Cateheza a treia a cardinalului vicar Angelo de Donatis despre exortaţia apostolică Gaudete et exsultate (Bazilica "Sfântul Ioan" din Lateran, 10 decembrie 2018)

Episcopul nostru papa Francisc insistă pe invitaţia la bucurie. În Evangelii gaudium a solicitat întregii Biserici să vestească şi să devină martoră a bucuriei Evangheliei. Apoi în enciclica Laudato si', invitându-ne să avem grijă şi să trăim o responsabilitate urgentă faţă de casa comună, a pus pe buzele fiecărui creştin cântarea de laudă şi de mulţumire a sfântului Francisc de Assisi pentru toate creaturile lui Dumnezeu, educându-ne astfel să ne bucurăm pentru ele şi cu ele. Apoi în a doua exortaţie apostolică post-sinodală a sa Amoris laetitia a focalizat privirea asupra acelei bucurii care se formează în experienţa iubirii, în mod special în forma sa matrimonială şi familială. În scrisoarea apostolică pe care o comentăm ne aminteşte că bucuria evanghelică se iradiază în mod special, cu o lumină şi o intensitate inegalabile, pe faţa sfinţilor. Şi ale acelor sfinţi, am văzut, care ne sunt însoţitori de drum în viaţa obişnuită, ale căror nume nu le găsim în calendarele liturgice, sau în titlurile bisericilor cărora le sunt dedicate, dar sunt scris eventual pe interfonul de la locuinţele noastre sau sunt persoane cu care luăm împreună autobuzul, sau pe care îi întâlnim pe băncile şcolii sau la locurile de muncă. Iată, papa ne vesteşte această bucurie a sfinţeniei cu aceleaşi cuvinte ale lui Isus, care răsună în discursul fericirilor. Papa defineşte fericirile "cartea de identitate a creştinului", precizând că "Isus a explicat cu toată simplitatea ce înseamnă a fi sfinţi, a făcut asta când ne-a lăsat fericirile" (nr. 63).

Acelea pe care Isus le proclamă în predica de pe munte, ceea ce El proclamă este, putem spune, o fericire paradoxală, o fericire care nu se identifică imediat cu realizarea de sine, cu succesul în propria existenţă, cu satisfacerea tuturor dorinţelor proprii, ci cu posibilitatea, care este acordată gratuit, de a putea avea încredere în cineva care se apleacă asupra rănilor tale, are grijă de ele, şterge lacrimile tale, satură foamea ta, apără dreptul tău când este oprimat, se pune de partea ta când eşti batjocorit sau persecutat. Aşadar este o fericire care nu se formează într-o viaţă solitară, într-o viaţă autosuficientă, ci într-o relaţie de încredere şi de încredinţare. Şi astfel şi sfinţenia nu este un eroism personal, nu este o perfecţiune ascetică, ci este calitatea unei relaţii care se întemeiază pe o iubire care ne precede, o iubire care ne plăsmuieşte.

Sfinţii sunt aceia care au crezut că a nu se mulţumi cu o existenţă mediocră, diluată, inconsistentă, este posibil pentru cel care se încrede în darul lui Dumnezeu. Sfinţenia este o chemare, vedem asta în aceste întâlniri ale noastre, o chemare adresată tuturor. Dar trebuie afirmat cu tot atâta forţă că acela care cheamă este şi acela care dăruieşte! Ceea ce ne cheamă nu este un imperativ, o exigenţă, o poruncă. Ceea ce ne cheamă este un dar, care este pus în viaţa noastră ca o sămânţă, care va aduce rod dacă vom şti să-i acordăm încredere deplină.

Însă adaug încă un alt lucru: sfinţenia cere viziune. Dumnezeu iubeşte în mine pe sfântul care voi fi. Nu este simplu a înţelege acest lucru, pentru că adesea noi cei botezaţi nu avem viziune, nu ştim unde ne duce Duhul. Trăim din evenimente, trăim din improvizaţii, trecem fără soluţie de continuitate de la un eveniment la altul. Părinţii greci numesc această atitudine "ignoranţă", adică "lipsă de privire lungă". În schimb Tatăl are asupra noastră o privire lungă. Nu se opreşte la încurcăturile noastre mici sau mari, la naivităţi, ci ne contemplăm în lumina înţelepciunii sale. Acest lucru este foarte frumos. Dumnezeu mă vede dincolo de mine! Vede - întocmai - pe sfântul care voi fi. Pentru a ieşi din ignoranţă noi putem să ne înţelegem într-o lumină diferită: şi această lumină sunt fericirile. Aşadar, să încercăm să vedem înainte de toate cum putem să le înţelegem. Nu putem să le comentăm pe toate, deci în această seară ne oprim asupra a trei.

