Ieslea şi migranţii, Crăciunul folosit pentru polemici politice

De Andrea Tornielli

De câţiva ani, cu Adventul, vin în mod punctual ca un ceas elveţian şi polemicile insuportabile cu privire la iesle. Preoţi excentrici invită să nu se facă ieslea ca protest împotriva decretului de siguranţă ameninţând chiar să închidă biserica la Crăciun. Şi există mereu, în vreo localitate italiană, vreun conducător sau vreun părinte de familie care cere să nu fie reprezentată naşterea în şcoală din respect faţă de celelalte credinţe, in primis cea musulmană. Păcat că pe musulmani, vârâţi în joc mod inopinat cu această ocazie, ieslea nu-i deranjează deloc, dat fiind că se vorbeşte despre zămislirea feciorelnică şi despre naşterea lui Isus şi în Coran.

Şi totuşi se pare că anumite boutade, sporadice şi izolate, sunt făcute tocmai pentru a provoca reacţii egale şi contrare din partea celui care vrea să transforme ieslea din simbol religios în element cultural, identitar şi chiar politic. Astfel, în social media, bloguri şi ziare online, mulţi se dedică să pună ţăruşi în jurul Sfintei Familii, invitând să se evite orice legătură cu evenimentele umane ale migranţilor şi refugiaţilor.

De mult timp, Pruncul din Betleem care vine pe lume departe de casă, în precaritatea unui staul şi care este constrâns, când era mic, să părăsească Iudeea pentru a se refugia cu familia sa în Egipt scăpând de iataganele soldaţilor lui Irod, a fost considerat în schimb chiar icoana atâtor evacuaţi, a atâtor migranţi şi refugiaţi. De multe decenii, în biserici - Biserica este frumoasă tocmai pentru că este variată - sunt reprezentate pe ici şi pe acolo iesle cu reconstituire contemporană (Sfânta Familie într-un cord în mijlocul carelor armate într-un război, Sfânta Familie într-un lagăr de refugiaţi, Sfânta Familie într-un vas aflat în derivă). Reprezentarea Naşterii, nefiind o dogmă de credinţă definită în amănuntele sale tehnico-artistice, din an în an fiecare a trăit şi a retrăit acel eveniment care împarte într-un înainte şi într-un după istoria omenirii aşa cum a voit.

Însă astăzi nu se mai poate. Şi ieslea a devenit obiect de propagandă, ocazie pentru anunţuri polemice cu invitaţii la abandonare şi ameninţări de biserici închise la Crăciun, platoul pentru transmisii directe Facebook din partea politicienilor, dar şi terenul pentru acele distinguo ale celor care neagă categoric orice legătură între Sfânta Familie din Betleem şi migranţi, precum şi orice legătură între naşterea precară în staul şi refuzul de a primi acea pereche epuizată cu mamă care trebuie să nască.

Şi astfel ne este amintit că Maria şi Iosif nu erau deloc migranţi, ci numai în călătorie, datorită recensământului, dintr-o parte în alta a ţării lor. Ne este amintit că naşterea în staul n-a avut loc în realitate pentru că nu era loc pentru ei în han, ci pentru că Maria avea nevoie de circumspecţie: oricum familia nu era săracă, aşadar location aşa de precară în mijlocul animalelor a fost pentru Dumnezeul făcut om numai o circumstanţă accidentală. O circumstanţă cu semnificaţie scăzută, care nu trebuie subliniată şi nici exaltată, altminteri se riscă să se cadă în pauperism.

De asemenea, se minimalizează şi cu privire la fuga în Egipt subliniind că oricum şi Egiptul era imperiu roman, că n-a fost o migraţiune ci o fugă motivată de persecuţie, că atunci când a fost posibil familia s-a întors la Nazaret, adică la casa proprie. Totul este amintit cu deranjul evident pentru echivalarea Sfânta Familie = familie de migranţi. Aşadar, ieslea n-ar fi avut nimic de a face cu precaritatea atâtor naşteri de copii migranţi, evacuaţi şi refugiaţi. Şi cine aminteşte asta, s-ar presta la operaţiuni necuvenite şi instrumentalizante, cumsecade şi globaliste.

Desigur nu lipseşte, în înjunghierile polemicilor Crăciunului, critica aspră adusă papei Francisc, care în diferite ocazii a prezentat Sfânta Familie ca icoană a familiilor de migranţi şi refugiaţi (ca şi cum ar fi o invenţie a sa). Şi chiar există unii care, ascunzându-se în spatele anonimatului mereu comod, îşi imaginează "duplicate" din CEI în acest sens, pentru a-i îndemna pe episcopi să hazardeze această comparaţie.

