„Sufletul meu e însetat de Dumnezeul cel viu” (Ps 42,2)

Prima predică de Advent 2018 a părintelui Raniero Cantalamessa (7 decembrie 2018)

Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, în Biserică suntem aşa de forţaţi de misiuni de îndeplinit, probleme de înfruntate, provocări la care să răspundem, încât riscăm să pierdem din vedere sau să lăsăm pe fundal acel „porro unum necessarium” din Evanghelie, adică raportul nostru personal cu Dumnezeu. Dincolo de toate, ştim din experienţă că un raport personal autentic cu Dumnezeu este prima condiţie pentru a înfrunta toate situaţiile şi problemele care se prezintă, fără a pierde pacea şi răbdarea.

M-am gândit să las deoparte, în aceste predici de Advent, orice referinţă la probleme de actualitate. Vom încerca să facem ceea ce sfânta Angela de Foligno le recomanda fiilor săi spirituali: „să ne adunăm în unitate şi să cufundăm sufletul nostru în infinitul care este Dumnezeu”[1]. Să facem o baie de dimineaţă de credinţă, înainte de a începe ziua de muncă.

Tema acestor predici de Advent (şi, dacă va vrea Dumnezeu, şi de Postul Mare) va fi versetul din psalm: „Sufletul meu e însetat de Dumnezeul cel viu” (Ps 42,2). Oamenii din timpul nostru sunt pasionaţi să caute semnale ale existenţei de fiinţe vii şi inteligente pe alte planete. Este o căutare legitimă şi de înţeles chiar dacă e atât de nesigură. Însă puţin caută şi studiază semnalele Fiinţei vii care a creat universul, care a intrat în el, în istoria sa şi trăieşte în el. „În el trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fap 17,28) şi nu ne dăm seama de asta. Îl avem pe Cel Viu real în mijlocul nostru şi îl neglijăm pentru a căuta fiinţe vii ipotetice care, în cel mai bun dintre cazuri, ar putea să facă foarte puţine pentru noi, desigur nu să ne salveze de moarte.

De câte ori suntem constrânşi să-i spunem lui Dumnezeu, cu sfântul Augustin: „Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine”[2]. De fapt, contrar nouă, Dumnezeul cel viu ne caută, nu face altceva de la crearea lumii. Continuă să spună: „Adame, unde eşti?” (Gen 3,9). Noi ne propunem să captăm semnalele acestui Dumnezeu viu, să răspundem la apelul său, să „batem la uşa lui”, pentru a intra într-un contact nou, viu, cu El.

Ne sprijinim pe cuvântul lui Isus: „Căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” (Mt 7,7). Când citim aceste cuvinte, ne gândim imediat că Isus promite că ne dă toate lucrurile pe care i le cerem şi rămânem perplecşi pentru că vedem că asta se realizează rar. Însă el intenţiona să spună mai ales un lucru: „Căutaţi-mă şi mă veţi găsi, bateţi şi vă voi deschide”. Promite să se dea pe sine însuşi, dincolo de lucrurile mărunte pe care i le cerem, şi această promisiune este menţinută mereu în mod infailibil. Cine îl caută, îl găseşte; celui care bate, El îi deschide şi odată găsindu-l pe El, tot restul trece în linia a doua.

Sufletul însetat de Dumnezeul cel viu îl va găsi în mod infailibil şi cu El şi în El va găsi totul, aşa cum amintesc cuvintele sfintei Tereza de Avila: „Nimic să nu te tulbure, nimic să nu te înspăimânte; totul trece, Dumnezeu nu se schimbă; răbdarea obţine totul; cine-l are pe Dumnezeu nu duce lipsă de nimic. Numai Dumnezeu este suficient”. Cu aceste sentimente începem drumul nostru de căutare a feţei lui Dumnezeu cel viu.

A ne întoarce la lucruri!