Fericiţi, adică a fi sfinţi. Fericirile nu sunt o simplă învăţătură a lui Isus, ci sunt cu adevărat codul de sănătate al celui botezat: cel care este renăscut în Cristos este aşa, sau mai bine zis este făcut aşa de Duhul Sfânt. Numai Duhul cu "plerophoria", "plinătatea" sa poate transforma situaţii nefavorabile în locuri de glorie. Pentru acest motiv mormântul gol este icoana fericirilor: unde există neputinţa, unde există golul, străluceşte viaţa veşnică. Nu numai atât. Când Isus proclamă fericirile în Galileea, aproape de oraşul său adoptiv Cafarnaum, în realitate nu face altceva decât să se prezinte pe sine însuşi: El este cel fericit, cel sărac, cel mâhnit, cel drept, cel făcător de pace. În cultura greacă, "fericiţi" erau zeii pentru că era superiori evenimentelor umane, nemuritori. Departe de suferinţele oamenilor. Isus este fericit nu printr-un privilegiu, ci pentru că este în întregime în Tatăl, ca un fiu purtat în braţe. Sfântul este fericitul şi fericitul nu este altceva decât un fiu. Scara sfinţeniei începe de la faptul de a ne descoperi fii: este nevoie de o viaţă întreagă, toată viaţa, dar nu este un drum improvizat, întâmplător. Există un punct de plecare, există un pas care ne permite să o luăm în direcţia corectă. Ştiţi care este? Sărăcia în duh.

Fericiţi cei săraci. Sărăcia evanghelică este poarta fericirilor, aşa încât mulţi comentatori consideră că celelalte sunt numai o explicitare a celei dintâi. "Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor". Fundalul veterotestamentar este important pentru a înţelege mai bine. Să ne amintim. Pentru a menţine ţara promisă, regii lui Israel şi al lui Iuda au trebuit mereu să se alieze alternativ cu puterile vecine. Când cu egiptenii, când cu popoarele din nord (asirienii mai întâi, babilonienii după aceea). Convingerea era aceasta: menţinem ţara părinţilor dacă avem un aliat puternic. Cu Cristos se răstoarnă totul: posedăm Împărăţia numai dacă avem prieteni puternici pe pământ. Mai puţin stăpâni şi mai mult locuitori ai Împărăţiei. Cu cât eşti mai lipsit de apărare, cu atât trăieşti mai în certitudine; cu cât eşti mai slab, cu atât eşti mai puternic, ar spune sfântul Paul. Acesta este paradoxul creştin. Cu cât pierzi mai mult, cu atât ai mai mult. Cu cât slujeşti mai mult, cu atât domneşti mai mult. Isus a fost sărac pentru că era sigur de Tatăl. Când Francisc de Assisi se dezbracă în faţa tatălui Pietro di Bernardone exclamă: "Nu te voi mai numi pe tine, Pietro, tată, ci numai pe Tatăl care este în ceruri". Iată legătura indisolubilă dintre filiaţie şi sărăcie evanghelică. Numai orfanii doresc să se îmbogăţească. Fiii sunt scutiţi de această obligaţie. Iată poarta de intrare a sfinţeniei, sărăcia în duh. Ar fi multe de spus, dar să trecem la cealaltă...

