"Vocabor Joannes". La 28 octombrie în urmă cu 60 de ani enigma acelui nume

De Marco Roncalli

În urmă cu şaizeci de ani. Capela Sixtină. 28 octombrie 1958. Al unsprezecelea scrutin al conclavului care-l alege pe succesorul lui Pius al XII-lea este cel decisiv. Şi alesul - cu treizeci şi opt de voturi - este cardinalul Angelo Giuseppe Roncalli. La întrebarea cardinalului decan Eugenio Tisserant "Accepţi?", glasul patriarhului de Veneţia este singurul care rupe tăcerea. Răspunde afirmativ, explicând că vede în voturile cardinalilor "semnul voinţei lui Dumnezeu" şi încheind "şi-a plecat capul şi spinarea în faţa potirului amărăciunii şi a jugului crucii". La a doua întrebare - "Cum vrei să fii numit?" - noul papă răspunde articulând aproape o mică omilie şi citind trei foiţe scoase din buzunar: "Vocabor Joannes...", "Mă voi numi Ioan...". Da, se pregătise pentru momentul de a lua pe umeri "onoarea şi povara pontificatului, cu bucuria de a putea spune că n-a făcut nimic să provoace asta", aşa cum avea să scrie după aceea în caietul său de însemnări spirituale, "Jurnalul sufletului".

Alegerea, după trei zile de scrutine şi semnale importante deja în pre-conclav, nu venea pe neprevăzute şi l-a indus pe Roncalli să formuleze un răspuns mai articulat decât se întâmpla în circumstanţe asemănătoare la întrebarea cardinalului decan, mai ales pentru că numele ales întrerupea o tradiţie seculară. Un fapt care, deşi surse semioficiale atestă ocazional contrariul, nu este documentat în rezumatele oficiale, nici ale conclavurilor imediat precedente cel din 1958, nici din cele de la alegerea lui Montini la cea a lui Ratzinger. În afară de asta, aşa cum a afirmat istoricul Enrico Galavotti în "Proces împotriva papei Ioan" (Processo a Papa Giovanni, editat de Mulino în 2005), secretarul particular al pontifului - monseniorul Loris Francesco Capovilla, după aceea cardinal şi decedat la o sută de ani - depunând pentru cauza de canonizare a lui Ioan al XXIII-lea, a considerat semnificativul lapsus comis de Roncalli în manuscrisul acestui discurs, păstrat acum în arhivele Secretariatului de Stat al Vaticanului: "În textul cuvintelor de acceptare publicat în Discorsi Messaggi Colloqui, vol. I, pag, 3, paragraful 3, se citeşte: «In sollemnitate Christi Regis cantavimus omnes...». În foiţa manuscrisă este primul text pregătit care începe aşa: «Ieri am cântat...». Este clar că alegerea se prevedea pentru ziua de 27 septembrie". Ziua precedentă, 26 octombrie din acel an 1958, sărbătoarea lui Cristos Rege, cădea de fapt duminică, şi în jurnalul său Roncalli a scris despre o "zi de mare trepidaţie", de "diferite emoţii în prima descoperire a intenţiilor cardinalilor: mai grave după-amiază", despre "o surpriză care m-ar putea aştepta". Şi la 27 octombrie, în jurnal, este definită "ziua, care părea aproape conclusivă şi n-a fost aşa". Nu numai atât, şi celui care scrie, de mai multe ori Capovilla a afirmat că i-a procurat lui Roncalli în conclav Anuarul Pontifical, probabil pentru a verifica acea listă a celor douăzeci şi doi de papi cu numele Ioan pe care însuşi Roncalli - avem documentul autograf - i-a transcris pe toţi cu puţin înainte de alegere.

