Cateheza cardinalului vicar Angelo de Donatis despre exortaţia apostolică Gaudete et exsultate (Bazilica "Sfântul Ioan" din Lateran, 12 noiembrie 2018)

Pe cine incomodează sfinţenia?

Acesta este titlul reflecţiei din această seară.

Da, pentru că sfinţenia implică un drum autentic de convertire, o transformare de viaţă tot mai profundă şi radicală... deci într-un anumit sens este un drum "incomod" cel al sfinţeniei. Acest lucru nu trebuie să ne înspăimânte: cine vrea să ne scoată din comodităţile noastre sterile şi adesea periculoase este întotdeauna forţa iubirii lui Dumnezeu. Această iubire şi nu altceva (simţul datoriei sau simţul de vinovăţie sau perfecţionismul niciodată sătul) este motorul secret, motivaţia şi ţinta drumului nostru de sfinţenie. Iubirea revărsată de Duhul în inimile noastre vrea să dea formă, armonie, unificare, frumuseţe întregii noastre existenţe.

Papa Francisc dedică un capitol din exortaţia Gaudete et exsultate (nr. 36-62) celor pe care le defineşte "două falsificări ale sfinţeniei care ar putea să ne facă să greşim drumul: gnosticismul şi pelagianismul". Deci, încă o dată papa face referinţă la numele acestor două erezii "apărute în primele secole creştine", şi care după părerea sa "continuă să aibă o actualitate alarmantă" (nr. 35). Vorbise despre asta în Evangelii gaudium şi revinde adesea asupra acestui lucru în discursuri, tocmai pentru că sunt deosebit de pătrunzătoare în viaţa Bisericii (o scrisoare recentă a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei adresată episcopilor din lume le aprofundează dintr-un punct de vedere al încadrării teologice: Placuit Deo, din 22 februarie 2018).

Au în comun că sunt căi comode, întocmai scurtături, ale drumului sfinţeniei. Nu pentru că nu cer un efort din partea celui care le parcurge, ci pentru că nu sunt drumuri reale de transformare a vieţii: existenţa discipolului este numai aparent transfigurată în cea a lui Cristos, în realitate este încă dominată de eu-l şi de voinţa omului vechi.

Nu este vorba de înşelăciuni ca începători! Nu numai ispitele celui care este la începutul urmării Domnului, ca ispitele avariţiei sau mâniei sau desfrâului. Nu, acestea sunt falsificări ale sfinţeniei ca "angajaţi", ca oameni care l-au întâlnit pe Domnul, s-au convertit şi au început să meargă în credinţă şi în Biserică. Papa Francisc vorbeşte despre "duşmani subtili" ai sfinţeniei. Cu alte cuvinte: răul se prezintă sub rămăşiţe false, cu o aparenţă de bine, sau pentru a spune cu o expresie vestită, travestit în "înger de lumină" în aşa fel încât să înşele şi pe cel care s-a hotărât pentru urmarea Domnului. Scopul Celui Rău este să ne ducă înapoi la viaţa de "dinainte de convertire", pentru a demonstra că nimic nu s-a schimbat, că harul lui Dumnezeu nu ne mântuieşte şi că vieţile noastre sunt în mod disperat încă pe punctul de plecare. Cu alte cuvinte, că sfinţenia "nu este pentru noi".

Să privim separat mai întâi gnosticismul şi apoi pelagianismul şi să le aprofundăm pe amândouă, pentru a ne putea pune în apărare de asemenea derive.

