"Papa fragil"
De Gianni Valente

Se scurg ultimele zile ale Sinodului Episcopilor dedicat tinerilor şi în vârtejul de iniţiative şi evenimente organizate la Roma timp de peste trei săptămâni de lucrări sinodale, numai pelerinajul la mormântul lui Petru convocat joi, 25 octombrie 2018, de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări a oferit în sfârşit membrilor Sinodului oportunitatea de a face măcar o dată împreună gestul simplu pe care papa Francisc l-a cerut tuturor catolicilor din lume: să recite în fiecare zi din luna octombrie Rozariul, invocaţia mariană "Sub tuum praesidium" şi rugăciunea către sfântul Mihail arhanghelul pentru a cere "să ocrotească Biserica de diavol, care mereu tinde să ne despartă de Dumnezeu şi între noi". O cerere de rugăciuni care rămâne totuşi, în multe privinţe, unul dintre cele mai relevante lucruri în Biserică în ultimele decenii.

Cu invitaţia de a ne pune "în stare de rugăciune", adresată tuturor catolicilor, papa Francisc a indicat - cu ton coborât şi fără alarmisme - cel puţin două date din realitate care conotează timpul prezent: a spus că este gravă condiţia în care se află Biserica şi că din această stare de risc nu se iese cu forţa remediilor sau a măsurilor umane.

Cererea papei, aproape ascunsă printre celelalte anunţuri ieşite din Vatican la 29 septembrie 2018, a fost culeasă din zbor de milioane de botezaţi care în orice parte a lumii se întâlnesc în parohii, capele şi case din oraşe şi sate ca să se roage împreună sau eventual să recite în tăcere Rozariul în timp ce parcurg bucăţi din naveta lor zilnică. Au cules-o mai puţin aparatele ecleziastice. Însuşi Sinodul aflat în desfăşurare a apărut absorbit în căutarea de tactici social şi postări menite să intercepteze presupuse universuri de tineret cu vreun lifting care să facă mai captivantă imaginea Bisericii. Fără a percepe şi a îmbrăţişa cu adevărat înstrăinarea ameţitoare faţă de datele elementare ale Evangheliei şi ale vieţii ecleziale care se răspândeşte printre tineri şi tinere, pentru care creştinismul este tot mai mult "un trecut care nu-i priveşte pe ei" (Joseph Ratzinger).

Pulsiunile autoreferenţiale ale circuitelor ecleziastice şi mediatico-clericale, dezlipirea lor de sensus fidei al poporului lui Dumnezeu îi fac mai puţin deprinşi să perceapă sugestiile profetice autentice ale actualului succesor al lui Petru. Şi atâţia aşa-numiţi exegeţi ai "liniei" pontificatului au izolat pe fundalul războaielor lor mediatice sugestia de rugăciuni venită de la papa.

De fapt, numai ceea ce rămâne din poporul lui Dumnezeu pare să fi simţit prin instinct schimbarea pasului în criza eclezială care s-a catalizat şi în jurul aşa-numitei operaţiuni-Viganň, fostul nunţiu al Vaticanului care a cerut demisia papei cu acuza că l-a protejat şi l-a favorizat cardinalul american de 86 de ani Theodore McCarrick, abuzator sexual. În momentul prezent, cazul-Viganň revelează procesele de mondenizare şi denaturare intimă a Bisericii pornite chiar de pretenţii de a îmbrăca roluri şi măşti de apărător al ortodoxiei. Nu s-a întâmplat niciodată în istorie - aşa cum s-a întâmplat în schimb cu cazul Viganň - ca zeci de episcopi, aproape toţi în SUA, să ateste propriul sprijin moral unui text scris pentru a cere demisia succesorului lui Petru.