Biblia este punctată de texte care vorbesc despre Dumnezeu ca despre „cel viu”. „El este Dumnezeul vieţii”, spune Ieremia (Ier 10,10); „Viu sunt eu”, spune însuşi Dumnezeu în Ezechiel (Ez 33,11). Într-unul din psalmii cei mai frumoşi din psaltire, scris în timpul exilului, cel care se roagă exclamă: „Sufletul meu e însetat de Dumnezeul cel viu” (Ps 42,2). De asemenea: „Inima mea şi trupul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul cel viu” (Ps 84,3). Petru, la Cezareea lui Filip, îl proclamă pe Isus „Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16).

Este vorba desigur despre o metaforă luată din experienţa umană. Israel s-a resemnat s-o folosească pentru a-l deosebi pe Dumnezeul său de idolii neamurilor care sunt divinităţi „moarte”. În contrast cu ei, Dumnezeul Bibliei este „un Dumnezeu care respiră” şi respiraţia sau suflul (ruah) său este Duhul Sfânt.

După predominarea lungă a idealismului şi triumfului „ideii”, în timpuri mai apropiate de noi, chiar şi gândirea seculară a simţit nevoia unei întoarceri la „realitate” şi a exprimat asta în strigătul programatic: „A ne întoarce la lucruri!”[3]. Adică: a nu ne opri la formulările date despre realitate, la teoriile construite deasupra, la ceea ce în mod obişnuit se gândeşte cu privire la ea, ci să ne concentrăm direct pe realitatea însăşi care stă la baza a toate; a înlătura diferitele straturi de pământ depus şi a descoperi stânca aflată dedesubt.

Trebuie să aplicăm acest program şi în domeniul credinţei. De fapt, despre credinţă sfântul Toma de Aquino a scris că „nu se termină la enunţări, ci la lucruri”[4]. Când este vorba despre „lucrul” suprem în domeniul credinţei, adică despre Dumnezeu, „a ne întoarce la lucruri” înseamnă a ne întoarce la Dumnezeul cel viu; a dărâma, ca să spunem aşa, zidul teribil al ideii pe care ne-am făcut-o despre El şi a alerga, cu braţele deschise, în întâmpinarea lui Dumnezeu în persoană. A descoperi că Dumnezeu nu este o abstracţie, ci o realitate; că printre ideile noastre despre Dumnezeu şi Dumnezeul cel viu există aceeaşi diferenţă ca între un cer pictat pe o foaie de hârtie şi cerul adevărat.

Programul: „A ne întoarce la lucruri!” a avut o aplicaţie pe bună dreptate vestită: aceea care a dus la descoperirea că lucrurile… există. Merită de recitit pagina vestită a lui Sartre: „Eram în grădina publică. Rădăcina castanului se înfigea în pământ, chiar sub banca mea. Nu-mi mai aminteam că era o rădăcină. Cuvintele dispăruseră, cu ele, semnificaţia lucrurilor, modurile folosirii lor, semnele slabe de recunoaştere pe care oamenii le-au trasat pe suprafaţa lor. Eram aşezat, un pic aplecat, cu capul plecat, singur, în faţa acelei mase negre şi noduroase, total urâtă, care îmi provoca frică. Şi apoi am avut o străfulgerare de iluminare. Am avut respiraţia tăiată. Niciodată înainte de aceste ultime timpuri nu presimţisem ceea ce înseamnă «a exista». Eram ca şi ceilalţi, ca şi aceea care se plimbă pe malul mării în hainele lor de primăvară. Spuneam ca şi ei: «Marea este verde; acel punct alb, acolo sus, este un pescăruş», dar nu simţeam că asta exista, că pescăruşul era un pescăruş-existent; de obicei existenţa se ascunde. Este acolo în jurul nostru, este noi, nu se poate spune două cuvinte fără a vorbi despre ea şi, în sfârşit, nu se atinge… Şi apoi, iată: dintr-o dată, era acolo, clar ca ziua: existenţa s-a dezvăluit dintr-o dată”[5].