Dar ajungem la alegerea acestui nume asupra căruia vrem să ne concentrăm aici. "Acest nume ne este dulce pentru că este numele tatălui nostru, ne este dulce pentru că are numele umilei parohii în care am primit botezul: este nume solemn al nenumăratelor catedrale, răspândite în toată lumea şi în primul rând al preasfintei bazilici Lateran, catedrala noastră. Este nume care în seria foarte lungă a pontifilor romani se bucură de un primat numeric. De fapt, sunt prezentaţi douăzeci şi doi de suverani pontifi cu numele Ioan cu legitimitate indiscutabilă. Aproape toţi au avut un pontificat scurt. Am preferat să acopăr micimea numelui nostru în spatele aceste succesiuni magnifice de pontifi romani", aşadar în acest fel nou-alesul, acceptând alegerea şi continuând apoi cu referinţele la Ioan, prenume al evanghelistului Marcu, la sfântul Ioan Botezătorul, la sfântul Ioan evanghelistul. Aşadar Ioan. Al treisprezecelea. Nu Pius al XIII-lea, pentru a continua seria care dura din 1922 cu cei doi Pius precedenţi - Achille Ratti şi Eugenio Pacelli - plus celălalt, Giuseppe Sarto, predecesor al său ca patriarh de Veneţia. Ioan, adică un alt nume şi cel mai obişnuit în vechile liste ale pontifilor, ales cu motivaţii declarate, spirituale şi biografice, cu "privatul" neînlăturat nici într-o decizie "instituţională" solemnă, aşa cum lua act părintele Giuseppe de Luca, primit în audienţă privată deja la 30 octombrie 1958, căruia nou-alesul pontif i-a ilustrat pe scurt câteva motivaţii cu privire la numele ales.

"Tatăl său - va scrie De Luca în notiţele făcute după întâlnire - era Ioan, baptisteriul unde a devenit creştin este deasupra încoronării sfântului Ioan; Marcu se numea Ioan şi mama sa Maria; eu am amintit direcţia iubirii şi faptul că Sfânta Fecioară Maria a rămas cu sfântul Ioan. Observaţie notabilă şi numai determinantă: pentru a lua [ca nume] Leon sau Pius se alegea o direcţie deja caracterizată, definită" (citez aici dintr-o lucrare a lui Gabriele De Rosa care a ajuns în volumul său publicat de Editura de istorie şi literaturi în 1994 cu titlul "Timp religios şi timp istoric").

Nu numai atât: pentru Roncalli, în mare familiaritate cu istoria Bisericii, această alegere arăta în mod implicit că era constatată ilegitimitatea discutată a acelui Ioan al XXIII-lea ridicat la scaunul pontifical în plină schismă din Occident. O realitate cu care sunt de acord mulţi. Aşa de exemplu, părintele David Maria Turoldo în "Colocvii cu papa Ioan" (pentru editura Servitium), se declara foarte convins că Angelo Roncalli - istoric cum era - cunoştea bine evenimentelor celor doi Ioan de la care pornea (adică Giacomo de Cahors, ales la Avignon ca Ioan al XXII-lea, şi Baldassarre Cossa, adică antipapa Ioan al XXIII-lea) şi că ava alege acel nume - Ioan - fără nicio preocupare", "pentru a discredita şi a răscumpăra istoria înseşi; şi a spune că în Biserică există totul şi că nimic nu trebuie să lăsăm să ne înlăture şi să ne impresioneze", asumând de fapt "un nume printre cele mai binecuvântate de-a lungul secolelor". Şi istoricul Giuseppe Albeerigo, deja în primele sale aprofundări roncalliene, explica faptul că şi în decizia de a se numi în acest mod papa Ioan imediat, a dat impresia că are o concepţie foarte precisă despre pontificat şi că nu se resemnează deloc cu un rol de tranziţie.

Ceea ce este sigur e că papa din Bergamo n-a avut incertitudini şi cu acel "al douăzeci şi treilea" l-a izolat pe Baldassarre Cossa în afara listei succesorilor lui Petru. Antipapa Ioan al XXIII-lea a fost episcop, cardinal, ales pontif în 1410. Roncalli citise multe pagini despre el şi nu simţea simpatie faţă de el. De altfel, considerat simoniac şi pedofil în Conciliul din Constance din 29 mai 1415, depus cu o votare a aceleiaşi adunări conciliare (cu Sigismund foarte activ din culise), a rămas în închisoare până în aprilie 1419, fiind eliberat aproape după patru ani cu plata a treizeci şi cinci de mile de florini - o cifră foarte însemnată pentru acele timpuri - plătiţi de Giovanni di Bicci de' Medici, intrând chiar în Colegiul Sacru drept cardinal episcop de Tuscolo graţie papei Martin al V-lea: mort la 22 decembrie în acelaşi an, la Firenze, a fost înmormântat, aşa cum a cerut el, în Baptisteriul Sfântului Ioan, într-un sarcofag realizat de Donatello şi Michelozzo.

