Papa Francisc: Discurs adresat Colegiului Pontifical Pio-Latinoamerican (15 noiembrie 2018)

Sunt bucuros să vă pot întâlni şi să mă unesc al aducerea de mulţumire pentru cei 160 de ani de viaţă ai Colegiului Pontifical Pio-Latinoamerican. Mulţumesc rectorului, părintele iezuit Gilberto Freire, pentru cuvintele sale în numele întregii comunităţi sacerdotale şi al colaboratorilor laici care fac posibilă, cu munca lor zilnică, viaţa de familie.

Probabil particularitatea cea mai cunoscută a colegiului vostru este că e latinoamerican. Este unul dintre puţinele colegii romane care, cu identitatea sa, nu se referă la o naţiune sau la o carismă, ci încearcă să fie locul de întâlnire, la Roma, a pământului nostru latinoamerican, Patria Mare, aşa cum le plăcea părinţilor patriei noastre s-o viseze. Şi aşa a fost visat Colegiul şi aşa este voit de episcopii săi care privilegiază această casă oferindu-vă vouă, preoţi tineri, oportunitatea de a dezvolta o viziune, o reflecţie şi o experienţă de comuniune în mod expres "latinoamericanizată".

Printre fenomenele care actualmente lovesc cu putere continentul sunt fragmentarea culturală, polarizarea ţesutului social şi pierderea rădăcinilor. Asta se acutizează când se alimentează discursuri care dezbină şi răspândesc diferite tipuri de ciocniri şi uri faţă de cei care "nu sunt de-ai noştri", chiar importând modele culturale care au puţin sau nimic de-a face cu istoria şi identitatea noastră şi care, departe de a se încrucişa în noi sin teze ca în trecut, ajung cu dezrădăcinarea culturilor noastre din tradiţiile lor cele mai bogate şi autohtone. Noi generaţii dezrădăcinate şi fragmentate! Biserica nu este străină de situaţie şi este expusă acestei tentaţii; supusă aceluiaşi climat, riscă să se rătăcească, rămânând prizonieră a acestei sau acelei polarizări sau dezrădăcinată, dacă se uită de vocaţia sa de a fi ţinut de întâlnire (cf. sfântul Óscar Romero, IV Carta Pastoral - Misión de la Iglesia in medio de la crisis del País, 6 august 1979, nr. 23). Şi în Biserică se îndură invazia colonizărilor ideologice.

De aici importanţa acestui timp la Roma şi mai ales în Colegiu: pentru a putea crea legături şi alianţe de prietenie şi de fraternitate. Şi asta nu printr-o declaraţie de principii sau gesturi de bunăvoinţă, ci pentru ca în aceşti ani să puteţi învăţa să cunoaşteţi mai bine şi să vă însuşiţi bucuriile şi speranţele, tristeţile şi neliniştile fraţilor voştri; să puteţi da un nume şi o faţă situaţiilor concrete pe care popoarele noastre le trăiesc şi le înfruntă şi să simţiţi ca ale voastre problemele celui care este lângă voi.

"Pio" poate ajuta mult la crearea unei comunităţi sacerdotale deschise şi creative, bucuroase şi pline de speranţă, dacă ştie să se ajute şi să se sprijine, dacă este capabilă să se înrădăcineze în viaţa altora, fraţi fii ai unei istorii şi ai unui patrimoniu comune, parte din una şi aceeaşi preoţime şi popor latinoamerican. O comunitate sacerdotală care descoperă că forţa cea mai mare de care dispune pentru a construi istoria se naşte din solidaritatea concretă dintre voi astăzi şi va continua mâine între Bisericile voastre şi popoarele voastre pentru a fi capabili să transcende cadrul pur "parohial" şi să conducă comunităţi care să ştie să se deschidă spre alţii pentru a ţese şi a îngriji speranţa (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 228).

Continentul nostru, marcat de răni vechi şi noi, are nevoie de artizani de relaţie şi de comuniune, deschişi şi care să aibă încredere în noutatea pe care Împărăţia lui Dumnezeu poate s-o trezească astăzi. Şi asta voi puteţi începe să dezvoltaţi încă de acum. Un paroh în parohia sa, în dieceza sa, poate face mult - şi e bine - dar şi riscă să se ardă, să se izoleze şi să adune pentru sine. A se simţi parte dintr-o comunitate sacerdotală, în care toţi sunt importanţi - nu pentru a fi însumare de persoane care trăiesc împreună, ci pentru relaţiile care se creează, a se simţi parte din această comunitate - reuşeşte să trezească şi să promoveze procese şi dinamici capabile să transcende timpul (este bine de amintit că "mai bine doi decât unul [...] Căci de cad, unul îl ridică pe tovarăşul său. Dar vai de cel care este singur, care cade şi nu este un al doilea care să-l ridice" [Qoh 4,9-10]).

Acest simţ de apartenenţă şi de recunoaştere va ajuta să se elibereze şi să se stimuleze creativ noi energii misionare care să dea impuls unui umanism evanghelic capabil să se transforme în inteligenţă şi forţă propulsivă în continentul nostru. Dimpotrivă, fără acest simţ de apartenenţă şi de muncă umăr la umăr ne risipim, ne slăbim şi, fapt şi mai rău, vom priva atâţia fraţi ai noştri de forţa, de lumina şi de mângâierea prieteniei cu Isus Cristos şi de o comunitate de credinţă care să dea orizont de sens şi de viaţă (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 49). Şi astfel, puţin câte puţin, şi aproape fără să ne dăm seama, vom ajunge să oferim Americii Latine "un Dumnezeu fără Biserică, o Biserică fără Cristos şi un Cristos fără popor" (Omilia la Liturghia de la "Sfânta Marta", 11 noiembrie 2016) sau, dacă vrem s-o spunem în mod diferit, un Dumnezeu fără Cristos, un Cristos fără Biserică, o Biserică fără popor... pur gnosticism reelaborat.

