Papa Francisc: Omilia la sfânta Liturghie cu ritul de canonizare a fericiţilor Paul al VI-lea, Oscar Arnulfo Romero Galdámez, Francesco Spinelli, Vincenzo Romano, Maria Caterina Kasper, Nazaria Ignaţia a Sfintei Tereza a lui Isus March Mesa, Nunzio Sulprizio
(Duminica a XXVIII-a din timpul de peste an, 14 octombrie 2018)

Lectura a doua ne-a spus: "Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi ascuţit" (Evr 4,12). Este chiar aşa: cuvântul lui Dumnezeu nu este numai un ansamblu de adevăruri sau o relatare spirituală edificatoare, nu, este Cuvânt viu, care atinge viaţa, care o transformă. Acolo Isus în persoană, El care este Cuvântul viu al lui Dumnezeu, vorbeşte inimilor noastre.

Evanghelia, în mod deosebit, ne invită la întâlnirea cu Domnul, după exemplul acelui "cineva" care "a venit în fugă" (cf. Mc 10,17). Putem să ne întruchipăm în acel om, al cărui nume nu ni-l spune textul, ca şi cum ar sugera că poate să-l reprezinte pe fiecare dintre noi. El îl întreabă pe Isus cum "să moştenesc viaţa veşnică" (v. 17). Cere viaţa pentru totdeauna, viaţa în plinătate: cine dintre noi n-ar vrea-o? Dar, să observăm, o cere ca o moştenire de avut, ca un bun de obţinut, de cucerit cu forţele sale. De fapt, pentru a poseda acest bun a respectat poruncile încă din copilărie şi pentru a obţine scopul este dispus să respecte altele; pentru aceasta întreabă: "Ce trebuie să fac ca să moştenesc?"

Răspunsul lui Isus îl dezorientează. Domnul îl priveşte fix şi-l îndrăgeşte (cf. v. 21). Isus schimbă perspectiva: de la preceptele respectate pentru a obţine recompense la iubirea gratuită şi totală. Acel om vorbea în termeni de cerere şi ofertă, Isus îi propune o istorie de iubire. Îi cere să treacă de la respectarea legilor la dăruirea de sine, de la a face pentru sine la a fi cu El. Şi îi face o propunere de viaţă "ascuţită": "Vinde ceea ce ai şi dă săracilor [...] şi vino! Urmează-mă!" (v. 21). Şi ţie îţi spune Isus: "vino, urmează-mă!". Vino: nu sta pe loc, pentru că nu este suficient a nu face nimic rău pentru a fi al lui Isus. Urmează-mă: a nu merge în urma lui Isus numai când îţi convine, ci caută-l în fiecare zi; nu te mulţumi să respecţi preceptele, să dai ceva pomană şi să spui nişte rugăciuni: găseşte în El pe Dumnezeul care te iubeşte mereu, sensul vieţii tale, forţa de a te dărui.

Iarăşi spune Isus: "Vinde ceea ce ai şi dă săracilor". Domnul nu face teorii despre sărăcie şi bogăţie, ci merge direct la viaţă. Îţi cere să părăseşti ceea ce îngreunează inima, să te goleşti de bunuri pentru a-i face loc Lui, unicul bun. Nu putem să-l urmăm cu adevărat pe Isus când suntem încărcaţi de lucruri. Pentru că, dacă inima este îngrămădită cu bunuri, nu va exista spaţiu pentru Domnul, care va deveni un lucru printre altele. Pentru aceasta bogăţia este periculoasă şi - spune Isus - face dificil chiar să ne mântuim. Nu pentru că Dumnezeu este sever, nu! Problema este din partea noastră: prea mult a avea, prea mult a vrea ne sufocă, ne sufocă inima şi ne fac incapabili să iubim. De aceea sfântul Paul aminteşte că "rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani" (1Tim 6,10). Vedem asta: acolo unde se pun în centru banii nu există loc pentru Dumnezeu şi nu există loc nici pentru om.

Isus este radical. El dă totul şi cere totul: dă o iubire totală şi cere o inimă neîmpărţită. Şi astăzi ni se dă nouă ca Pâine vie; putem să-i dăm în schimb firimituri? Lui, care s-a făcut slujitorul nostru până acolo încât să meargă pe cruce pentru noi, nu putem să-i răspundem numai cu respectarea câtorva precepte. Lui, care ne oferă viaţa veşnică, nu putem să-i dăm câteva momente de timp. Isus nu se mulţumeşte cu un "procent de iubire": nu putem să-l iubim douăzeci, cincizeci sau şaizeci la sută. Ori totul ori nimic.

