Konstantin Sigov: Vrem autocefalia ucraineană şi sfârşitul folosirii politice a religiei din partea ruşilor

De Caterina Zakharova

Problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene a provocat ruperea comuniunii dintre Moscova şi Constantinopol. Ceea ce multora li se pare o încăierare fără sens, ascunde probleme spirituale şi politice. Autocefalia Bisericii ucrainene datează de mult înainte de invadarea Crimeii şi ester dorintă şi voită de ucraineni pentru a vedea sfârşitul unei instrumentalizări politice a Bisericii Ortodoxe Ruse. Numai câteva din tezele pe care studiosul Konstantin Sigov le exprimă în acest interviu. Sigov, 56 de ani, este printre intelectualii de marcă din Ucraina şi o personalitate ecumenică de excepţie. Filozof, profesor universitar, director al Centrului pentru cercetări europene umaniste la Universitatea Naţională Academia in Kiev Mohyla.

Toată Ucraina a rămas şocată când o mamă a cerut înmormântarea pentru copilul său şi preotul a refuzat pentru că micuţul a fost botezat în patriarhia de Kiev schismatică. Este o problemă politică? Nu, este o problemă spirituală. Cum poţi fi lipsit de milostivire în acest mod faţă de persoane numai pentru că nu sunt "canonice"? Înseamnă că acel "canon" devine instrument de segregare, de izolaţionism, este folosit pentru a închide într-un "ghetou" milioane de persoane numai pentru că nu vor să se supună Kremlinului. Nu este o problemă politică, ci spirituală, morală, până la urmă o problemă a Bisericii.

Aşadar autocefalia Bisericii ortodoxe ucrainene este o exigenţă reală pentru ţara dumneavoastră?

Autocefalia este cerută deja de mult timp. A început să fie cerută cu mult înainte de Porošenko, mult înainte de Majdan şi chiar de revoluţia portocalie din 2004. Vorbim despre momentul în care Ucraina a dobândit independenţa în 1991, după prăbuşirea Uniunii Sovietice. În Biserica ucraineană au fost luate imediat iniţiative în acest sens, şi dintr-una din aceasta s-a născut Biserica autocefală schismatică. Dacă Bisericii ortodoxe ucrainene i-ar fi fost dată autocefalia în acel moment, n-ar fi fost schisme.

Experienţa ultimilor 25 de ani a arătat că Moscova nu caută posibilităţi de dialog în Ucraina, de acum este clar că nu există speranţă de a obţine nimic în acest sens. Şi totuşi vorbim despre milioane de persoane, nu despre zeci de mii, ci de milioane consideraţi schismatici, chiar dacă între noi şi ei nu există diferenţe dogmatice, de rit, de credinţă, sfinţii sunt aceiaşi... Singurul punct asupra căruia nu există unitate sunt raporturile cu Moscova. Pentru ca să existe varietate în unitate şi unitate în varietate trebuie găsită o cale de dialog. Şi dacă astăzi s-a creat posibilitatea ca această situaţie să fie depăşită - şi acest lucru noi priveşte pe noi toţi oameni de credinţă - trebuie făcut.

Desigur, încă trebuie să înţelegem cum. Este o problemă dificilă care nu poate să fie rezolvată în mod uşor, pentru că orice simplificare poate face numai rău, însă pe de altă parte nici nu trebuie să ne lăsăm cuprinşi de panică şi să ne temem să ne mişcăm pentru a nu provoca rele mai mari. N-ar fi o poziţie creştină, ar fi o poziţie fatalistă. În schimb totul depinde de cum va lucra Duhul, de deschiderea noastră şi de cât de mult vom reuşi să acţionăm în comuniune, prin dialog.

Aşadar, pe de o parte e vorba de a avea voinţa de dialog pentru a rezolva problema în manieră constructivă, pe de altă parte desigur trebuie văzut cum se va putea împlini această voinţă, de fapt, chiar dacă voinţa există din diferite părţi, există mereu riscul mare de interferenţe. Autorităţile Bisericii ortodoxe ruse nu sunt libere să-şi expună punctul lor de vedere personal faţă de problemele ecleziastice. Este absolut clar că Biserica ortodoxă rusă îndură influenţa foarte puternică a Kremlinului. După ultimele cazuri petrecute la Moscova, unde i-au bătut pe manifestanţi şi alte persoane au fost arestate fără niciun motiv, este foarte clar că este exercitată o presiune puternică asupra diferitelor structuri sociale şi asupra Bisericii în mod deosebit, pentru că este cea mai mare instituţie existentă care nu aparţine statului.

Autocefalia ar elimina influenţa politicii ruse asupra Bisericii?

Dacă ţinem cont de ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani în Rusia, de creşterea violenţei faţă de societatea civilă; dacă ţinem cont că deocamdată nu există posibilităţi de a separa statul şi Biserica, puterea spirituală de cea temporală - dimpotrivă, presiunea statului asupra Bisericii creşte tot mai mult şi creşte instrumentalizarea Bisericii -, pentru noi ucrainenii devine clar că unica posibilitate pentru a da Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu, pentru a scăpa de influenţa statului este să ne despărţim de Biserica ortodoxă rusă.

Personal eu aş prefera ca în acest domeniu să fie tot mai puţină politică. Eu consider că în stadiul în care ne aflăm acum, după tot ceea ce s-a făcut, ar trebui să se ceară tuturor personajelor politice din toate părţile să-i lase liniştiţi pe episcopi, pe credincioşi, laici şi non-laici, şi ca niciunul dintre preşedinţii ţărilor implicate să nu se amestece în această chestiune, care nu este treaba nici a lui Putin, nici a lui Erdogan, nici a lui Porošenko.