Filozoful care a făcut această „descoperire” se declara ateu, de aceea n-a mers dincolo de constatarea că eu exist, că lumea există, că lucrurile există. Însă noi putem porni de la această experienţă şi să facem din ea trambulina de lansare pentru descoperirea unui alt Existent, scânteia care face posibilă o altă iluminare. Ceea ce a fost posibil cu rădăcina castanului, de ce n-ar trebui de fapt să fie posibil cu Dumnezeu? Oare Dumnezeu este, pentru mintea omului, mai puţin real decât rădăcina castanului pentru ochiul său? Sfinţii părinţi nu ezitau să pună în slujba credinţei intuiţiile de adevăr prezente în filozofii păgâni, şi ale celor a căror autoritate era adoptată cu plăcere împotriva creştinilor. Noi trebuie să-i imităm şi să facem acelaşi lucru în timpul nostru.

Aşadar ce putem reţine din „iluminarea” acelui filozof? Nicio aplicaţie directă, sau de conţinut, ci numai una indirectă şi de metodă. Citită cu o anumită dispoziţie sufletească favorizată de har, acea relatare parte făcută înadins pentru a ne zdruncina din obişnuinţă, pentru a trezi în noi mai întâi suspiciunea, apoi certitudinea că există o cunoaştere a lui Dumnezeu care încă ne este necunoscută. Că, probabil, până acum, nici noi n-am intuit vreodată ce înseamnă că Dumnezeu „există”, că El este un Dumnezeu-existent, sau, cum spune Biblia, un Dumnezeu-viu. Că avem deci o misiune în faţa noastră, o descoperire de făcut: să descoperim că Dumnezeu „există”, aşa încât să avem, şi noi, pentru o clipă, respiraţia tăiată! Ar fi aventura vieţii.

Ne ajută să înţelegem despre ce este vorba în experienţa anumitor convertiţi, cărora existenţa lui Dumnezeu s-a revelat pe neaşteptate, la un anumit punct al vieţii, după ce au ignorat-o sau au negat-o cu tenacitate.

Unul dintre ei a fost jurnalistul francez Andrè Frossard, mort la 2 februarie 1995. Aşa descrie el viaţa sa înainte de convertire: „Dumnezeu nu exista. Imaginea sa, imaginile în substanţă care evocă existenţa sa sau a aceleia care ar putea să fie numită descendenţa istorică: sfinţii, profeţii, eroii din Biblie, nu figurau deloc în casa noastră. Nimeni nu ne vorbea despre El. Eram nişte atei perfecţi, dintre aceia care nu-şi mai pun întrebări cu privire la ateismul lor. Ultimii anticlericali care încă se năpusteau împotriva religiei în reuniunile publice ni se păreau patetici şi un pic ridicoli, cum ar fi fost istoricii care se angajau să conteste povestea despre Scufiţa Roşie”.

Într-o zi de vară, obosit să-l aştepte pe prietenul cu care avea o întâlnire, tânărul Frossard intră în biserica vecină, observă arhitectura sa şi priveşte persoanele care se roagă acolo. Şi iată cum relatează el ceea ce s-a întâmplat: „Mai întâi îmi sunt sugerate aceste cuvinte: «Viaţă Spirituală». Nu spuse, şi nici formate de mine însumi: auzite ca şi cum ar fi fost rostite lângă mine în şoaptă de o persoană ca să văd ceea ce eu încă nu văd. Ultima silabă a acestui preludiu şoptit ajunge imediat în mine la firul conştiinţei, încât începe avalanşa. […] Cum să descriu asta cu aceste cuvinte sărace? O altă lume de o splendoare şi de o densitate care trimite dintr-o dată lumea noastră printre umbrele fragile ale viselor realizabile. Această lume este realitatea, adevărul: îl văd de pe malul întunecat pe care încă sunt reţinut. Există o ordine în univers şi în apogeul său, dincolo de acest văl de ceaţă strălucitoare, claritatea lui Dumnezeu, claritatea făcută prezenţă şi claritatea făcută persoană a celui pe care cu o clipă mai înainte aş fi negat-o […]. Intrarea sa năvalnică, totală, este însoţită de o bucurie care nu este altceva decât tresăltarea de bucurie a celui mântuit”.