Gnosticismul

Punctul fundamental este că gnosticismul (din grecescul ghnosis: cunoaştere) uită că misterul lui Dumnezeu este întocmai un mister... ceea ce se vede din El se vede prin har, prin dar al lui Dumnezeu şi nu în virtutea raţionamentelor şi a experienţelor construite de om. Dumnezeu scapă de tentativele noastre de a-l închide în ceva ce să-l poată circumscrie şi să-l limiteze, cu scuza de a voi să-l descrie sau să-l definească. Că este un concept, o idee, un nume, o imagine, o reprezentare făcută de mâinile noastre... Dumnezeu este mai mare! Fie în tradiţia ebraică fie în cea musulmană sensul transcendenţei lui Dumnezeu ne împiedică să ne facem o imagine a lui Dumnezeu sau să-i rostim numele. Numai pentru că Dumnezeu ne revelează şi ne arată faţa sa în Isus noi putem să ne adresăm lui Dumnezeu cel de trei ori Sfânt şi să-l numim Tată, Fiu şi Duh. Dacă vrem să intuim ceva despre Dumnezeu, putem doar să pornim de la acel om pe care El a decis să devină întrupându-se. În schimb, scrie papa, gnosticismul "prin propria sa natură vrea să domesticească misterul", fie misterul lui Dumnezeu şi al harului său, fie misterul vieţii altora (nr. 40).

Şi viaţa celorlalţi este un mister, nu putem pretinde că am înţeles totul despre inima oamenilor! Cu atât mai mult despre inima lui Dumnezeu. În schimb gnosticul este convins că are adevărul în mână şi că l-a procurat cu inteligenţa sa şi cu ştiinţa sa. Iarăşi papa în Gaudete et exsultate:

"Pentru că este tipic gnosticilor să creadă şi că pot cu explicaţiile lor să facă perfect comprehensibile toată credinţa şi toată Evanghelia. Absolutizează propriile teorii şi îi obligă pe alţii să se supună propriilor raţionamente. Una este o folosire sănătoasă şi umilă a raţiunii pentru a reflecta asupra învăţământului teologic şi moral al Evangheliei; alta este a pretinde să se reducă învăţătura lui Isus la o logică rece şi dură care încearcă să domine totul" (nr. 39).

Este legitim ca raţiunea să investigheze şi să elaboreze doctrine, dar vai să schimbăm aceste sinteze, deşi sunt bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură şi din Tradiţie, cu însuşi misterul lui Dumnezeu. Dumnezeu mă elimină, mă surprinde, mă nelinişteşte, mă mângâie, mă corectează, îmi vine în întâmpinare... într-un cuvânt: mă iubeşte! Nu pot pretinde că am înţeles totul şi că pot să exprim cine este El cu două fraze bine formulate. Scria sfântul Augustin cu o expresie latină concisă şi eficace: Si comprehendis, non est Deus!

"Dacă tu declari că ai înţeles ce este Dumnezeu, asta înseamnă că tu ai înţeles ceva diferit şi care nu este Dumnezeu. Dacă tu declari că l-ai înţeles cu gândul, asta înseamnă că prin acest gând ai voit să te înşeli. Deci, acesta nu este Dumnezeu, dacă declari că l-ai înţeles" (Augustin de Hippona, Sermo 52).

Nu vrem să spunem că nu-l cunoaştem pe Dumnezeu, dimpotrivă: mister este ceea ce înainte nu se vedea şi acum se vede. Dar tot ceea ce se vede este prin darul lui Dumnezeu, prin revelaţia sa şi nu prin bravura minţii umane. În Scriptură când se vorbeşte despre "teama de Dumnezeu" se înţelege chiar acest a-l lăsa pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Nu-l pun pe Dumnezeu în buzunar, nu-l reduc la un concept, nu absolutizez experienţa mea personală avută cu El... aşa cum fac gnosticii.

Din această atitudine îngâmfată provin două consecinţe:

1. Credinţa gnosticilor de ieri şi de astăzi este o credinţă incorporală: până la urmă, gnosticul crede într-o doctrină, nu într-o persoană, Domnul Isus; pentru el Dumnezeu s-a revelat într-un tratat, nu într-o istorie de iubire între Dumnezeu şi popor, între Dumnezeu şi Biserică. Consecinţele sunt dezastruoase:

"Până la urmă, dezincarnând misterul, preferă «un Dumnezeu fără Cristos, un Cristos fără Biserică, o Biserică fără popor»" (nr. 37).

