Papa Francisc: Sfânta Liturghie cu ocazia sărbătorii "Stăpânei noastre de Guadalupe" (marţi, 12 decembrie 2018)

"Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la umilinţa slujitoarei sale" (Lc 1,46-48). Aşa începe cântarea Magnificat şi, prin ea, Maria se arată prima "pedagogă a Evangheliei" (CELAM, Puebla, 290): ne aminteşte promisiunile făcute părinţilor noştri şi ne invită să cântăm milostivirea Domnului.

Maria ne învaţă că, în arat misiunii şi a speranţei, nu sunt necesare multe cuvinte şi nici programe, metoda sa este foarte simplă: a mers şi a cântat.

Maria a mers

Aşa ne-o prezintă Evanghelia după vestea îngerului. Grijulie - însă nu neliniştită - a mers la casa Elisabetei pentru a o însoţi în ultima etapă a sarcinii; grijulie a mers spre Isus când a lipsit vinul la nuntă; şi deja cu părul cărunt datorită trecerii anilor, a mers pe Golgota pentru a sta la picioarele crucii: în această umbră de întuneric şi durere, nu s-a descurajat şi n-a plecat, a mers pentru a fi acolo.

A mers la Tepeyac pentru a-l însoţi pe Juan Diego şi a mers cu continentul atunci când, prin intermediul unei imagini sau picturi, al unei pânze sau al unei medalii, al unui rozariu sau Bucură-te Marie, intră într-o casă, în celula unei închisori, în salonul unui spital, într-un azil de bătrâni, într-o şcoală, într-o clinică de reabilitare... pentru a spune: "Nu sunt eu aici, ca sunt mama ta?" (Nican Mopohua, 119). Ea ştia mai mult ca oricine despre apropieri. Este femeie care merge cu delicateţe şi duioşie de mamă, se lasă găzduită în viaţa familială, dezleagă multe dintre greşelile noastre pe care le provocăm şi ne învaţă să rămânem în picioare în mijlocul suferinţelor.

La şcoala Mariei învăţăm să mergem pe drumul care ajunge acolo unde trebuie să fim: la picioarele şi în picioare în faţa atâtor vieţi care s-au pierdut sau le-a fost furată speranţa.

La şcoala Mariei învăţăm să mergem în cartier şi oraş nu cu pantofi de soluţii magice, răspunsuri instantanee şi cu efect imediat, nu prin forţa unor promisiuni fantastice de pseudo-progres care, puţin câte puţin, nu fac altceva decât să uzurpeze identităţile culturale şi familiale şi să golească acel ţesut vital care a susţinut popoarele noastre, şi asta cu intenţia îngâmfată de a stabili o gândire unică şi uniformă.

La şcoala Mariei învăţăm să mergem prin oraş şi să hrănim inima cu bogăţia multiculturală care locuieşte pe continent; când suntem capabili să ascultăm această inimă ascunsă care palpită păstrând, ca un mic focuşor aprins sub cenuşa aparentă, simţul de Dumnezeu şi al transcendenţei sale, sacralitatea vieţii, respectul faţă de creaţie, legăturile de solidaritate, bucuria de a trăi, capacitatea de a fi fericiţi şi de a face sărbătoare fără condiţii, atunci ajungem să înţelegem ceea ce este America profundă (cf. Întâlnirea cu Comitetul Director al CELAM, Columbia, 7 septembrie 2017).

Maria a mers şi Maria a cântat

Maria merge ducând bucuria celui care cântă minunăţiile pe care Dumnezeu le-a făcut cu micimea slujitoarei sale. La trecerea sa, ca Mamă bună, trezeşte cântarea dând glas atâtora care într-un mod sau altul simţeau că nu pot să cânte. Îi dă cuvântul lui Ioan - care tresaltă în sânul mamei sale -, îi dă cuvântul Elisabetei - care începe să binecuvânteze -, bătrânului Simeon - şi-l face să profeţească şi să viseze -, învaţă Cuvântul să bâlbâie primele sale cuvinte. La şcoala Mariei învăţăm că viaţa sa nu este marcată de protagonism, ci de capacitatea de a face protagonişti din ceilalţi. Aduce curaj, ne învaţă să vorbim şi mai ales ne încurajează să trăim îndrăzneala credinţei şi speranţei. În acest mod ea se transformă în transparenţă a feţei Domnului care arată puterea sa invitând să participăm şi ne convoacă la construirea templului său viu. Aşa a făcut cu Juan Diego şi cu atâţia alţii cărora, ieşind din anonimat, le-a dat glas, a făcut cunoscută faţa sa şi istoria sa şi i-a făcut protagonişti ai acestei istorii a noastre de mântuire. Domnul nu caută aplauzele egoiste sau admiraţia lumească. Gloria sa constă în a face din fiii săi protagoniştii creaţiei. Cu inimă de mamă, vrea să dea demnitate tuturor celor care, din diferite motive şi circumstanţe, au fost cufundaţi în abandonare şi în uitare.

La şcoala Mariei învăţăm protagonismul care nu are nevoie să umilească, să maltrateze, să discrediteze sau să-şi bată joc de alţii pentru a se simţi preţioşi sau importanţi; a nu recurge la violenţa fizică sau psihologică pentru a se simţi în siguranţă sau protejaţi. Este protagonismul căruia nu-i este frică de duioşie şi de drăgălăşenie, care ştie că faţa sa cea mai bună este slujirea. La şcoala ei învăţăm protagonismul autentic, a face demn pe toţi cei care au căzut şi a face asta cu forţa atotputernică a iubirii divine, care este forţa irezistibilă a promisiunii sale de milostivire.

În Maria, Domnul neagă ispita de a da protagonism forţei intimidării şi a puterii, strigătului celui mai puternic sau de a se impune cu minciuna şi a manipulării. Cu Maria, Domnul veghează asupra credincioşilor pentru ca inimile lor să nu se împietrească şi să poată cunoaşte constant forţa reînnoită şi reînnoitoare a solidarităţii, capabilă să asculte bătaia inimii lui Dumnezeu în inima bărbaţilor şi femeilor din satele noastre.

Maria, "pedagogă a Evangheliei", a mers şi a cântat continentul nostru şi astfel "Guadalupana" nu este amintită numai ca indigenă, spaniolă, hispanică sau afro-americană: este pur şi simplu latinoamericană, mamă a unui pământ fertil şi generos în care toţi, într-un mod sau altul, putem să ne întâlnim desfăşurând un rol de protagonişti în construirea Sfântului Templu al Familiei lui Dumnezeu.

Fiu şi frate latinoamerican, fără frică să cânţi şi să mergi aşa cum a făcut mama ta.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.