înainte mergătorul lui Isus şi al nostru, înţelegem mai bine recomandările sale date căutătorilor de mântuire divină: "Cine are două tunici să împartă cu cel ce nu are niciuna, iar cine are de mâncare să facă la fel! Nu pretindeţi mai mult decât ceea ce vi se cuvine"! "Nu acuzaţi şi nu maltrataţi pe nimeni şi fiţi mulţumiţi cu plata voastră" (Lc 3,11-14)! Da, toţi oamenii trebuie să-şi iubească aproapele ca pe ei înşişi, împărţind cu cei săraci hainele, hrana şi resursele lor. Căci moştenirea care ne aşteaptă în ceruri este infinit mai mare şi mai valoroasă, iar ceea ce ni se cere pare un mic "bacşiş". Convertirea cerută de Biserică fiilor ei din acest timp de Advent, constă în a schimba accentul de pe ceea ce este trecător, pe ceea ce este veşnic; de la gunoaiele lumii la bogăţiile cerului. Sfântul Paul spunea:; "Cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere. De dragul lui Cristos am ales să pierd toate şi le consider drept gunoi ca să-l câştig pe el" (Fil 3,7-8). La această "alegere" se referă şi cuvintele: Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15). "Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia" (Lc 12,33). Prin închiderea inimii faţă de semenii noştri diavolul vrea să ne ţină "colectori de vechituri" pentru veşnicie şi să ne fure moştenirea bogată din ceruri.

Da, Domnul Isus a voit să fie aproape de unul fiecare dintre noi, ca să ne schimbe gândurile, să ne înnobileze faptele, să ne purifice năzuinţele ca să ne ajute să luăm în posesie moştenirea divină. Dar a voit să rămână aproape de noi şi pentru a ne comunica mai uşor cerinţele împărăţiei sale: inimă curată, gânduri curate, dragoste curată, dreptate curată, aşa cum vedem în evanghelia de astăzi.

Lecturile biblice care însoţesc evanghelia de astăzi vor să ne arate că Dumnezeu a fost aproape de oameni şi i-a însoţit cu dragostea sa şi până la întruparea lui Isus şi până la trimiterea Duhul Sfânt.

Prin întreg capitolul 3 din profetul Sofonia, capitol din care este luată şi prima lectură biblică din această duminică, Dumnezeu le spune tuturor celor care îl iubesc cu sinceritate şi aşteaptă cu bucurie venirea mântuitoare a lui Isus, că el i-a iubit şi i-a scăpat pe oameni şi până acum de furia duşmanilor din afară şi dinăuntru, duşmani care sunt mai răi ca "leii care mugesc şi ca lupii de seară care nu lasă nimic pentru dimineaţa" (Sof 3,3). De toţi aceşti duşmani răi el ne-a apărat ca un luptător viteaz şi puternic. De aceea, ne îndemnă la bucurie: "Saltă de bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele!", căci Domnul i-a îndepărtat pe toţi duşmanii tăi" (Sof 3,14-15.17).

Psalmul responsorial din această duminică, luat din profetul Isaia, ne îndemnă şi el "Cântaţi-i Domnului, căci a făcut lucruri minunate" (cf. Is 12,1-6). Astfel completează şi el intervenţiile salvatoare ale lui Dumnezeu pentru noi descrise de prima lectură.

Iată motivul cântării de bucuriei din psalmul responsorial de astăzi: În urma păcatelor sale, regatul lui Iuda, a fost doborât la pământ asemenea unui copac falnic, căci nu mai avea pe tron nici un descendent din David. Totuşi aşa cum se întâmplă ca dintr-un copac doborât să prindă viaţă noi lăstari tineri, plini de sevă şi de viaţă, tot astfel Dumnezeu a făcut cu regatul lui Iuda, cel doborât de duşmani. Căci din "tulpina lui Iese" (Is 11,1), a apărut un "Vlăstar cu totul nou", "o Odraslă dreaptă", care a crescut înaintea lui Dumnezeu şi a adus rod bogat de mântuire prin Duhul (cf. Is 11,2). La desăvârşirea arătării lui, vor domni între oamenii de pe pământ: dragostea, dreptatea şi pacea, chiar şi între animale (cf. Is 11,6-9). Iar odrasla dreaptă care a împlinit şi depăşit profeţia este Isus Cristos. Dar şi noi, care suntem ca un copac falnic doborât de păcate, datorită lui Isus Cristos, "noul vlăstar şi noua odraslă dreaptă a lui David", am fost îndreptăţiţi, şi împăcaţi cu Dumnezeu, cu semenii, cu celelalte vieţuitoare, cu natura întreagă, ca să putem lua în posesie moştenirea împărăţiei cerurilor lăsată nouă de Tatăl ceresc (cf. Mt 25,34). De aceea şi noi: cântăm de bucurie şi veselie, spunând că "mare şi sfânt este Domnul" (Is 12,6).

"Bucuraţi-vă în Domnul", insistă şi apostolul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. Fil 4,4-7), deşi până la venirea lui Isus în glorie nu vor lipsi lacrimile: certurile, neînţelegerile, lipsurile şi durerile, care ne vor tulbura vieţile şi comunităţile noastre, aşa cum a fost şi cearta nefericită ivită între cele două surori, Evodia şi Sintichia, din Biserica din Filipi. Paul ne îndeamnă ca pe cele două surori şi ne roagă stăruitor să învăţăm marea sa lecţie: "Faceţi-mi bucuria deplină să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget" (Fil 2,2). Ba mai mult: "Bunăvoinţa noastră să fie cunoscută tuturor oamenilor! Domnul este aproape" (Fil 4,4). Oare blândeţea noastră, (seva credinţei şi a vieţii) este cunoscută de fraţii şi surorile noastre, de vecinii şi de colegii noştri? Câte vieţi am schimbat noi schimbând accentul de pe trecător pe veşnic, şi mai ales câte moşteniri am recuperat noi schimbând accentul de pe material pe spiritual? Să nu uităm că: "Domnul este aproape"!