Dacă Dumnezeu este o teoremă, cum pot eu să-l iubesc? În afară de asta, credinţa mea aşa de aparent precisă în formularea conţinuturilor sale, a devenit formală, aseptică, având scuza că este obiectivă şi asta pentru că nu are istorie, nu-şi înfige rădăcinile în viaţa mea, nu se bazează pe o întâlnire gratuită cu Domnul. Papa Francisc ne avertizează:

"Dumnezeu ne depăşeşte infinit, este mereu o surpriză şi nu noi determinăm în ce împrejurare istorică îl găsim, din moment ce nu depind de noi tipul şi locul şi modalitatea întâlnirii. Cel care vrea totul clar şi sigur pretinde să domine transcendenţa lui Dumnezeu" (nr. 41).

2. A doua consecinţă: gnosticii, după ce l-au redus pe Dumnezeu la un concept bine formulat şi propus ca adevăr absolut, îl folosesc împotriva altora! Îl iau în posesie pe Dumnezeu ca pe "o proprietate a lor" şi se folosesc de El pentru a firma propriu eu împotriva altora.

"Mulţumire fie lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei Bisericii a rezultat foarte clar că ceea ce măsoară perfecţiunea persoanelor este gradul lor de caritate, nu cantitatea de date şi cunoştinţe pe care o pot acumula. «Gnosticii» fac dezorientare cu privire la acest punct şi îi judecă pe alţii pe baza verificării capacităţii lor de a înţelege profunzimea anumitor doctrine" (nr. 37).

Nu percep nici ceea ce Dumnezeu face în viaţa altora, pentru că au absolutizat raţionamentele lor şi experienţa lor personală de credinţă sau aceea a propriului grup:

"Nici nu se poate pretinde să se definească unde nu se află Dumnezeu, pentru că El este prezent în mod misterios în viaţa fiecărei persoane, în viaţa fiecăruia aşa cu doreşte El şi nu putem să-l negăm cu presupusele noastre certitudini. Şi atunci când existenţa vreunuia a fost un dezastru, şi atunci când îl vedem distrus de vicii şi de dependenţe, Dumnezeu este prezent în viaţa sa. Dacă ne lăsăm conduşi mai mult de Duhul Sfânt decât de raţionamentele noastre, putem şi trebuie să-l căutăm pe Domnul în fiecare viaţă umană. Acest lucru face parte din misterul pe care mentalităţile gnostice ajung să-l refuze, pentru că nu-l pot controla" (nr. 42).

Pelagianismul

Numele derivă de la călugărul Pelagiu, contemporan al lui Augustin şi cu care sfântul episcop de Hippona a avut mult de discutat... Acel rol central pe care gnosticii îl atribuie inteligenţei, pelagienii îl atribuie voinţei umane, efortului personal:

"Nu mai ocupa inteligenţa locul misterului şi al harului, ci voinţa. Se uita că totul «nu depinde nici de cel care vrea, nici de cel care aleargă, ci de Dumnezeu cel îndurător» (Rom 9,16) şi că El «ne-a iubit cel dintâi» (1In 4,19)" (nr. 48).

Pentru pelagian, Domnul Isus este astfel un model de imitat cu propriile forţe, nu izvorul harului necesar pentru viaţa nouă!

În teorie pelagienii convinşi par să fie puţini: toţi avem în inimă cuvintele lui Isus de la Ultima Cină: "fără mine nimic nu puteţi face". Şi totuşi pentru papa Francisc această altă scurtătură a vieţii spirituale este mult mai răspândită decât ne imaginăm noi. Nu sunt puţini creştinii care spun în cuvinte că ei cred în necesitatea harului, dar de fapt se bazează numai pe voinţa umană. Cum se poate întâmpla asta? Papa ne dă exemple: pelagianismul

"se manifestă în multe atitudini aparent diferite între ele: obsesia pentru lege, fascinaţia de a prezenta cuceriri sociale şi politice, ostentaţia în îngrijirea liturgiei, a doctrinei şi a prestigiului Bisericii, lauda deşartă legată de gestionarea treburilor practice, atracţia faţă de dinamicile de auto-ajutor şi de realizare autoreferenţială. În asta unii creştini îşi dedică energiile lor şi timpul lor, în loc să se lase conduşi de Duhul pe calea iubirii, în loc să se pasioneze pentru a comunica frumuseţea şi bucuria Evangheliei şi să-i caute pe cei de departe în mulţimile imense însetate de Cristos... (Toate acestea sunt) o formă subtilă de pelagianism, pentru că pare să supună viaţa harului la anumite structuri umane. Asta se referă la grupuri, mişcări şi comunităţi şi este ceea ce explică de ce de atâtea ori încep cu o intensă viaţă în Duh, dar după aceea termină fosilizaţi... sau corupţi" (nr. 57-58).