Continentul nostru a reuşit să plăsmuiască în tradiţia sa şi în amintirea sa o realitate: iubirea faţă de Cristos şi a lui Cristos se poate manifesta numai în pasiunea faţă de viaţa şi faţa de destinul popoarelor noastre şi în solidaritate deosebită cu cei mai săraci, suferinzi şi nevoiaşi (cf. Guzmán Carriquiry, Recapitulando los 50 a?os del CELAM, en camino hacia la V Conferencia, nr. 31).

Iubiţi fraţi, asta ne aminteşte importanţa faptului că pentru a fi evanghelizatori cu tot sufletul, pentru ca viaţa noastră să fie rodnică şi să se reînnoiască odată cu trecerea timpului, este necesar să dezvoltăm plăcerea de a sta aproape de viaţa oamenilor noştri; nu trebuie să ne izolăm niciodată. Viaţa preoţimii diecezane trăieşte - permiteţi-mi redundanţa - din această identificare şi apartenenţă. Misiunea este pasiune pentru Isus, dar, în acelaşi timp, este pasiune pentru poporul său. Înseamnă a învăţa să privim unde priveşte El şi să ne lăsăm înduioşaţi de ceea ce se înduioşează El: sentimente profunde faţă de viaţa fraţilor, în special a păcătoşilor şi a tuturor celor care sunt istoviţi şi epuizaţi, ca nişte oi fără păstor (cf. Mt 9,36). Vă rog, să nu vă înghesuiţi niciodată în adăposturi personale sau comunitare, care să ne îndepărteze de nodurile unde se scrie istoria. Fascinaţi de Isus şi membre ale Trupului său, trebuie să ne inserăm profund în societate, să împărtăşim viaţa tuturor, să ascultăm preocupările lor..., să ne bucurăm cu cei care sunt în bucurie, să plângem cu cei care plâng şi să oferim fiecare Euharistie pentru toate acele feţe care ne-au fost încredinţate (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 269-270).

De aceea consider providenţial să se poată uni această aniversare cu canonizarea sfântului Óscar Romero, fost student al institutului vostru şi semn viu al rodniciei şi al sfinţeniei Bisericii latinoamericane. Un om înrădăcinat în Cuvântul lui Dumnezeu şi în inima poporului său. Această realitate ne permite să intrăm în contact cu acel lanţ lung de martori în care suntem invitaţi să ne înrădăcinăm şi din care să ne inspirăm în fiecare zi, în special în acest timp în care sunteţi "în afara casei". Nu vă fie frică de sfinţenie, nu vă fie frică să vă consumaţi viaţa pentru oamenii voştri.

În drumul de metisaj cultural şi pastoral nu suntem orfani; Mama noastră ne însoţeşte. Ea a voit să se arate aşa, metisă şi rodnică şi aşa stă lângă noi, Mamă a duioşiei şi a forţei care ne răscumpără de paralizia sau de confuzia fricii pentru că stă pur şi simplu acolo, este Mamă.

Fraţi preoţi, n-o uitaţi şi, cu încredere, să-i cerem să ne arate drumul, să ne elibereze de pervertirea clericalismului, să ne facă zi de zi mai mult "păstori ai poporului" şi să nu permită să devenim "clerici de stat".

Un ultim cuvânt pentru Societatea lui Isus - în prezenţa generalului său şi a iezuiţilor care sunt aici - care încă de la început a însoţit drumul acestei case. Mulţumesc pentru lucrarea voastră şi pentru misiunea voastră.

Una dintre caracteristicile distinctive ale carismei Societăţii este să încerce să armonizeze contradicţiile fără a cădea în reducţionisme. Aşa a voit sfântul Ignaţiu când s-a gândit la iezuiţi ca oameni ai contemplaţiei şi ai acţiunii, oameni ai discernământului şi ai ascultării, angajaţi în cotidian şi liberi pentru a pleca (cf. Jorge Mario Bergoglio, Meditaciones para religiosos, nr. 93-94). Misiunea pe care Biserica o pune în mâinile voastre cere de la voi înţelepciune şi dăruire pentru ca, în timpul în care sunt în casă, tinerii să se poată hrăni din acest dar al Societăţii, învăţând să armonizeze contradicţiile pe care viaţa le prezintă şi le va prezenta lor, fără a cădea în reducţionisme, câştigând în spirit de discernământ şi libertate. Să înveţe să înfrunte problemele şi conflictele fără frică, să gestioneze disensiunea şi confruntarea; să înveţe să dezvăluie orice tip de discurs "corect" dar reducţionist, este misiune crucială a celor care îi însoţesc pe fraţi în formare. Ajutaţi-i să descopere arta şi plăcerea discernământului ca mod de a proceda pentru a găsi, în mijlocul dificultăţilor, căile Duhului, gustând şi simţind în interior pe Deus semper maior. Fiţi maeştri de mari orizonturi şi, în acelaşi timp, învăţaţi-i să ia asupra lor ceea ce este mic, să-i îmbrăţişeze pe cei săraci, pe cei bolnavi şi să accepte aspectele concrete ale vieţii de toate zilele. Non coerceri a maximo, contineri tamen a minimo divinum est.

Iarăşi mulţumesc pentru că mi-aţi permis să celebrez cu voi primii 160 de ani de drum. Luându-mi rămas bun, doresc să salut şi comunităţile voastre, popoarele voastre şi familiile voastre. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi şi să îndemnaţi să se roage pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.