În faţa acestui mesaj salvator singurul răspuns logic este convertirea. Saul din Tars era un fariseu mândru care se credea neprihănit prin faptele sale, refuza mântuirea prin har şi lupta împotriva lui Isus şi a adepţilor săi. Nu doar că el şi-a dat acordul la uciderea lui Ştefan, ci "făcea prăpăd în Biserică", intra în casele creştinilor şi îi arunca în închisoare. Dar Saul a fost găsit de Cristos pe drumul Damascului şi s-a lăsat transformat de el (cf. Fap 9,1-29). Şi din prigonitor a ajuns iubitor de creştini.

Acelaşi sfânt Paul ne spune nouă astăzi că la Domnul Isus este întotdeauna bucurie, deşi sunt şi unele piedici (cf. Fil 4.4-5). Şi că orice lucru adus înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune are ca răspuns, pacea lui Dumnezeu (cf. Fil 4.6-7). Asemenea lui, prin rugăciune către Domnul, să ne descărcăm inimile de tot ceea ce le frământă ca dobândim pacea divină.

Apropo de rugăciune, ea este şi prima caracteristică a desăvârşirii unui om, căci prin ea se arată dependenţa omului faţă de Dumnezeu. Rugăciunea ca expresie a dependenţei de Dumnezeu şi a harurilor primite o ştim din Biblie, căci: Isus se ruga, profeţii şi apostolii se rugau, sfinţii şi primii creştini se rugau, scăpând de îngrijorări tulburătoare. Rugându-ne, deşi suntem încolţiţi în toate chipurile, nu ajungem la strâmtorare; deşi suntem în grea cumpănă, nu ajungem la deznădejde; deşi suntem prigoniţi, nu ajungem părăsiţi; deşi suntem trântiţi jos, nu ajungem să fim omorâţi (cf. 2Cor 4,8-9).

Sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), de pe vremea când era mică, avea atârnată pe peretele din camera ei o icoană care îl reprezenta pe Isus la fântâna lui Iacob conversând cu samariteana. În faţa acestei icoane cu Isus, Tereza se ruga foarte des pentru venirea Duhului Sfânt. Şi într-adevăr, Duhul Sfânt a fost pentru ea singurul povăţuitor, căci în afară de Duhul Sfânt nu a ajutat-o nimeni şi nu a înţeles-o nimeni. Prin rugăciune ea era ca un pom fructifer de pe malul unui râu. Rugăciunea să ne fie, cum spun sfinţii respiraţia sufletului. Este mai bine să ne rugăm chiar imperfect decât să nu ne rugăm deloc, aşa cum este mai bine să respirăm chiar imperfect decât să nu mai respirăm deloc.

Versetul de la Evanghelie ne spune: "Duhul Domnului este asupra mea, căci Domnul m-a uns şi m-a trimis să le aduc săracilor vestea cea bună". Duhul Sfânt este acela care ne face cunoscută mântuirea prin Cristos (cf. In 14,26). Venind la noi el ne învaţă şi ne ajută să facem ca el (cf. Lc 12,12). Aceasta a fost voinţa lui Isus cu privire la Duhul Sfânt. Aceasta este voinţa lui Isus şi cu privire la noi. De aceea sfântul Paul spunea despre sine: "Vai mie, dacă nu vestesc Evanghelia" (cf. 1Cor 9,16). Iar unuia fiecăruia dintre noi ne spune prin Timotei: "Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea împărăţiei sale: Propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp potrivit şi la timp nepotrivit, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura bună" (2Tim 4,1-3).

Lucian şi Marcian, doi vrăjitori din Asia Mică, din secolul IV, au devenit urmaşi ai lui Cristos, căindu-se de viaţa lor de altădată. Pentru o vreme ei au trăit ca şi călugări într-o peşteră, hrănindu-se doar cu pâine şi apă. Acolo şi-au dat seama că trăind aşa pierd vremea. Atunci au părăsit peştera şi au început să lucreze pentru convertirea altora la creştinism. Cum persecuţia era în toi, ei au fost arestaţi şi duşi înaintea lui Sabinus, guvernatorul Bitiniei din Asia Mică. Marcian a spus că schimbarea inimii lor a fost făcută de acelaşi har care a fost dat apostolului Paul ca dintr-un prigonitor al Bisericii să devină un vestitor al Evangheliei. Întrebaţi fiind că cine i-a autorizat să predice, Lucian a răspuns: "Legea dragostei şi a umanismului obligă pe toţi oamenii să caute să-şi convertească aproapele la ceva mai bun, să facă tot ce le stă în putinţă spre a-i salva din ghearele diavolului". Ei au căutat să împărtăşească vestea bună a mântuirii şi altora, chiar dacă aceasta a atras asupra lor condamnarea la moarte, prin ardere pe rug. Să fim siguri că chipul lui Cristos pe care l-am zugrăvit în inima oamenilor nu va fi distrus niciodată şi aceasta să ne fie cea mai mare bucurie, căci am condus suflete la moştenirea promisă.

Pr. Ioan Lungu

* * *

Predici la Radio Iaşi: Duminica a III-a din Advent (16 decembrie)

lecturi: 13.