Fericiţi cei care plâng. Aici suntem în faţa unui alt paradox evanghelic: nimeni dintre noi n-ar accepta această fericire cu criteriile lumii. Pentru a o înţelege trebuie să înţelegem continuarea: "pentru că ei vor fi mângâiaţi". Care este mângâierea cea mai mare în Noul Testament? Duhul Sfânt. Aşadar mâhnit este cel care îşi dă seama că are nevoie de Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt este cel care vindecă rănile noastre cu balsamul iubirii sale. Cine a descoperit cu adevărat că fără El nu se poate face nimic, înţelege bine această fericire şi o trăieşte. Nu este o convingere mentală, este o experienţă. Când rămân singur fără a avea pe nimeni gata să mă ajute, când trăiesc experienţa inutilităţii şi a falimentului, atunci ştiu că Tatăl poate să-mi dea lucrul bun prin excelenţă, pe Duhul Sfânt. Dar acest lucru încă nu e suficient: este nevoie de o trecere în plus. Adevărata căinţă, cum scria sfântul Ioan Scărarul, mâhnirea fericită mă face să experimentez această fericire. Aceasta este condiţia celui care se recunoaşte păcătos şi se încrede numai în milostivire. Este un mâhnit fericit, pentru că în pofida tuturor căderilor Dumnezeu continuă "să-l milostivească". Multora dintre voi am povestit un episod pe care de acum îl păstrez în inima mea de mulţi ani, pentru a explica această fericire a celor care plâng. Mi-a fost povestit de un părinte spiritual un episod de viaţă al unei femei care s-a căsătorit şi după câtva timp de la căsătorie, soţul s-a revelat complet diferit de cum se prezentase. A descoperit un om violent, un om care se întorcea beat seara, o bătea. Şi acest lucru a continuat câtva timp. După un pic, el pleacă de acasă, se îndepărtează total, pentru o altă femeie. Şi trec anii. După mulţi ani soţia îl regăseşte pe stradă pentru că devenise vagabond. Îl duce din nou acasă, îl repune în ordine, îl spală din nou, îl aranjează, liniştită. Şi îmi spunea acest prieten, el petrece timpul care-i rămâne după muncă, seara când se întoarce acasă, privind-o pe ea care pregăteşte cine. Şi continuă să plângă. Continuă să plângă. Aceasta este experienţa mâhnirii care este umplută de darul Duhului Sfânt.

Dumnezeu continuă "să ne milostivească". Adică acela care trăieşte atârnat de iertare primeşte o măsură plină de Duh mângâietor. Ne mâhnim de atâtea lucruri... mai puţin de păcatele noastre. Trăim în societatea scandalului motiv pentru care răul trebuie să fie exclusiv în afara noastră şi trebuie să se vorbească despre el. Căutarea mediatică a ţapului ispăşitor a devenit cifra comunicării contemporane; lumea eclezială nu este scutită de această dinamică. În schimb cu ani în urmă domneau numai sentimentele de vină care erau numai stigmatizate de psihologie. Nici atunci nici astăzi nu percepem sensul corect al adevăratei mâhniri, cea evanghelică: pot să privesc cu luciditate consecinţele păcatelor mele pentru că există un Dumnezeu care cu luciditate decide să le uite. Domnul să ne dea acest har, să gustăm această fericire.

Apoi ultima din această seară, fericiţi cei curaţi cu inima. Pelerinul care mergea la templul din Ierusalim trebuia să se purifice pentru a intra după aceea în spaţiul Sfântului. Atunci vedea scăunelul tronului lui Dumnezeu, Sfântul Sfinţilor. Cu Isus acest templu devine înseşi persoana Cuvântului întrupat şi ritul de purificare devine ascultarea Cuvântului. Este curat cel care ascultă şi pune în practică şi în acest mod vede în sfârşit Împărăţia Duhului în inima sa. Sfântul Grigore de Nissa în "Omilia" sa despre această fericire scria: "Cel care se face curat de distrageri şi de disipare, de grabă şi de neliniştea de a reuşi cu orice preţ, acesta vede înlăuntrul său pe Duhul Sfânt care i-a fost dat". Aşadar, sunt curat cu inima atunci când descopăr că este locuită casa mea, inima mea nu este un gol care trebuie umplut cu lucruri. Şi aici, în scrisoare, papa Francisc pune accent pe curăţia înţeleasă ca o corectitudine în intenţii: a face lucrurile din iubire faţă de Dumnezeu şi a nu ne angaja în lucrurile lui Dumnezeu din iubire faţă de eu. Şi aici am avea nevoie o serioasă cercetare a cugetului eclezială: câte lucruri frumoase facem, adesea fără viziune, dar câte lucruri facem pentru a fi admiraţi de alţii...

Iată, aşadar, măsurile sfinţeniei, trei trepte ale unei scări spre darul fericirii evanghelice.

Fericiţi cei săraci: rămâi slab, nu te gândi că ceea ce trăieşte este o înfrângere.

Fericiţi cei care plâng: fii lucid, decopertează inima ta de alibiuri şi de acuzele cu dulceaţă şi încearcă să-ţi spui adevărul.

Fericiţi cei curaţi: stai în ascultarea Cuvântului în fiecare zi şi crede că acest Cuvânt elimină cataracta din ochiul interior. Numai Cuvântul poate face asta, nici o altă intervenţie chirurgicală.

Aşadar, preaiubiţi fraţi surori, acestea sunt instrucţiunile în această seara: slăbiciune evanghelică, luciditate, ascultare. Să-i cerem Domnului ca să facă din noi "sfântul" pe care-l are în minte, pentru că El are o viziune cu privire la fiecare dintre noi.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.