După ce a ieşit din biserică, prietenul său, văzând că s-a întâmplat ceva, îl întreabă: „Ce se întâmplă cu tine? – Răspunde: „Sunt catolic”, şi, ca şi cum se temea că n-a fost suficient de explicit, a adăugat „apostolic şi roman”.

Expresia care în limba noastră exprimă mai bine acest eveniment este: a ne da seama de Dumnezeu. „A ne da seama” indică o deschidere dintr-o dată a ochilor, o tresăltare a conştiinţei, prin care începem să vedem ceea ce era acolo şi înainte, dar ceea ce nu vedeam.

Să încercăm să recitim, pe unda „iluminării” descrise de Sartre, episodul tufişului care arde. Printre altele, ne va folosi pentru a constata că şi gândirea „existenţială” modernă ne poate ajuta să descoperim, în Biblie, ceva nou, ceva ce gândirea antică, orientată în întregime în sens ontologic, deşi cu toată bogăţia sa, nu era în măsură să perceapă.

Pagina din Biblie care relatează despre tufişul care arde (Ex 3,1 şu) este ea însăşi un tufiş care arde. Arde, dar nu se consumă. La distanţă de milenii n-a pierdut nimic din puterea sa de a vehicula simţul divinului. Ea arată, mai bine decât orice discurs, ce se întâmplă când este întâlnit cu adevărat Dumnezeul cel viu: „Moise a zis: «Ia să merg să văd…»”. Încă se gândeşte şi vrea. Este stăpân de sine; el este cel care conduce (sau crede că el conduce) jocul. Dar iată că divinul intră năvalnic cu existenţa sa şi impune legea sa. „Moise! Moise! Nu te apropia! Eu sunt Dumnezeul tatălui tău”. Totul este schimbat dintr-o dată. Moise devine dintr-o dată docil, supus. „Iată-mă!”, răspunde şi îşi acoperă faţa, aşa cum serafimii îşi acopereau ochii cu aripile (cf. Is 6,2). „Supranaturalul” este în aer. Moise intră în mister.

În această atmosferă Dumnezeu revelează numele său: „Eu sunt cel care sunt”. Transplantat pe terenul cultural elenist, deja cu Septuaginta, acest cuvânt a fost interpretat ca o definiţie a ceea ce este Dumnezeu, Fiinţa absolută, ca o afirmaţie a celei mai profunde esenţe a Lui. Însă o astfel de interpretare, spun astăzi exegeţii, este „complet străină de modul de a gândi al Vechiului Testament”. Fraza înseamnă mai degrabă: „Eu sunt cel care exist”; sau şi mai simplu: „Eu exist (sau Eu voi exista) pentru voi!”[6]. Este vorba de o afirmaţie concretă, nu abstractă; se referă mai mult la existenţa lui Dumnezeu decât la esenţa sa, mai mult la acel „a fi” al său decât la „ce anume este”. Nu suntem departe de acel „Eu trăiesc”, „Eu sunt cel viu”, pe care Dumnezeu îl rosteşte în alte părţi ale Bibliei.

Aşadar în acea zi Moise a descoperit un lucru foarte simplu, dar capabil să pună în mişcare şi să susţină tot procesul de eliberare care va urma. A descoperit că Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob există, este, e o realitate prezentă şi activă în istorie, unul pe care se poate conta. De altfel, asta e ceea ce avea nevoie Moise să ştie în acel moment, nu o definiţie abstractă a lui Dumnezeu.

Există ceva ce uneşte experienţa filozofului în faţa rădăcinii castanului şi cea a lui Moise în faţa tufişului care arde. Ambii descoperă misterul existenţei: primul, existenţa lucrurilor, al doilea Existenţa lui Dumnezeu. Dar în timp ce a descoperi că Dumnezeu există este izvor de curaj şi de bucurie, a descoperi numai că lucrurile există nu produce, conform celor spuse de acelaşi filozof, decât „greaţă”.