O privire la istorie, poate ajuta ca întotdeauna. Încă de la începuturi Biserica a fost aproape cu păstorii săi de familiile aflate în dificultăţi (datorate catastrofelor naturale, sărăciei, persecuţiilor, războaielor). Şi de acum în mod ciclic revine să se amintească - aşa cum tocmai a făcut Guido Mocellin în Avvenire - că prezentarea Sfintei Familii ca icoană, ba chiar ca arhetip al familiilor migrante, evacuate sau refugiate nu este o invenţie tardivă a teologiei eliberării ci se găseşte în constituţia apostolică Exsul familia promulgată în 1952 de Pius al XII-lea: "Exsul Familia Nazarethana Iesu, Maria et Ioseph, cum ad Aegyptum emigrans tum in Aegypto profuga impii regia iram aufugiens, typus, exemplar et praesidium exstat omnium quorumlibet temporum et locorum emigrantium, peregrinorum ac profugorum omne genus". Aici papa Pacelli defineşte Familia din Nazaret arhetip, model şi apărare a migranţilor, a pelerinilor şi a refugiaţilor din orice timp şi din orice loc. Când a scris acest text, Pius al XII-lea avea prezente milioanele de refugiaţi şi evacuaţi din al doilea război mondial, dintre care mulţi italieni. Dar extinde comparaţia făcând-o să ajungă până la noi.

În mesajul pentru Ziua Mondială a Migraţiilor din 1987, sfântul Ioan Paul al II-lea afirma că "Isus a voit să prelungească prezenţa sa printre noi în condiţia precară a celor nevoiaşi, între care el îi menţionează în mod explicit pe migranţi". În acelaşi mesaj, papa Wojtyła scria: "Ţările bogate nu pot să se dezintereseze de problema migratoare şi cu atât mai puţin închid graniţele sau înăspresc legile, cu atât mai mult cu cât în diferenţa dintre ţările bogate şi cel sărace, de care provin migraţiile, devine tot mai mare. În schimb se impun o reflecţie şi o căutare a unor criterii mai riguroase de dreptate distributivă aplicate la scară mondială, şi pentru tutelarea binelui universal al păcii".

În faţa ieslei, conduşi de cuvintele pontifilor, este mai bine să ne abandonăm uimirii care se reînnoieşte, şi după exemplul pe care-l reprezintă acea naştere în precaritate a unui Dumnezeu care răstoarnă toate canoanele noastre umane pentru a se face mic, care este adorat de păstori nomazi şi care este urât încă de la începutul existenţei sale pământeşti trebuind să devină fugar cu familia sa pentru a-şi salva viaţa. Sfântul Ambrozie a scris: "Împărăţia lui Dumnezeu se află în simplitatea credinţei şi nu în violenţa discuţiei". Tocmai simplitatea credinţei ne face să întrevedem pe feţele celor săraci, migranţi şi refugiaţi faţa Pruncului din Betleem, care devenit adult va spune: am fost străin şi m-aţi primit. Simplitatea credinţei face actuale cuvintele unui părinte al Bisericii ca sfântul Ioan Gură de Aur, care comentând Evanghelia lui Matei a scris: "Vrei să cinsteşti trupul lui Cristos? Nu permite ca să fie obiect de dispreţ în mădularele sale adică în cei săraci, cei lipsiţi de haine pentru a se acoperi. Nu-l cinsti aici în biserică folosind stofe de mătase, în timp ce afară îl neglijezi când suferă de frig şi de goliciune".

În loc de a polemiza chiar şi cu privire la iesle, este mai bine să facem ieslea, bucuroşi că există astăzi cei care, din motivele cele mai variate, astăzi o descoperă. Este mai bine în faţa Naşterii să reascultăm cuvintele emoţionate ale unui papă bătrân, Benedict al XVI-lea, care în ultimul ajun de Crăciun al pontificatului său, de acum în ajunul renunţării, a spus:

"Mereu din nou mă atinge şi cuvântul evanghelistului, spus aproape în mod fugitiv, că pentru ei nu era loc la han. În mod inevitabil apare întrebarea despre cum ar merge lucrurile dacă Maria şi Iosif ar bate la uşa mea. Ar fi loc pentru ei? Şi apoi ne vine în minte că această veste, aparent întâmplătoare, despre lipsa de loc la han care împinge Sfânta Familie în grajd, evanghelistul Ioan a aprofundat-o şi a dus-o la esenţă scriind: «A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit» (In 1,11). Astfel, marea problemă morală despre cum merg lucrurile la noi în privinţa refugiaţilor, a evacuaţilor, a migranţilor capătă un sens şi mai fundamental: avem loc cu adevărat pentru Dumnezeu, atunci când El încearcă să intre la noi? Avem timp şi spaţiu pentru el? Oare nu este respins de noi chiar Dumnezeu?".

"Noi ne vrem pe noi înşine - continua papa Ratzinger la 24 decembrie 2013 -, vrem lucrurile care se pot atinge, fericirea experimentabilă, succesul proiectelor noastre personale şi ale intenţiilor noastre. Suntem complet «umpluţi» de noi înşine, aşa încât nu rămâne nici un spaţiu pentru Dumnezeu. Şi pentru aceasta nu există spaţiu nici pentru ceilalţi, pentru copii, pentru săraci, pentru străini... Convertirea de care avem nevoie trebuie să ajungă cu adevărat până la profunzimile raportului nostru cu realitatea. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să devenim vigilenţi faţă de prezenţa sa, pentru ca să auzim cum El bate în mod liniştit şi totuşi insistent la uşa fiinţei noastre şi a voinţei noastre. Să-l rugăm pentru ca în interiorul nostru să se creeze un spaţiu pentru El. Şi pentru ca în acest mod să-l putem recunoaşte şi în cei prin care ni se adresează nouă: în copii, în suferinzi şi în abandonaţi, în marginalizaţi şi în săracii din această lume".

(După Vatican Insider, 12 decembrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.