Nu există riscul ca în noua Biserică ucraineană problema naţională să devină mai importantă decât cea spirituală, ca naţionalismul să prevaleze?

Riscul există mereu, însă contextele sunt foarte diferite. Situaţia Ucraina, în 27 de ani de independenţă, n-a fost niciodată monolitică şi nu va fi niciodată. În Ucraina a existat mereu pluralitate şi această pluralitate se va păstra mereu; niciuna dintre Bisericile sale nu trebuie să devină Biserică de stat. Societatea civilă ucraineană este convinsă că tocmai în varietatea sa, în mozaicul său bogat se află forţa sa, bogăţia sa şi că această situaţie nu trebuie să se schimbe. În acelaşi timp nu vreau să idealizez realitatea: trebuie evitat ca orice extremism, inclusiv cel etnocentric, să înceapă să joace acelaşi rol pe care-l are astăzi în cadrul Bisericii ortodoxe ruse. Pentru acest motiv, tânăra Biserică ucraineană ar trebui să aibă la inimă celelalte Biserici, nu numai Constantinopolul, ci Biserica din Georgia, din Republica Cehă, din România, din Grecia, să fie în dialog între ele şi ca Ucraina să iasă în sfârşit din izolare.

Noi va trebui mai ales să facem în aşa fel încât să evităm violenţa în eventualele redistribuiri a bisericilor între diferitele patriarhii. Este nevoie să se menţină la gradul maxim măsura, raţionalitatea socială care era proprii primelor luni de la Majdan. Toţi străinii care veneau la Kiev în acele luni erau uimiţi că nu găseau nici un geam spart, nicio maşină răsturnată, străzile era curate... Acesta este modelul de care avem nevoie şi astăzi.

Situaţia este foarte delicată şi tocmai pentru aceasta avem nevoie de solidaritatea tuturor creştinilor, nu numai a ortodocşilor, ci şi a catolicilor. Toţi înţeleg acum că problema dialogului dintre Orient şi Occident depinde de situaţia de la Kiev. Deci este necesar ca şi Kievul să ducă înainte un dialog direct şi să nu fie izolat.

M-a uimit mult în aceste zile să aud că de la Moscova îl acuză pe Bartolomeu de papism. Nici Roma nici Constantinopol nu au astăzi aceleaşi ambiţii geopolitice pe care le are Moscova. Ambiţii care merg de la anexarea de teritorii la ideea că orice oraş european în care sunt locuitori rusofoni este de fapt o bucată din lumea rusă. Este clar că o Biserică independentă ar fi un pas foarte important spre eliberarea Ucrainei de trecutul sovietic, şi tocmai asta provoacă astăzi reacţia lui Putin, care nu vrea să lase Ucraina să plece: cu toate mijloacele, inclusiv instrumentalizarea Bisericii, încearcă s-o ţină la sine. Pentru aceasta astăzi presiunea asupra Bisericii ortodoxe ruse este aşa de puternică; îmi pare rău mult pentru persoanele asupra cărora este exercitată şi care se pleacă în faţa ei.

Cineva a scris că problema autocefaliei ucrainene este un anacronism teribil în secolul al XXI-lea, tentativa de a trăi după modele din alte timpuri. Istoria demonstrează că patriarhiile şi autocefaliile devin importante numai atunci când se atinge marea politică. Şi când se vorbeşte despre politică se uită Biserica drept comunitate de credincioşi.

În această privinţă aş vrea să citez un comentariu al părintelui Zelinskij: dacă milioane de persoane cer asta de peste 25 de ani, dacă doresc ca sacramentele lor să fie recunoscut, cum li se poate spune: plecaţi? Se vorbeşte despre anacronism. Şi raporturile dintre stat şi Biserică existente la Moscova oare nu sunt un anacronism? Trebuie să ieşim din logica izolaţionismului. Izolaţionismul spune că tot ceea ce este făcut în afara noastră ne face rău. Dacă ieşim din această logică putem să ne dăm seama că iniţiativa care este dusă înainte poate să fie binele Bisericii ruse înseşi. Este adevărat: Biserica ortodoxă rusă ar putea formal să diminueze numărul credincioşilor săi, însă asta ar putea să fie pentru cel mai bine. În teologie vorbim despre kenosis: golirea interioară care creează spaţiul pentru ca forţa Duhului să acţioneze. Aceasta este ocazia pentru Biserica rusă să practice kenosis. Nu este o problemă de număr, ci de calitate.

În 1996, când Estonia a proclamat propria autocefalie, a fost întreruptă timp de mai multe luni comuniunea euharistică. În acea perioadă eram la Oxford şi acolo celebrau în aceeaşi biserică mitropolitul Kallistos, de la patriarhia de Constantinopol, şi mitropolitul Vasilij, de la patriarhia de Moscova. Pentru ei întreruperea comuniunii a fost o tragedie; atunci mitropolitul Kallistos, unul dintre cei mai mari teologi de la Constantinopol, a spus public că nu se poate abuza de Euharistie, că nu se poate întrerupe comuniunea euharistică: nu se face asta pentru diferenţe doctrinale, cu atât mai puţin se poate face pentru probleme teritoriale. Cine duce înainte această retorică? Kievul? Dimpotrivă, Kievul vrea să depăşească lipsa comuniunii euharistice dintre Biserici care în oraşul nostru locuiesc pe aceeaşi stradă, în aceeaşi familie. Aceasta este misiunea noastră.

(După AsiaNews, 22 octombrie 2018)

lecturi: 10.