Dumnezeu, sentiment al unei prezenţe

Ce înseamnă şi cum se defineşte Dumnezeul cel viu? Pentru un moment am cultivat propunerea de a răspunde la această întrebare, trasând profilul Dumnezeului celui viu, pornind de la Biblie, dar apoi am văzut că ar fi fost o mare nesăbuinţă. A voi să se descrie Dumnezeul cel viu, a-i trasa un profil, fie şi întemeindu-se pe Biblie, înseamnă a recădea în tentativa de a-l reduce pe Dumnezeul cel viu la ideea de Dumnezeu cel viu.

Ceea ce putem face, şi faţă de Dumnezeul cel viu, este să depăşim „semnele slabe de recunoaştere pe care oamenii le-au trasat pe suprafaţa sa”, să rupem micile carapace ale ideilor noastre despre Dumnezeu, sau „vasele mici de alabastru” în care îl ţinem închis, în aşa fel încât parfumul său să se răspândească şi „să umple casa”. Ne este maestru în asta sfântul Augustin. Sfântul ne-a lăsat un soi de metodă pentru a ne înălţa cu inima şi mintea la Dumnezeul cel viu şi adevărat. El constă în a ne repeta nouă înşine, după fiecare reflecţie despre Dumnezeu: „Dar Dumnezeu nu este acesta, dar Dumnezeu nu este acesta!”. Gândeşte-te la pământ, gândeşte-te la cer, gândeşte-te la îngeri sau la orice lucru sau persoană; în sfârşit, gândeşte-te la ceea ce tu însuţi gândeşti despre Dumnezeu, şi de fiecare dată repetă: „Da, dar Dumnezeu nu este acesta, Dumnezeu nu este acesta!”. „Caută deasupra noastră”, răspund, una câte una, toate creaturile interogate[7]. Trebuie să credem într-un Dumnezeu care este dincolo de Dumnezeul în care credem!

Dumnezeul cel viu, ca viu, poate fi intuit în mod vag, se poate avea un soi de simţire sau presentiment. Se poate dorinţa, nostalgia de El. Mai mult nu. Nu se poate închide viaţa într-o idee. Pentru aceasta despre el putem avea mai uşor sentimentul, sau simţirea, decât ideea, pentru că ideea circumscrie persoana, în timp ce sentimentul îi revelează prezenţa, lăsând-o în întregimea şi nedeterminarea sa. Sfântul Grigore de Nissa vorbeşte despre cea mai înaltă formă de cunoaştere a lui Dumnezeu ca despre un „sentiment de prezenţă”[8].

Divinul este o categorie absolut diferită de oricare alta, care nu poate fi definită, ci numai amintită; se poate vorbi despre el numai prin analogii şi prin contrapuneri. O imagine care în Biblie ne vorbeşte astfel despre Dumnezeu este aceea a stâncii. Puţine titluri biblice sunt capabile să creeze în noi un sentiment aşa de viu despre Dumnezeu – mai ales despre ceea ce este Dumnezeu pentru noi – cum este acesta de Dumnezeul-stâncă. Să încercăm şi noi să sugem, cum spune Scriptura, „miere din stâncă” (cf. Dt 32,13).

Mai mult decât un simplu titlu, stânca apare, în Biblie, ca un soi de nume personal al lui Dumnezeu, aşa încât trebuie să fie scris, uneori, cu majusculă. „El este Stânca, lucrarea lui este desăvârşită” (Dt 32,4); „Domnul este stâncă veşnică” (Is 26,4). Dar pentru ca această imagine să nu ne provoace spaimă şi supunere datorită durităţii şi impenetrabilităţii pe care o evocă, iată că Biblia adaugă imediat un alt adevăr: El este stânca „noastră”, stânca „mea”. Adică o stâncă pentru noi, nu împotriva noastră. „Domnul este stânca mea” (Ps 18,3), „stânca mea, cetatea mea” (Ps 31,4), „stânca mântuirii noastre” (Ps 95,1).

Primii traducători ai Bibliei, Septuaginta, s-au înspăimântat în faţa unei imagini aşa de materiale a lui Dumnezeu care părea să-l înjosească şi au înlocuit în mod sistematic concretul „stâncă” prin abstracte, cum ar fi „forţă”, „refugiu”, „salvare”. Dar pe bună dreptate traducerile moderne au redat lui Dumnezeu titlul original de stâncă.