Pentru a-i uni pe Roncalli şi Cossa circulă şi o anecdotă prezentată de multă vreme de mai multe ori şi de istorici, conform căreia, în septembrie 1958, Roncalli, cardinal, chemat la Lodi - pentru al optulea centenar al refondării sale - de episcopul consătean Tarcisio Benedetti, şi fiind cu el în palatul episcopal, în faţa unui tablou care reprezenta un personaj identificat ca Ioan al XXIII-lea, i-ar fi reproşat cu delicateţe că are portretul unui antipapă în palatul arhiepiscopal, deşi recunoscând că reuşise cu Conciliul său să restaureze un climat de pace. Anecdota continuă cu întrebarea episcopului Benedetti cu privire la numărul care ar fi trebuit să continue să însoţească numele Ioan în alegerea unui viitor papă - XXIII-lea sau XXIV-lea - şi răspunsul, fără ezitări, al lui Roncalli: adică al douăzeci şi treilea. Exact ceea ce avea să facă după câteva săptămâni. Acelaşi episod cu o variantă este relatat astfel în "Cittadino din Lodi" din 3 iunie: "La Lodi, Roncalli a primit autorităţile la palatul episcopal, unde atenţia sa a fost atrasă de marele tablou - încă prezent în Sala Galbenă - care-l reprezintă pe Baldassarre Cossa aşezat pe tronul pontifical. A întrebat cine era acel papă. Unul dintre cei prezenţi a răspuns că era reprezentat antipapa Ioan al XXIII-lea, dar că nu era vorba despre un antipapă, ci despre un papă legitim. Fiecare dintre cei doi istorici a adus propriile motivaţii şi discuţia risca să se prelungească, până acolo încât printre autorităţile care au intervenit la ceremonie au fost unii care au declarat că un antipapă nu poate ocupa acea poziţie proeminentă într-o episcopie ca aceea de Lodi, şi ar fi fost oportun ca tabloul să fie mutat în altă parte. Cel care a întrerupt discuţia a fost patriarhul de Veneţia, care zâmbind a afirmat că totul se va rezolva în viitor, când un alt papă va decide să se numească Ioan. Dacă se va numi Ioan al XXIII-lea - a spus el - va însemna că acesta a fost un antipapă - în schimb dacă va lua numele de Ioan al XXIV-lea înseamnă că Baldassarre Cossa a fost papă cu adevărat". Prin urmare, dacă este adevărat că la 9 decembrie 1413 antipapa era la Lodi cu Sigismund, cineva a propus recent ipoteza că profilul tabloului respectiv nu este cel al lui Cossa cu absolută certitudine. Chiar dacă asta nu exclude că atunci era, sau că Roncalli şi Benedetti, sau Roncalli şi unii din Lodi, au ajuns eventual la temă pornind de la alte pretexte sau sugestii.

La asta trebuie adăugată măcar mărturia lui Raffaele Boyer care în revista Seminarului Roman - "Sursum Corda" - într-o contribuţie apărută în 1974 în primul an de studii în Apollinare, a amintit că "în conversaţiile din zilele care au urmat după moartea lui Leon al XIII-lea [20 iulie 1903], Roncalli nu ştia să se capaciteze pentru că în toate textele de istorie şi, deşi între paranteze, chiar în «Anuarul Pontifical» oficial precum şi pe mormântul artistic al lui Donatello în baptisteriul florentin, un Ioan al XXIII-lea, Baldassare Cossa napolitan, era situat printre suveranii pontifi, deşi istoric a fost declarat nelegitim de conciliul din Constance (1414-1418). Şi îşi dorea ca noul papă să ia numele de Ioan, în aşa fel încât un adevărat Ioan al XXIII-lea să pună capăt atâtor descumpăniri".