Manevrele clerical-mediatice construite în jurul declaraţiilor lui Viganň sunt semnul că sectoare ecleziale influente şi bine susţinute consideră de acum papalitatea şi Biserica drept proprietate privată, transformându-le în structuri de putere care au nevoie de o anumită legitimare ideologică. Hybris-ul lor provoacă şi alimentează în dinamismele ecleziale germenul autodistrugerii. Ca întotdeauna, în istoria Bisericii, unicele persecuţii cu adevărat fără remediu sunt cele pe care creştinii le aplică lor înşişi. În acelaşi timp, mainstream-ul global mediatizat nu tratează însemnătatea distructivă a noii mândrii clericale. Se concentrează să urmărească istorii care relatează Biserica asediată de scandaluri sexuale şi financiare, păcate şi delicte ale preoţilor, episcopilor şi cardinalilor. Şi sugerează să se pună în conexiune această stare de lucruri şi cu responsabilităţile, lipsurile şi neîmplinirile papei Francisc însuşi.

Papii "sărmani cristoşi" şi noul lobbyism clerical

Foşti suporteri dezamăgiţi şi denigratori învârtoşaţi ai papei Francisc intonează în cor mantra "papei fragil". Înregistrează scăderea de consensuri în sondaje. Reproşează reforme anunţate şi nereuşite. Erori de gestionare a dosarelor. Alegeri incoerente. Soluţii de mântuială. Foşti veneratori ai falselor retorici ale papei "superstar", acum strâmbă din nas în faţa papei "care dezamăgeşte". În timp ce ciomăgari profesionişti ai pontificatului nu pierd ocazia să pună în contul episcopului de Roma orice piedică şi orice urmă de nenorocire în unitatea eclezială, excitaţi ca haitele de câini în vânătorile de vulpi.

Icoanele contrapuse a papei "supererou" şi a papei "care pierde lovituri" se sprijină una pe cealaltă ca două feţe ale aceleiaşi monede false. Sunt de folos amândouă pentru a ascunde datele de fapt, pentru a răspândi idei adulterate cu privire la rolul papei în Biserică şi cu privire la însăşi natura Bisericii. Dacă rămânem la fapte, se poate recunoaşte cu uşurinţă că papa Francisc n-a ascuns niciodată propriile limite, propriile insuficienţe umane de bătrân "păcătos spre care Cristos şi-a îndreptat ochii săi". Chiar şi de când este sub atac, nu s-a retras să gestioneze dificultăţi şi nepotriviri în spatele zidurilor şi corturilor groase ale Palatului Apostolic. N-a avut reţineri să ceară scuze în public, atunci când şi-a dat seama de alegeri şi cuvinte greşite cu privire la probleme controversate.

Dacă rămânem la fapte, şi la natura proprie a lucrurilor, se poate recunoaşte cu uşurinţă că fragilităţile şi limitele umane ale papilor nu desfigurează misterul Bisericii, ci mai degrabă ei fac referinţă la el, fac trimitere la el. Mântuirea lui Cristos îmbrăţişează bărbaţii şi femeile aşa cum sunt, răniţi de păcatul strămoşesc, şi acest lucru este valabil pentru toţi, începând de la succesorii lui Petru. În ei acţionează harul stării care însoţeşte exercitarea slujirilor în sânul Bisericii (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2004). Şi pentru aceasta, recunoaşterea senină a propriilor limite personale a caracterizat magisteriul multor episcopi de Roma, şi în timpuri recente.

"Persoana mea nu contează nimic. Este un frate care vă vorbeşte, devenit părinte prin voinţa Domnului nostru", spune papa Ioan al XXIII-lea în vestitul Discurs la lună; Ioan Paul I, în discursul adresat colegiului cardinalilor după alegerea sa, exprimă urarea că toţi "confraţii cardinali" vor ajuta "pe acest sărman Cristos, Vicarul lui Cristos". Benedict al XVI-lea, în primele sale cuvinte ca papă, se defineşte un simplu "lucrător în via Domnului". Şi Paul al VI-lea, la 7 decembrie 1968, întâlnind studenţii de la Seminarul lombard, aminteşte pe atâţia care "se aşteaptă de la papa gesturi răsunătoare, intervenţii energice şi decisive", şi adaugă că "papa nu consideră că trebuie să urmeze altă linie care să nu fie aceea a încrederii în Isus Cristos, pe care-l interesează Biserica sa mai mult decât pe oricare altul. El va fi cel care va potoli furtunile".