Iubiţi fraţi şi surori, inima noastră este ca un magnet: se lasă atrasă de iubire, de se poate alipi numai de o parte şi trebuie să aleagă: ori îl va iubi pe Dumnezeu ori va iubi bogăţia lumii (cf. Mt 6,24); ori va trăi pentru a iubi ori va trăi pentru sine (cf. Mc 8,35). Să ne întrebăm de care parte suntem. Să ne întrebăm la ce punct suntem în istoria noastră de iubire cu Dumnezeu. Ne mulţumim cu nişte precepte sau îl urmăm pe Isus ca îndrăgostiţi, cu adevărat dispuşi să părăsim ceva pentru El? Isus întreabă pe fiecare dintre noi şi pe noi toţi ca Biserică în mişcare: suntem o Biserică ce predică numai precepte bune sau o Biserică-mireasă, care pentru Domnul său se lansează în iubire? Îl urmăm cu adevărat sau ne întoarcem pe căile lumii, ca acel om? Aşadar, ne este suficient Isus sau căutăm atâtea siguranţe ale lumii? Să cerem harul de a şti să părăsim din iubire faţă de Domnul: a părăsi bogăţii, a părăsi nostalgii de roluri şi puteri, a părăsi structuri care nu mai sunt potrivite vestirii Evangheliei, poverile care frânează misiunea, laţurile care ne leagă de lume. Fără un salt înainte în iubire viaţa noastră şi Biserica noastră se îmbolnăvesc de "auto-complăcere egocentrică" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 95): căutăm bucuria în vreo plăcere trecătoare, ne închidem în vorbării sterile, ne acomodăm în monotonia unei vieţi creştine fără elan, unde un pic de narcisism acoperă tristeţea de a rămâne neîmpliniţi.

Aşa a fost pentru acel om, care - spune Evanghelia - "a plecat abătut" (v. 22). S-a ancorat în precepte şi în multele sale bunuri, nu a dat inima. Şi, deşi l-a întâlnit pe Isus şi a primit privirea sa de iubire, a plecat trist. Tristeţea este dovada iubirii neîmplinite. Este semnul unei inimi lâncede. În schimb, o inimă uşurată de bunuri, care îl iubeşte liberă pe Domnul, răspândeşte mereu bucuria, acea bucurie de care astăzi este mare nevoie. Sfântul papă Paul al VI-lea a scris: "În inima angoaselor lor au nevoie contemporanii noştri să cunoască bucuria, să audă cântul său" (Exortaţia apostolică Gaudete in Domino, I). Astăzi Isus ne invită să ne întoarcem la izvoarele bucuriei, care sunt întâlnirea cu El, alegerea curajoasă de a risca pentru a-l urma, gustul de a părăsi ceva pentru a îmbrăţişa calea sa. Sfinţii au parcurs acest drum.

A făcut asta Paul al VI-lea, după exemplul apostolului al cărui nume l-a luat. Aşa cum el şi-a dedicat viaţa pentru Evanghelia lui Cristos, trecând noi graniţe şi făcându-se martor al său în vestire şi în dialog, profet al unei Biserici extrovertite care priveşte la cei de departe şi se îngrijeşte de săraci. Paul al VI-lea, chiar şi în trudă şi în mijlocul neînţelegerilor, a mărturisit în mod pasionat frumuseţea şi bucuria de a-l urma total pe Isus. Astăzi încă ne îndeamnă, împreună cu Conciliul al cărui cârmaci înţelept a fost, să trăim vocaţia noastră comună: vocaţia universală la sfinţenie. Nu la jumătăţile de măsuri, ci la sfinţenie. Este frumos ca împreună cu el şi cu ceilalţi sfinţi şi sfinte de astăzi este Monseniorul Romero, care a părăsit siguranţele lumii, chiar propria integritate fizică, pentru a da viaţa conform Evangheliei, aproape de cei săraci şi de oamenii săi, cu inima magnetizată de Isus şi de fraţi. Acelaşi lucru putem să-l spunem despre Francesco Spinelli, despre Vincenzo Romano, despre Maria Caterina Kasper, despre Nazaria Ignaţia a Sfintei Tereza a lui Isus şi despre tânărul nostru napolitan, Nunzio Sulprizio: sfântul tânăr, curajos, umil care a ştiu să-l întâlnească pe Isus în suferinţă, în tăcere şi în oferirea de sine însuşi. Toţi aceşti sfinţi, în diferite contexte, au tradus cu viaţa Cuvântul de astăzi, fără lâncezeală, fără calcule, cu ardoarea de a risca şi de a părăsi. Fraţi şi surori, Domnul să ne ajute să imităm exemplele lor.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 15.