Dar să ne oprim un moment asupra lui Cossa, ideea pe care şi-a făcut-o Roncalli despre el corespundea întru totul cu adevărul? "Baldassare Cossa a fost un antipapă sui generis, pentru că deşi acuzat de nelegiuiri teribile şi depus de conciliul din Constance, timp de peste 500 de ani a fost considerat legitim. Şi aşa îl considera «Anuarul pontifical» încă în 1947!...", afirmă Mario Prignano, jurnalist şi studios al acestui antipapă căruia i-a dedicat ani de cercetări şi despre care urmează să publice o biografie foarte consistentă. Şi adaugă: "Fiind spuse acestea, pentru că şi în istoria Bisericii nu totul este alb şi negru, trebuie recunoscut că Baldassare Cossa a fost victima unei campanii de «fake news» care, pentru a justifica depunerea sa, l-a făcut să apară timp de secole ca un depravat sexual cu suflet corupt în mod iremediabil, deci absolut nedemn să fie papă. În realitate, n-a fost nici mai bun nici mai rău decât atâţia dintre contemporanii săi. În afară de asta, trebuie să i se recunoască meritul că a convocat conciliul din Constance, care a redat pacea în Biserică după circa patruzeci de ani, cei al schismei din Occident, în care au fost chiar trei pontifi în acelaşi timp. Nu este inutil de aprofundat figura sa măcar pentru a face un pic de dreptate unui «înfrânt al istoriei», în mod curios ignorat de marea istoriografie. Şi probabil şi să se recunoască, după toate acestea, că în Biserică, până şi un antipapă poate în mod misterios să colaboreze la ceva bun".

Această trimitere la meritul lui Baldassare Cossa a convocării conciliului care a readus pacea în Biserică (în realitate la cererea lui Sigismund), apare - cu acelaşi spirit - în prima scrisoare a lui Giorgio La Pira adresată nou-alesului Ioan al XXIII-lea, publicată de Andrea Riccardi şi Augusto d'Angelo în epistolarul editat de editura San Paolo în 2009 ("Visul unui timp nou"). "Preafericite Părinte, ce emoţie când v-am văzut dând prima dumneavoastră binecuvântare Romei şi lumii!", îi scria la 29 octombrie 1958, în ziua următoare alegerii. Şi continua: "În acel semn amplu, afectuos, de amintire a Crucii, era toată speranţa dumneavoastră şi tot programul dumneavoastră, Preafericite Părinte: o speranţă şi un program indicat şi în numele asumat: Ioan al XXIII-lea. Speranţă şi program exprimate în două nume: unitate şi pace fie pentru Biserică fie pentru naţiuni. Am spus asta imediat la Firenze: asumarea acestui nume este ca o privire de imensă caritate lansată asupra întregii «extinderi» a Bisericii: la Occident şi la Orient: la membrii uniţi şi la membrii despărţiţi de unicul Trup al Bisericii. Nu numai atât: ci este şi ca o privire de caritate imensă lansată asupra întregului trup - încă din păcate frânt - al popoarelor şi naţiunilor!". De asemenea: "Preafericite Părinte, nu este o frază de convenienţă aceea pe care am spus-o: un soare autentic de pace şi de unitate a răsărit în seara asta la orizontul Bisericii şi al lumii! Şi suntem siguri că nu vă displace, Preafericite Părinte, dacă am adăugat: raze deosebit de vii ale acestui soare de pace şi de unitate pentru Biserică şi pentru naţiuni să fie destinate să treacă prin Firenze: unde, în Baptisteriu, se odihnesc rămăşiţele pământeşti ale celui care a încercat să fie Ioan al XXIII-lea şi care a avut în suflet să dea pace şi unitate Bisericii. Firenze care după câţiva ani (1437) a văzut în «S. Maria del Fiore» Biserica din Occident şi din Orient - chiar dacă pentru puţin timp - în îmbrăţişare de pace şi de unitate. Mergem mult mai departe cu dorinţa şi cu speranţa? Da, este adevărat; dar, Preafericite Părinte, motoul lui Firenze creştin a fost în aceşti ultimi ani - atât de dramatici şi aventuraţi - motoul paulin: Spes contra spem [...]. Domnul să vă dea bucuria, Preafericite Părinte, de a putea fi şi vizibil «puntea» de pace şi de unitate în Biserică şi între naţiuni. Şi să aveţi bunătatea de a vă ruga părinteşte, cu obişnuitul afect, pentru al dumneavoastră La Pira".

(După Vatican Insider, 28 octombrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.