De la sfântul Petru - care l-a tăgăduit pe Isus - până astăzi, nu limitele umane ale papilor au pus în pericol Biserica, ci cârdăşiile clericale care tratează organismul eclezial ca pe o societate pe acţiuni, şi născocesc operaţiuni mediatico-lobbiste pentru a-l determina pe episcopul de Roma să demisioneze, tratându-l ca pe un oarecare "administrator delegat" al firmei.

Îndrăzneala care vine de la har

Dacă într-adevăr rămânem la fapte, este uşor a recunoaşte şi că papa Francisc, în ceea ce îi revine, îşi face bine misiunea la care a fost chemat. Îi întăreşte pe fraţi în credinţa apostolilor. Le dă tuturor exemplul de sărman păcătos care se apropie de confesional pentru a cerşi eliberarea de propriile păcate; sugerează în fiecare zi, opportune et importune, că săracii de toate sărăciile sunt predilecţii Domnului.

Cortina fumigenă a polemicilor pseudo-doctrinale şi insistenţa îndârjită în a îndreptat reflectoarele mediatice asupra amănuntelor şi detaliilor secundare ale pontificatului foloseşte şi pentru a ascunde alegeri şi gesturi de mare moment, care marchează în manieră sugestivă drumul Bisericii în timpul papei Francisc.

Dacă se iau în considerare numai ultimele săptămâni, cel puţin două evenimente ecleziale de prim plan dau mărturie despre fibra apostolică din care este ţesut actualul pontificat: acordul cu guvernul Chinei populare cu privire la numirea episcopilor chinezi (22 septembrie 2018) şi canonizarea episcopului salvadorian Oscar Arnulfo Romero, celebrată împreună cu aceea a lui Paul al VI-lea (14 octombrie 2018).

Fără a voi "să provoace" pe nimeni, pentru binele catolicilor chinezi, papa şi Sfântul Scaun au condus cu răbdare un dialog cu autorităţile de la Pechin, ţinând cont că acest lucru putea să nu putea să fie pe placul aparatelor militare şi al serviciilor secrete din jumătate de lume, şi că cineva ar fi putut să pună în aplicare contramăsuri de sabotaj şi represalii, eventual folosindu-se de vreun aparat ecleziastic "afiliat".

În cazul lui Romero, episcopul martir măcelărit pe altar la 24 martie 1980, vetourile şi rezistenţele faţă de procesul său de canonizare în Salvador şi în palatele vaticane au avut succes până la venirea papei Francisc. Timp de decenii a rezultat eficientă cortina fumigenă de insinuări montate artistic pentru a acredita fabula despre Romero filo-războinic de gherilă, agitator politic, influenţat şi subjugat de marxism. Şi au impus linia cardinalii şi monseniorii conform cărora a-l duce pe Romero la cinstea altarelor echivala cu beatificarea teologiei eliberării sau chiar a mişcărilor populare de inspiraţie marxistă şi gherilele revoluţionare din anii şaptezeci. În mai 2007, în zborul care îl ducea de la Roma în Brazilia, însuşi Benedict al XVI-lea a definit persoana lui Romero ca "vrednică de beatificare". Însă acele cuvinte rostite de papa în faţa telecamerelor şi a zeci de reportofoane pornite au fost în mod incredibil "şterse" în transcrierile publicate în mass-media vaticane.

În timp ce defăimătorii se străduiesc să mărească "fragilităţile" sale reale sau presupuse, papa Francisc face alegeri de această însemnătate: celebrează canonizarea lui Romero şi stabileşte semnarea acordului cu guvernul chinez cu privire la numirea episcopilor. În aceste evenimente ecleziale legate de deciziile luate de papa Francisc se percepe o trăsătură de curaj care nu este numai problemă de natură sau temperament uman, şi cu atât mai puţin nu are de-a face cu imprudenţa. O libertate de mişcare care mai degrabă ne face să ne gândim - şi dă mărturie - la adevărul perceput de sfântul Toma de Aquino, şi inserată de el în comentariul său la Scrisoarea a doua a sfântului Paul către Corinteni: "Din natură provine teroarea morţii. Din har provine îndrăzneala".

(După Vatican Insider, 26 octombrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 16.