În schimb Evanghelia este simplă şi pune în centru primatul iniţiativei de iubire a lui Dumnezeu în Cristos. Cât priveşte omul, el, mergând împreună cu Domnul său şi întărit de darul Duhului, creşte în virtuţile teologale, în centrul cărora este caritatea. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele ca pe noi înşine este inima vieţii noi.

Papa Francisc ne dă un alt exemplu de derivă pelagiană (şi este un exemplu de înşelăciune "a îngerului de lumină"!): se poate întâmpla ca să fim pelagieni chiar fără să vrem asta atunci când uităm că acţiunea Duhului Sfânt în transformarea vieţii noastre este treptată şi progresivă, şi pretindem ca harul să transforme totul numai dintr-o lovitură. Desigur, trebuie spus, se pretinde asta mai ales... de la vieţile altora! În aceste situaţii nu ne dăm seama că ajungem să-i inculpăm pe alţii de non-perfecţiunea lor, pentru că sunt defectuoşi în... "bunăvoinţa" lor! Este ca şi cum s-ar spune: harul există şi acţionează, deci pentru ce încă n-ai depăşit acele defecte? Poate pentru că nu vrei? Cine asumă această atitudine este adesea cel care se bazează pe acele trei sau patru reguli de viaţă creştină pe care reuşeşte să le respecte, motiv pentru care îşi arogă dreptul de a-i judeca pe alţii... căzând deci în lipsa de caritate, în a nu crede în căutarea sinceră a binelui din partea celorlalţi! Şi cel care încă n-a ieşit pe deplin din anumite limite sau păcate poate să aibă o voinţă umilă şi să exprime o necesitate convinsă de ajutorul Domnului, poate să strige ca Petru în furtună "Doamne, salvează-mă!", conştient că nu reuşeşte singur. Să-l ascultăm pe papa Francisc:

"Cei care răspund acestei mentalităţi pelagiene sau semipelagiene, deşi vorbesc despre harul lui Dumnezeu cu discursuri îndulcite, «în definitiv se încred numai în propriile forţe şi se simt superiori celorlalţi pentru că respectă norme determinate sau pentru că sunt în mod încăpăţânat fideli faţă de un anumit stil catolic». Când unii dintre ei se adresează celor slabi spunând că totul este posibil cu harul lui Dumnezeu, în fond obişnuiesc să transmită ideea că totul se poate face cu voinţa umană, ca şi cum ea ar fi ceva curat, perfect, atotputernic, la care se adaugă harul. Se pretinde să se ignore că «nu toţi pot totul» şi că în această viaţă fragilităţile umane nu sunt vindecate complet şi o dată pentru totdeauna de har. În orice caz, aşa cum învăţa sfântul Augustin, Dumnezeu te invită să faci ceea ce poţi şi «să ceri ceea ce nu poţi»" (nr. 49).

Cred că în această seară, după ce am ascultat din cuvintele papei descrierea acestor doi duşmani, înţelegem cât sunt de răspândiţi, înlăuntrul nostru şi în comunităţile în care suntem inseraţi. Sunt două căi comode: consistă în a ne baza cu totul pe inteligenţa proprie şi pe voinţa proprie, fără a căuta deschiderea umilă la harul lui Dumnezeu, oprirea încrezătoare în mâinile Domnului. În realitate este calea cea mai comodă, pentru că eu-l nu se prea mai lasă pus în discuţie de Cuvântul lui Dumnezeu! Ne amintim de vorba lui Abba Antonio (?): diavolul cunoaşte tot misterul lui Dumnezeu şi ştie să imite comportamentele virtuoase, însă două lucruri nu le ştie şi nu le poate face: iubirea şi umilinţa!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 43.