Stâncă nu este un titlu abstract; nu spune numai ce este Dumnezeu, ci şi ce trebuie să fim noi. Stânca este făcută pentru a fi escaladată, pentru a căuta refugiu în ea, nu numai pentru a fi contemplată de departe. Stânca atrage, pasionează. Dacă Dumnezeu este stâncă, omul trebuie să devină un „căţărător de stânci”. Isus spunea: „Învăţaţi de la stăpânul casei”; „Priviţi pescarii”; sfântul Iacob continuă spunând: „Priviţi-i pe agricultori”. Noi putem adăuga: „Priviţi-i pe căţărători!”. Dacă se lasă noaptea sau vine o furtună, nu comit imprudenţa să încerce să coboare, ci şi mai mult se strâng de stâncă şi aşteaptă să treacă furtuna.

Insistenţa Bibliei asupra lui Dumnezeu-stâncă are ca scop acela de a revărsa în creatură încredere, alungând din inima sa fricile. „Nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi ar cădea munţii în mijlocul mării”, spune un psalm; şi motivul care se aduce este: „Dumnezeul lui Iacob este refugiu pentru noi” (Ps 46,3.8).

Dumnezeu există şi asta ajunge!

Primul biograf al sfântului Francisc de Assisi, Toma de Celano, descrie un moment de întuneric şi aproape de descurajare pe care l-a trăit sfântul pe la sfârşitul vieţii sale, din cauza devierilor pe care le vedea în jurul său de la stilul prima de viaţă al fraţilor săi.

Fiind tulburat – scrie el – datorită exemplelor rele şi recurgând într-o zi, aşa de amărât, la rugăciune, s-a simţit apostrofat de Domnul în acest mod: „De ce tu, om de nimic, te tulburi? Oare eu te-am stabilit păstor al Ordinului meu în aşa fel încât tu să uiţi că eu rămân stăpânul său principal? […] Aşadar nu te tulbura, ci ocupă-te de mântuirea ta pentru că dacă Ordinul s-ar reduce chiar şi numai la trei fraţi, va rămâne ajutorul meu mereu stabil”[9].

Studiosul franciscan francez pr. Eloi Leclerc, care a ilustrat mai bine decât toţi această fază zbuciumată din viaţa lui Francisc, spune că sfântul a fost aşa de reanimat de cuvintele lui Cristos încât repeta în sinea lui o exclamaţie: „Dieu est, et acela suffit”. Francisc, Dumnezeu există şi asta ajunge! Dumnezeu există şi asta ajunge![10].

Să învăţăm să repetăm şi noi aceste cuvinte simple atunci când, în Biserică sau în viaţa noastră, ne aflăm în situaţii asemănătoare cu cele ale lui Francisc. Dumnezeu există şi asta ajunge!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] S. Angela da Foligno, Istruzioni III,  Ed. Quaracchi 1985, pag. 474.

[2] Sf. Augustin, Confesiuni, X, 27.

[3] „Zu den Sachen selbst”: este programul Şcolii fenomenologice a lui Husserl.

[4] Sf. Toma de Aquino, S.Th. II-IIae, q. 1, a. 2, 2.

[5] J.-P. Sartre, La nausea, Mondadori, Milano 1984, pag. 193 şu.

[6] Cf. G. von Rad, Theologie des Alten Testaments, I, München 1966, pag. 194.

[7] Sf. Augustin,  Comentariu la Psalmul 85, 12 (CCL 39, pag. 1136); cf. şi Confesiuni, X, 6, 9.

[8] Sf. Grigore de Nissa, In Cant. XI,5,2 (PG 44, 1001).

[9] Celano, Vita seconda CXVII, 158 (Fonti Francescane, nr. 742).

[10] Eloi Leclerc, Sagesse d’un Pauvre, Editions Franciscaines, Paris 1959, pag. 75-78.

lecturi: 13.